Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

“Descrierea unei lupte”

Trei schiţe la construirea unui roman

Dan Tanislav

Impresii si pareri personale in FORUM

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Dan Tanislavpunct a) Când trebuie să vorbeşti „despre această luptă” nu încerca s-o descrii ca şi când s-ar afla în plină desfăşurare. Nici nu trebuie să o iei în seamă, aşează-te comod pe fotoliu şi prezint-o fără a te sinchisi prea mult de prezenţa ei – „ a acestei lupte” – care oricum nu-ţi va da răgaz prea mult, nici înainte, nici după, darămite în prezenţa ei. Cu cât eşti mai atent, dar dezinvolt prin gesticulaţia prezentării, îţi vei da seama că nu-ţi va scăpa nici un amănunt important, ba dimpotrivă, chiar şi cele mai puţin importante îţi vor atrage atenţia şi le vei putea preciza fără nici un tremur în glas, acum ştiind într-adevăr câtă pregătire şi mai câtă trebuie să existe pentru întâmpinarea „acestei lupte”.

 

punct b) Fiecare îl iubeşte pe celălalt aşa cum este lăsat să se întâmple, şi dacă ar fi să vorbim fără voia mea este de reţinut că „fiecare îl iubeşte pe celălalt” aşa cum este lăsat să se înţeleagă. Dacă nici unul, nici celălalt nu reuşesc să se înţeleagă din priviri, sunt nevoiţi să renunţe pentru totdeauna la întreg demersul început. Nu-şi mai spun nimic, şi aşteaptă ca fiecare din ei – şi unul, şi celălalt – să întreprindă acum ceva nou. Să nu mai fie nevoiţi să depindă unul de celălalt. Nu le sunt prea la îndemână noile demersuri dar nu au încotro, s-ar putea spune că se simt mult mai în siguranţă în clipa de faţă. Unul dintre ei chiar se îndreaptă, cu spatele drept, ţeapăn, sigur pe paşii lui, apăsând greu pe parchet şi trosnind la fiecare atingere, către fereastră cu gând s-o deschidă şi să respire, în sfârşit, aerul curat al primăverii după o zi ploioasă. Cu capul ieşit mult în afara ferestrei, cu ochii închişi, nu-şi dorea decât să respire după o zi atât de lungă şi de încordată pentru el simţind de multe ori pe parcursul zilei că parcă nu se mai termină odată şi nu ar mai putea face faţă... Dar, iată-l în sfârşit repirând liniştit, în voie, fără prea multe gânduri, fără nelinişti. Iar singurele gânduri rămase în spatele frunţii sale nu erau decât cele legate de noile demersuri, cum trebuie urmate şi cât de atenţi trebuie să fie cu ele. Dacă totul s-a întâmplat de la sine, şi au fost nevoiţi prin urmare să renunţe la tot ce au construit înainte, acum nu le rămâne de făcut, şi unul, şi celălalt, fiecare în parte, decât să-şi înceapă construcţia, prin noile demersuri, pe cont propriu. Chiar dacă le e mai greu ca înainte, abia acum se poate spune că se simt mai în siguranţă şi pot lua poziţie în fiecare moment. Nu-şi mai plâng de milă fiecare pe umărul celuilalt, şi nu se mai caută a se învinovăţi unul pe celălalt de acum încolo, pentru că, nu mai au cum să-şi dea prilej unul altuia de a se manifesta. În orice moment pot rupe tăcerea printr-un simplu gest - un braţ ridicat şi aruncat într-o parte poate aduce după sine un zumzăit din gât şi un şuierat din buze fără silabe, fără cuvinte, fără expresii care mai târziu ar putea fi considerate vulgare tocmai datorită faptului că se petrec de o parte şi de alta a camerei, de la unul şi de la celălalt, fără nici un gram de conştiinţă că nu mai au ce împărtăşi împreună, pentru că au devenit sterili şi nu mai vor să-şi exprime simpatia unul faţă de altul. Vor să rămână singuri şi să purceadă fiecare, în parte, ce-au de făcut, fără resentimente, fără a-şi purta pică, ci din pur respect pentru ei înşişi se retrag liniştiţi în colţul camerei care le aparţine. La un moment dat unul din ei va trebui să părăsească camera, dar cum se aseamănă atât de mult nu se va şti care din ei îşi va lua pălăria din cuier şi va părăsi pentru totdeauna camera. Le e frică la amândoi, odată ieşiţi afară, să nu fie confundaţi unul cu celălalt şi să nu se interpreteze de aici greşelile făcute în mare parte, prin această eroare, de cel care nu le-a săvârşit. Bineînţeles că ar putea, în numele lui, să se dezvinovăţească de toate injuriile care i-ar fi aduse, şi să explice în linii mari, dar numai în linii mari că el nu mai are timp acum să stea la palavre, că de fapt chiar dacă prin înfăţişare, statură, îmbrăcăminte, seamănă foarte mult cu celălalt, colegul său de cameră şi partenerul de o viaţă, el nu este celălalt şi ar putea aduce argumente nu numai prin actele ce le deţine ci şi prin controlul minţii care încă nu-i joacă feste şi-l poate lăsa liber dacă este necesar. Printr-o plecăciune cât mai sigură, ridicarea pălăriei încă din timpul aplecării capului, surâsul deschis şi larg din colţul buzelor groase, cu ochii lui mici, un pic întredeschişi, ar putea la fel de bine nici măcar să nu se dezvinovăţescă, dar cum ţine la bunul simţ comun al societăţii nu vrea să treacă chiar neobservat, nu vrea să devină, fiind arătat cu degetul, un mojic printre ceilalţi mojici ai societăţii. Cum ştie să se definească pe el ca fiind el şi nu celălalt rămas sus în cameră nu-i rămâne de făcut decât să traverseze liniştit stada, fără nici o emoţie vizibilă pe muşchii feţei care să-i trădeze antipatia pe care o are faţă de situaţia în care se află şi deznădejdea din suflet pe care o resimte din când în când, şi să-şi continuie mersul agale, liniştit, cu paşi mărunţi, salutând cu respect prin acea plecăciune fiecare om în parte care-i taie calea şi-l priveşte în ochi fixândul întrebător de fiecare dată. Odată traversată strada, trecând de mulţime, după un suspin uşurat, singurul gând care l-ar mai ţine treaz e căutarea unui loc al lui care să nu mai fie niciodată împărţit cu acel altcineva, cu celălalt, care acum e de înţeles că nu-i va asigura niciodată căldura care lui îi e necesară ca oricărui alt om.

(Schiţa Nr.1 la „Descrierea unei lupte”)

 

 

    N-aş putea spune despre mine nici că sunt prea deschis cu ceilalţi, nici că trec de-a dreptul neobservat. Mă mişc cât se poate de încet şi ascult cu mare atenţie fiecare viaţă care mi se aşterne în faţă, ca un izvor nesecat adulmec până la ultimele silabe dând din când în când din cap în semn de aprobare. Cel ce mi se dezvăluie mai face câte o pauză trăgând aer în piept adânc, şi-l înţeleg, apoi porneşte parcă cu mai multă însufleţire reluând şirul povestirii. În cele din urmă, când nu mai ramâne nimic de spus, mă roagă printre dinţi, coborând glasul, că i-ar prinde bine un pahar de apă şi asta numai în cazul în care nu aş avea la îndemână să-l pot servi cu un pahar de vin. Mă ridic încet şi mă supun în faţa celui ce mi s-a dezvăluit până acum aducându-i un pahar cu apă, având grijă în acelaşi timp – că doar mie mi se pare necesar – să-mi cer scuze că nu-l pot servi cu mai mult. După ce soarbe paharul cu apă, înghiţitură după înghiţitură, îmi mulţumeşte zâmbind, se ridică, îşi ia pălăria din cuier, schiţează un mic gest în semn de salut şi pleacă. Eu nu mai pot să-i răspund decât prin acelaşi zâmbet, să-mi întorc privirea după fiecare mişcare a lui şi în cele din urmă să-i strig din pragul uşii – şi asta numai ca să-l fac să înţeleagă că eu sunt cel care-i va mulţumi şi-l va petrece cu gândul de acum încolo. Poate că pe el, deja pierdut în mulţime, nu-l va mai interesa acest lucru, nu-l va mai interesa unde a băut acel pahar cu apă, cum e de fapt de aşteptat, nu-şi va mai aduce aminte nici măcar colţul străzii, darmite casa unde a poposit. Le putem numi suflete părăsite, eu strecurându-mă din când în când printre ele nu încerc sa le fiu un povăţuitor sau un doctor cum aş putea fi numit fără voia mea, ci aşa cum am mai spus-o de fiecare dată, nu fac altceva decât să le las să se descarce în voie la curtea casei mele. Aş putea fi considerat un impostor tocmai pentru că nu le ofer nimic în schimb, sau măcar mai mult decât ceea ce le ofer acum : “ascultare”. Dar eu, fără să deranjez, nu pot să mă dezic de această meserie care nu e nici măcar bănoasă, cum nu pot, în lungile nopţi petrecute cu mine să uit poveştile lor. Aproape fără să am o siguranţă a locului unde mă aflu, ducându-se vestea că sunt un bun ascultător, mă trezesc dimineaţa cu bătăi în poartă, şi asta se întâmplă din ce în ce mai des. Nu mai apuc să-mi fac mica mea siestă că deja mă aflu în faţa unui personaj, necunoscut mie, tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat, ce începe, cât ai clipi, să mi se dezvăluie. Şi de fiecare dată, mai mult şoptit, pentru că mă simt jenat, încerc să le explic că nu mi-am încărcat pipa cu tutun, nu mi-am pus încă ceaiul pe aragaz, şi că ar fi bine înainte de toate să se acomodeze cu locul casei, eventual chiar să-mi viziteze grădina până ar apuca să se aşeze comod pe canapea şi să dea glas povestirii. Cu unii dintre ei mă înţeleg chiar bine, şi încep să mă înţeleagă, dacă nu cumva puţin câte puţin să mă cunoască, când îşi dau seama cât de somnoros sunt, cu cearcăne la ochi, ameţit de lumina zilei, şi totuşi parcă luându-mă la trântă cu mine trec peste toate tertipurile dimineţii şi încerc să mă pun pe picioare pentru a-i putea asculta. În schimb alţii nici măcar nu mă bagă în seamă, trec direct pe lângă mine, se aşează pe canapea, şi încep, cât ai clipi, să povestească. Uneori sunt chiar şi obraznici, îmi cer la comandă un pahar cu apă sau cu vin, după preferinte, dacă este cazul. Iar eu aproape fâstâcindu-mă nu fac altceva decât sa mă supun, bineînţeles că aş fi putut, şi asta numai dacă mi-ar fi stat în caracter, pe cei obraznici să-i dau afară, dar aşa cum o spuneam, n-o fac, mai mult din milă pentru ei decât pentru mine. Îmi dau seama pe zi ce trece că lor de fapt le e totuna dacă eu dintr-o dată mă supăr şi închid poarta, ei oricum pentru o vreme nu-şi vor mai povesti viaţa până când s-ar afla că în locul meu, poate la celălalt capăt al oraşului, se află un nou ascultător. Şi atunci îşi vor relua cu grijă dimineţile, pe cărări bătute, la poarta celuilalt ascultător. Şi uite aşa eu voi fi cel părăsit, şi de mine nu se va mai auzi nimic, iar lor, bineînţeles, puţin le pasă de inexistenţa mea. Ce pot să spun mai mult de atât e că aş rămâne în continuare searbăd eu cu mine în amintirea povestirilor lor, ca o tolbă deschisă care acum s-a închis şi în lungile nopţi pierdute voi fi insomniacul împovărat cu gânduri. Nu voi mai putea dormi, cum nu voi mai putea fi nici măcar treaz, îmi voi fi propria mea unealtă de care nu mă voi mai putea dezbăra niciodată. Acest neajuns al meu nu va mai ţine cont de nimic si nu va face altceva, şi asta în timp - puţin câte puţin, ca şi când ţi-ar picura otravă în suflet -, decât să mă răpună.

(Schiţa Nr.2 la „Descrierea unei lupte”)

 

   Aşezaţi faţă în faţă, fiecare pe câte un fotoliu, într-o cameră dezordonată. Era de ajuns să te uiţi de jur-împrejur ca să-ţi dai seama cum toate hârtiile de pe birou erau vraişte, cum scrumiera cu toate mucurile de ţigări se afla la capul patului răvăşit, cum câteva perechi de pantaloni atârnau agăţate de scaun mai mult pe jos decât pe scaun, şi cum tot praful din cameră amestecat cu fumul de tutun se întindea liniştit de-a latul camerei. Cei doi aflaţi faţă în faţă nu aveau nici măcar curajul să se privească în ochi, erau duşi pe gânduri parcă preocupaţi de cu totul şi cu totul alte probleme. Bineînţeles că în poziţiile care se aflau, în situaţia de faţă, se aştepta negreşit ca unul dintre ei să rupă tăcerea, aveau să-şi comunice ceva ce nu putea fi amânat la infinit. Erau îmbrăcaţi la fel pentru că semănau foarte mult, ai fi spus despre ei că sunt gemeni, dar nu erau, doar semănau ca două picături de apă ca şi când ar fi făcut parte din aceeaşi fiinţă, dar acum în poziţia în care se aflau nu mai suportau şi trebuia făcut ceva în acet sens. În cameră era o linişte mormântală iar din când în când se mai auzeau suspinele lor. Trebuia făcut ceva, trebuia ruptă tăcerea, aveai impresia că te afli într-o cameră învăluită în mister, şi cu toate astea nu se întâmpla încă nimic. Se scurgeau minutele şi parcă nici unul dintre ei nu se putea regăsi. O fâstâceală a gestului cât şi a mimicii nu însemna altceva decât o tragere de timp. Ţepeni la locurile lor mai trăgeau câte puţin din ţigară, apoi un uşor suspin din adâncul sufletului şi nimic altceva care să-i facă să ia o anumită atitudine care se cerea în acel moment a fi luată. Îşi roteau uneori privirile prin cameră şi se strâmbau plictisiţi fiind de ceea ce vedeau. Erau conştienţi de camera dezordonată şi de atitudinea lor sobră de a nu mişca un deget în privinţa asta. În toate minutele care se scurgeau nu făceau altceva decât să se scarpine de-a curmezişul, pentru că totul le era permis şi nesigur în acelaşi timp. Le era lehamite, se vedea pe faţa lor, dar nici n-o spuneau cu voce tare, aşteptau parcă să le vină cineva – exterior lor – în ajutor. Bineînţeles că nu ar fi venit nimeni, de vreme ce nimeni din exterior nu avea cunoştinţă de prezenţa lor de spirit şi nici măcar nu se ştie dacă chiar ar fi reuşit să-i ajute în asemenea momente. Cum şi pentru ei era limpede că nu puteau în consecinţă decît prin ei să se ajute, şi de fapt nu le e necesară nici o prezenţă, în plus, exterioară. Când s-au întâlnit pentru prima oară, cu mulţi ani în urmă, se simţeau detaşaţi unul faţă de celălalt dar îşi împărţeau negreşit fiecare lucru, gând, în parte, şi nu se puteau despărţi cu una cu două. S-au apropiat imediat de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă, ajunseseră aproape ca fiecare să gândească pentru celălalt. Îşi cunoşteau fiecare gest, fiecare replică, erau nedespărţiţi. Chiar într-una din seri o vecină durdulie de palier îi confundase mustrându-l pe unul dintre ei că nu şi-a ţinut promisiunea, că în dimineaţa acelei zile trebuia să treacă pe la dânsa. Semeţ cel mustruluit, şi cu zâmbetul pe buze, răspunse: „nu cu mine aţi vorbit, cu colegul meu, îmi pare rău, dar sigur o să treacă pe la dumneavoastră când îşi va face puţin timp” şi se îndepărtă vioi de lângă doamna durdulie care nu mai ştia dacă să-i dea dreptate sau nu.  ...

  

*

 

Cei doi, faţă în faţă, neexprimându-şi dorinţele, dar înţelegând fiecare, sub un raport sau altul, cam ce ar trebui făcut, unul din ei îşi luă inima în dinţi şi spuse: „Ar trebui să plec. Ar trebui să nu mai aştept nici un semn din partea ta. Mă simt responsabil pentru fiecare mişcare a ta, că o reprezinţi sau nu, sau pur şi simplu o descătuşare a buzelor tale. Aş fi putut să fiu eu cel care rămâne, dar cum tu mă priveşti ca şi când nu aş exista, mă simt nevoit să mă retrag. Fără bocete, sau alte schiţări va trebui negreşit să ne despărţim. Ştii bine că în momentul de faţă, dacă am fi priviţi din exterior, am demasca un fel de du-te – vino a unei singure persoane. Am fi întrebaţi pe loc dacă rădăcinile noastre primare se trag din aceeaşi lucrare. Suntem două firi născute din acelaşi aluat, oare? Ceea ce nu putem spune e tocmai precizia completării pe care o avem şi încercăm să o ascundem atât de bine. În consecinţă, dialogul purtat între noi pentru a treia persoană de faţă nu ar fi decât un simplu monolog. Mă întristează ipostaza în care ne aflăm dar în acelaşi timp mă şi revoltă. Nu ştiu cu exactitate ce se poate întâmpla, dar sigur e faptul că am stat prea mult în preajma noastră, şi a unuia şi a altuia. Tu rămânând poate ar trebui să vorbeşti celor care îţi calcă pragul despre existenţa noastră, sau măcar să ai puterea să aşterni pe hârtie această viaţă pe care am împărtăşit-o împreună, pe când eu, voi căta negreşit, nu neapărat un loc al meu, ci mai degrabă un răspuns... Mi-ar plăcea, bineînţeles, să ne regăsim mult mai târziu şi să ne fie mai uşor, dar cum nu putem preciza îndeajuns de bine timpul care ne va despărţi nu putem fi atât de siguri. Hai Samson, spune-mi dacă eu sunt vocea raţiunii, oare sufletul tău neprihănit poate suporta atâta mojicie? Atâta sălbăticiune rămasă între aceşti pereţi străpunşi de urletele noastre! Eu aş putea să am o serie întreagă de răpunsuri, prin felul în care ne îmbrăcăm de exemplu, cum traversăm culoarele acestei case ca un labirint, dar nu aş şti cu precizie care e cel bun, sau măcar cel apropiat nouă, şi atunci mă simt stăpânit de această fugă, o plecare care nu aduce nici ceva bun, nici ceva neapărat în plus pentru moment, e doar o altă variantă de a precipita puţin lucrurile. Înveţi din neajunsul tău, al nostru, unde te afli în acel moment. Nu spun că nu am impresia coborârii mai degrabă decât cea a urcării, numai că această aşa numită coborâre ne poate influenţa descoperirile ulterioare. O, Samson, nu trebuie să spui nimic, pe faţa ta senină, dar acum un pic crispată,  se citesc liniştit gândurile mele. E mai dificil, îţi dau dreptate, nu poţi pleca dacă nu ştii cu certitudine unde vrei să ajungi, dar o fac pentru noi, e meritul nostru, această luptă a noastră, de-a mă lua la trântă până la epuizare e tot ce caut acum, un lucru, de-o ieşi ceva bun din asta. Nu bun, m-am exprimat greşit, ceva clar, nu sigur, doar puţină risipă lăsată în urmă.” ...

 

*

 

„Poate viaţa ne-ar fi oferit mult mai mult decât putem noi îngădui. Nu suntem una cu pământul, nu suntem făcuţi dintr-un aluat aparte, suntem şi rămânem ceea ce suntem fără a da vreo explicaţie în stânga şi în dreapta. De aceea tu, Samson, sprijinit în spătarul fotoliului priveşti prin mine cu îngăduinţă şi înţelegere totodată, nu te laşi copleşit de sentimente cum de asemeni nu poţi fi de urnit din locul tău, asculţi şi taci iar din adâncul sufletului tău vorbeşti mai mult ca mine.”

(Dialogul dintre cei doi – Schiţa Nr.3 la „Descrierea unei lupte”) 

 

Dan Tanislav

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)