Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Despre marele romancier si despre câinele său

Alexandru Funieru

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Am scris cam o mie de titluri posibile pentru un roman imposibil de scris. În primul rând că, după calculele mele îmi vor trebui doua vieţi şi încă ceva sa-l închei, două pachete de ţigări pe zi, sandvişuri cu salam de vară, brânză telemea şi , ca desert, bere la bidon, la rahatul de viaţă pe care o duc (când mă plimb sunt pieton, când dau drumul la televizor sunt telespectator, când stau acasă şi dorm sunt scriitor) n-apuc să scriu nici jumătate. Cealaltă jumătate o las moştenire câinelui meu, singurul capabil să încheie ceea ce cu chiu cu vai încep eu. Ne completăm. Eu dorm în timpul zilei, el doarme în timpul nopţii. Ne împărţim sarcinile în funcţie de priorităţi. Uşa de la apartament nu se poate încuia. Yala e stricată, soneria ciripeşte îngrozitor - aparţine proprietarului - eu îmi doresc foarte tare să se strice. Am turnat odată ulei încins peste ea, auzisem că nici un aparat care funcţionează pe bază de curent electric nu rezistă la şoc. Ei bine, joia trecuta, tocmai aruncasem la gunoi un caiet în care mă chinuisem o noapte întreagă să descriu un nenorocit de fluture care se-nvârtea bezmetic prin bucătărie, când deodată răcoarea dimineţii s-a făcut ţăndări. Deschid fără să mă uit pe vizor. Femeia de serviciu mă roagă să-i umplu o galeată cu apă. Trebuie spus că în bloc locuiesc vreo şaizeci de familii fericite, soţ, soţie, bunic, eventual un papagal care să le ţină locul când n-au chef să converseze la telefon. Niciunul dintre ăştia nu e dispus să plătească o galeată  cu apă în plus la întreţinere, în contul binelul obştesc şi al celorlalte nobile idealuri. Femeia ia etajele pe rând, sună la fiecare apartament şi strigă, tot la fiecare apartament, femeiaaaa de serviciu. Cineva se uită pe vizor şi se retrage încet în sufragerie, să zicem, lăsând impresia ca nu e nimeni acasă. Cară galeata, mătura, mopul, cârpele, pâna la etajul opt. Ei bine, eu sunt singurul care-i deschide. Şi aşa, nu prea consum apa. Asta nu pentru că m-aş hidrata numai cu alcool, doar doar trăiesc şi eu vreo revelaţie, ca aia a lui Proust cu prăjitura, de pe urma căreia să-mi pot plati chiria măcar un anotimp şi să-mi cumpăr o pereche de ghete pentru la iarnă. Şi nici nu pot spune că sunt certat cu igiena. Ci pentru că instalaţia e ruginită ca dracu şi nu-i prima oara când inund blocul. Niciun robinet nu se închide ca lumea, aşa că mai bine nu-l mai deschid. Numai joi dimineaţa umplu o găleată cu apă în contul femeii de serviciu. De fiecare dată îmi multumeşte foarte politicos, se pare ca sunt singurul domn amabil din blocul ăsta, pe care nu-l găseşte niciodată în pijamale la  o oră aşa de matinală şi care nu pretinde că s-a luat apa, se fac nişte reparaţii pe la tevile de la subsol, blocul e vechi, a supravieţuit razboiului rece şi unei butelii care a explodat anul trecut la parter, din păcate, fără victime. Femeia are o privire blândă, curăţă chiar şi preşurile de la uşi, deşi, în mod normal, asta nu ar fi treaba ei, dar are şi ea un defect, profesional, să zicem. Îi place să asculte pe la uşi. Poate că află lucruri interesante, dacă s-au scumpit ridichile, dacă anul va fi ploios sau secetos sau dacă profesoara de biologie îl va trece sau nu pe Remus Sebastian Vlădescu, impulsionată fiind de ceea ce gaseşte într-o plasa din alea cu  I LOVE YOU EUROPA şi deasupra steagul american. De pasiunea asta a ei am aflat chiar de la ea şi despre alte lucruri interesante, despre cum s-a străduit sa termine liceul, dar nu l-a terminat, pentru că A TREBUIT să se mărite cu un cioban de la ea din sat, care I-a facut doi plozi şi a dispărut cu oile lui prin munţi, şi ea a venit la oraş să câştige bani etc. Eu ascult întotdeauna politicos, chiar dacă nu mă interesează. Nu vreau să fac impresie proastă nimănui. Ca să nu mă urască nimeni şi ca să ajung, e dorinţa mea sinceră, în rai. Viaţa ei nu are nimic spectaculos, atipic şi de altfel nici viaţa mea nu are nimic spectaculos şi  atipic. O femeie foarte frumoasă mi-a spus odată că singurul lucru interesant la mine e că eu am un câine cu care nu semăn deloc, el e tacut şi, posibil, foarte inteligent, eu vorbesc mult despre lucruri care nu interesează pe nimeni. D´aia locuiesc într-un apartament cu chirie, mănânc pe la prieteni, mă spăl în toaletele de prin cârciumi, unde mă baricadez cel puţin o jumătate de oră şi dup´aia sunt luat în şuturi de body guard şi de patron, "ce dracu dom´le, la vârsta dumitale, nu ţi-e rusine…" sau, mai simplu, "labagiu nenorocit, dispari pâna nu-ţi rup oasele". D´aia n-o să mă iubească ea niciodată, deşi am un câine, zău, atât de frumos şi de blând. Femeia de serviciu e singura femeie, cred, căreia îi e frică de câinele meu şi care îmi mulţumeşte constant, săptamână de saptamână, pentru amabilitate.  Şi asta fără s-o scot în oraş, s-o ţin în braţe atunci când afară tună şi fulgeră, şi fără s-o mint că sunt cu zece ani mai tânar decât par - m-au îmbatrânit experinţele, oboseala, călătoriile în Orientul cel mai apropiat unde am studiat viaţa de zi cu zi a unor triburi, zău, atât de primitive. Doar o galeată cu apă.

 

  Întotdeauna mi-am dorit să scriu un mare roman, despre dragostea pasională, dintre mine şi cel puţin una dintre femeile foarte frumoase pentru care e renumită aceasta ţară. Din aceasta cauză, urmând sfatul tuturor marilor scriitori care între timp s-au plictisit de aceasta temă şi au lăsat-o acum, cu generozitate, generaţiilor mai tinere, mi-am transformat existenţa într-o vânatoare continuă de fuste. Romanul trebuia să se hrănească din propria mea biografie, astfel încât să devină celebră şi persoana care l-a scris. Femeia de serviciu ieşea din calcule, avea deja copii mari, la liceu, şi un soţ care apărea din când în când din creierii munţilor să verifice dacă nu l-a uitat. El are peste o sută de kile, eu am sub şaizeci, el e o matahală puţind a oaie, eu sunt un mare scriitor anorexic si îndrăgostit. Zău, toată treaba  n-ar avea niciun haz, nicio televiziune nu ar prelua vestea cutremurătoare a morţii mele, nimeni n-ar depune baltagul cu pricina într-o urna încrustată cu pietre preţioase şi învelită în tricolor la muzeul literaturii române.  Aşa că m-am aşezat în fotoliu şi, răsfoind agenda de telefon, am descoperit cu tristeţe că e foarte săracă în nume feminine (în afară de rude pe care nu le pun la socoteală). Folosea Daniela 0268530631 era o handbalistă lipsită de performanţă, cu nişte sâni enormi şi palme ca o lopată. Unde nu mai pui că o chema Folosea, nume lipsit de nobleţe, utilizabil şi ca verb la imperfect într-o multime de contexte nefericite. Mai era Caşu Marcela, despre care ştiam că are un frate bărbos, care m-a batut odată, în troleu, că n-am vrut s-o las pe  soră-sa să stea pe scaun. Aveam piciorul rupt şi nu puteam să stau în picioare. În troleu erau câţiva pensionari oripilaţi de atâta lipsă de bună creştere. Din partea mea, evident. Şi mai era MIRUNA STĂNESCU 0268322114. M-am strofocat să-mi aduc aminte cine e persoana şi cum a ajuns în agenda mea de telefon. Colega de facultate nu are cum să fie, pentru simplul motiv că am absolvit o facultate cu profil tehnic, în care se scuipa pe jos în timpul cursului şi se făcea colecţie de muci la uşa decanatului, în zilele cu restanţe. Vreo asistentă de spital, de-atunci de când mi-au scos amigadalele din pricina unei infecţii nenorocite? Din ce mi-amintesc era doar o ochelaristă picată la medicină şi, din aceasta cauză, complexata pe viaţă, care trecea prin saloane şi verifica, expertă, cusăturile pacienţilor, amintindu-le de fiecare dată că dacă nu-s cuminţi se vor umple de puroi până-n gât. N-aş fi cerut şi n-aş cere niciodată numarul de telefon al unei astfel de persoane… Miruna Stănescu… Miruna Stănescu…. Poate o colegă de liceu sau chiar de clasă. Din liceu am amintiri plăcute. Eram socotit un geniu pentru că eram singurul capabil sa nu mă fac de râs la tablă, la matematică. Aveam un profesor foarte sever şi foarte brutal. Învaţam teoreme pe de rost ca să nu-mi mute fălcile sau, în cel mai rău caz, să mă tundă. Aveam părul lung şi nu voiam să mi-l pierd din cauza tâmpeniilor lui Pitagora.  De Miruna Stănescu nu-mi amintesc, dar probabil ca-i dădusem vreo temă la matematică, să n-aibă fata emoţii. Mai era o problemă. N-aveam telefon. Trebuia să mă-mbrac, adică să-mi schimb tricoul verde cu tricoul alb cu dungi roşii, să-l scot pe Grigore, cokerul personal, din debara, unde mesteca preocupat nişte tratate de rezistenţa materialelor, să-mi iau umbrela (pentru ca ploua), să caut prin buzunare fise de cinci mii, eventual cartea de telefon dacă se prelungeste conversatia. Toata operatiunea ma costa ceva timp. Aş fi dormit câteva ore, dar eram onosit, nu scrisesem nimc. Banii nu contau. Încasasem o sumă acceptabilă de la un cotidian local. Făcusem un reportaj despre condiţiile inumane de la un orfelinat de pe raza judeţului, îl facusem hoţ şi corupt pe directorul respectivei instituţii, minţisem că m-a ameninţat cu moartea, trimiţând mesaje scrise pe telefonul meu mobil (!)şi, lucru grav, lansasem ipoteza că domnul cu pricina întreţine relaţii sexuale cu minori. Asta ultima l-a dat gata pe patronul ziarului, o lichea despre care tot oraşul stie că o vizitează frecvent pe nevasta directorului respectiv. La cât de mizerabil mă dovedisem a fi, meritam un premiu consistent. Patronul s-a ţinut de cuvânt, dar m-a invitat să-mi caut de lucru în alta parte, nu vrea să aibă de-a face cu poliţia şi procuratura. E drept că nici eu. De aceea am hotarât să mă dedic literaturii, cu mai multă seriozitate decât atunci când scriam poezii despre moarte şi sicrie, în revista liceului.

 

    Ne-am fixat întâlnirea  pentru a doua zi, în faţa unui restaurant foarte scump, ţinuta nu era obligatorie. Bineînţeles, i-am spus că intentionez să organizez întâlnirea de cincisprezece ani de la absolvirea liceului, iată o cifra rotundă, nici zece nici douăzeci, că am fost plecat în străinatate, afaceri mai complicate nu se pot spune prin telefon, şi că mi s-a facut un dor absolut, de ea si de alţi colegi etc. Ea dadea răspunsuri monosilabice, în general da şi nu, chicotea din când în când, ceea ce însemna că am simţul umorului sau că nu credea o iotă din ce spuneam. Când i-am propus să ne întâlnim a spus aaaaaa...păi...unde...aaaaaa...zău tu vorbeşti serios...aaaaaa...iarta-mă dar nu-mi amintesc numele de familie...aaaaa...da...în fine...da. I-am spus că uneori nici eu nu mi-l amintesc şi că există medicamente pe bază de plante care mă ajută din când în când, sunt ocupat aproape toată ziua încât uneori, ştii...am foarte puţin timp să mă gândesc la mine, tocmai d'aia n-ar fi rău dacă ne-am vedea măcar zece minute să vedem, poate mai chemăm şi alti colegi, îl mai ţii minte pe creţul din prima bancă, i-am legat şireturile şi, când l-a chemat la tabla profesoara de matematică, Idoo...cum o chema...Idomir, s-a prăvălit peste banca şiii...îţi aminteşti nu? Nu-şi amintea şi intrasem puţin în panică. Tu ai fost în clasă cu Claudiu? Păi sigur că da, ăla care avea părul lung şi tricou cu Metallica, ah, tipul era genial, avea un umor...Nu? N-avea tricou cu Metallica? Avea tricou cu Nirvana... Ma gândeam că femeile reţin tot felul de amănunte, autoturismul sport, camaşa croită impecabil, timbrul vocii deosebit de masculin, chestii din astea, în nici un caz imprimeurile de pe tricourile colegilor de liceu. Aaaa... ai dreptate, ca a plâns în curtea scolii când a murit Cobain, era foarte afectat, pe unde-o mai fi? La Paris...bineînţeles...cred ca ne-am întâlnit o dată sau de două ori, n-am prea stat de vorbă, ma grăbeam ...ploua destul de tare...

            Adevărul e că mai departe de Curtici nu fusesem niciodată, şi nici nu reprezenta o prioritate pentru mine. Sunt un scriitor român de limba româna, cu domiciliul în România şi cu conştiinţa încărcată din cauza asta. Ştiu totuşi câteva străzi din Paris şi aş putea lejer să plasez o aventură acolo, fără ca Miruna să-şi dea seama. Anexez lista de preţuri în euro la ce-am mâncat de dimineaţa, croissant, pain au chocolat, cafea parisenne, ca totul să pară veridic, evoc dimineţile pe malul Senei, când mă întorceam destul de relaxat după ce pierdeam sume importante de bani la poker cu un japonez, ataşat cultural, şi un englez, mare amator de ceaiuri, fumător de pipă, un pierde-vară...tip interesant...Mint destul de bine, m-am antrenat luni de zile în presa locala de scandal, l-am convins chiar pe propriul meu câine că  e un mare amator de ştiinţă si artă, de când îl hrănesc cu cursurile mele de la universitate. Şi nu s-a plâns niciodată.

            Aaaa...deci ne vedem mâine la patru? La cinci atunci? Cinci jumate? Şase şi-un sfert? Şapte? Opt fără zece? Opt fix? Mda...nu-i neapărat mâine dar eu s-ar putea...nu ştiu...aş avea nişte treburi dincolo...dar nu e sigur...Deci la nouă jumate? Aaaa, uite...n-am nici un chef să mă-mbrac elegant, sunt sătul de costum...vreau să mă simt lejer... doar e o discuţie...între foşti colegi...

            N-am avut niciodată un costum elegant, cu camaşă, cravată, pantalon la dungă, joben cu iepure înăuntru, în afară de uniforma din clasele unu-patru, cu camaşa în pătrăţele şi cravata mea, de pi-ooo-nier, şi mă mândresc cu eaaa, sunt pi-o-nieeeer, erau momente de glorie personală, pe care n-o să le uit niciodată. Am o cravată, foarte îngustă, cu dungi subţtiri în două culori complementare, dar sunt conştient că nu se potrivesc la adidaşi şi la blugi. O păstrez pentru ocazii speciale, interviuri, colocvii, emisiuni televizate, eventual o sinucidere spectaculoasă, ceva stil pădurea spânzuraţilor. Ţin însă foarte mult la mine şi la posteritatea mea, de aceea înec orice depresie în alcool, dimineaţa mă doare capul dar îmi revine cheful de viaţă. Nu pot accepta să mor mahmur şi indispus, aş pierde o mulţime de senzaţii teribile, pe care le-aş transmite omenirii cu limbă de moarte, singurul talk-show adevărat, în care marele scriitor povesteşte în direct cum moare, cum îl înhaţă îngerii de subţiori şi zboară cu el în paradis, singura democraţie autentică, viabilă, fără să fie nici republică federală, nici regat unitar şi inutil. Şi oricum nu m-aş spânzura niciodată de dragul omenirii, pe care nu am simpatizat-o niciodată, ci de dragul artei, singura aproape de sufletul meu, mai ales  în momentele grele, cu restanţe la tehnologia materialelor de construcţie,  când recitam din Bacovia şi profesorul mă chema să recit şi la toamnă. Îi plăcuse Lacustra, identificase chiar o eroare de proiectare rezolvabilă doar cu injecţii de beton, şi îi pregăteam Note de toamnă cu promisiunea că nu o sa ajung niciodată inginer, dacă asta îl neliniştea. M-am ţinut de cuvânt, am abandonat în anul patru, facultatea asta mă secătuise, mă transformase în imbecilul impecabil pregătit pentru munca pe şantier. Intuiţia şi statisticile publicate prin ziare m-au ajutat să înţeleg că nu mai existau de mult şantiere, şi că macaralele râd în zare până le fură ţiganii bucată cu bucată şi le vând la fier vechi.

            Mă pregatisem intens. Cumpărasem un spray, vânzatoarea mă asigurase că are un efect năucitor asupra fetelor, le cuprinde o amorţeală placută şi fac tot ce vrei fără să le ceri. Costă cât zece franzele, în caz de eşec puteam să-l returnez. Fireşte, era o glumă care m-a pus pe gânduri. Eram primul cumparator, experienţa mea devenea capitală pentru brandul respectiv. Am stat o oră sub duş, cântând vesel piese triste, bluzane la modă în liceu, cautând să recuperez atmosfera de chef, când dansam în ciorapi să nu distrugem covoarele şi ne faceam curaj cu vodka doar ca să-i cerem partenerei permisiunea de a-i plasa mâna pe fund în timpul dansului. Sfârşeam inevitabil la budă, evacuând fursecurile cu zgomote penibile. În fine mi-am luat tricoul cu dungi roşii, şi-am exersat în oglindă câteva grimase plictisite care să-mi garanteze succesul. Grigore mă privea complice, îi era indiferent dacă se alege ceva de întâlnirea asta, terminase partea introductiva a cursului si se tolanise lânga mine pe canapea, să sistematizeze materia. Timp de o oră, de la şase până la şapte m-am holbat la ceas, aşteptând nerabdător să o-ntind, să ajung primul acolo, să nu aştepte fata, nu era politicos, scrie asta în toate tratatele despre bunele maniere. La opt fix am ieşit pe uşă, am salutat-o pe femeia de serviciu, ea a strâmbat din nas şi gestul m-a lamurit în privinţa deodorantului. Când am ajuns în casa scărilor l-am auzit pe Grigore, lătra enervat. Uitasem de el şi m-am gândit că n-ar fi rău dacă l-aş fi luat şi pe el, poate învaţă câte ceva despre seducţie stând cuminte la piciorul mesei şi supraveghind împrejurimile. În aer plutea o răcoare nefirească pentru acest anotimp, aşa că am grăbit pasul ca să mă încălzesc. Grigore mă urma leneş, călcând cu atenţie şi cercetând fiecare pungă plimbată de vânt pe trotuar. Oamenii păreau veseli în jurul meu, deşi ceva nu era în regulă, erau doar barbaţi, nu şi femei. De undeva se auzea un cor bărbătesc, scandând cu furie lucruri de neînţeles. Grigore se trăsese mai aproape de mine, schelălăind indispus. M-am uitat la ceas, mai aveam o jumătate de oră până în centru, mersesem într-un ritm bun, aveam toate şansele să ajung mai devreme şi să-mi pun la punct ordinea replicilor...Servus, ia te uită eşti din ce în ce mai frumoasă, ştii ce, hai mai bine să ne plimbăm puţin oraşul s-a schimbat destul de mult, troleibuzele deloc...- aici ea ar trebui să zâmbească măcar, e o glumă de introducere- zilele trecute am găsit în debaraua parinţilor mei câteva caiete din liceu şi uite aşa m-a cuprins un dor nebun...ştii mi-e dor de toate lucrurile de atunci...

            N-am apucat să termin gândul că m-am trezit cu un pumn în gură şi vreo sută de tipi masivi îmbracaţi în tricouri roş- albastre au început să mă-mpingă şi să mă-njure. Grigore se retrăsese între picioarele mele şi privea tăcut, siderat droaia de pumni şi picioare pe care le încasa stapânul său. Degeaba am încercat să le explic că nu sunt dinamovist ci dimpotrivă sunt stelist ca şi ei dar ăsta e singurul meu tricou curat, mai am unul verde dar pe ala îl port în fiecare zi, acum merg să mă-ntâlnesc cu o prietenă, şi ea e stelistă ca şi mine, dinamo ia muie suge pula, nu, nu sunt un rahat de dinamovist, tricoul ăsta e singurul meu tricou curat.

            La un moment dat eram întins pe caldarâm şi Grigore mă lingea insistent pe obraz. Cerul era înnorat iar asfaltul cam umed. Începuse să picure iar mie îmi curgea încă sânge din nas. Mă dureau toate, cap, ficat, stomac, rinichi, pe tricoul meu se imprimaseră diferite modele de tălpi. Ceasul era, slavă Domnului, intact. Mai erau zece minute pâna la fix, dacă mă grăbeam, aveam timp să intru într-un bar, să beau o vodkă şi să-mi fac un consult general. Grigore m-a ajutat să mă ridic. Grigore e un câine paşnic, contemplativ, fire prin excelenţă defensivă. Nu mă puteam baza pe el şi ştiam asta, îl iertam de fiecare dată. Privirea lui blândă, epicureică era cel mai eficient balsam pentru durerile mele sufleteşti, şi mai ales în cazul de faţă, trupeşti. Singura persoană pe care o bagă în sperieţti e femeia de serviciu. În rest, toată lumea îl mângâie, îl trage de coadă şi remarcă, de fiecare dată la fel, ce câine draguţ, cât timp are? E mai tânăr ca mine, are toate şansele să mă-ngroape.

            În faţa restaurantului erau trei femei, toate trei frumoase, toate trei brunete şi bine îmbrăcate, toate trei asteptau, probabil pe cineva. Mi-am scuturat încă o dată pantalonii, am tras aer în piept şi am repetat în gând prima replică...servus, ia te uită eşti din ce în ce mai frumoasă...Grigore a zbughit-o la fugă şi s-a repezit la cea mai frumoasă dintre brunete, mirosind-o ca pe o veche cunostinţă de-a lui. Câinii au într-adevăr o intuiţie fenomenală, citisem asta în toate revistele de specialitate, o armată de psihologi, doctori, sociologi, fizicieni şi dracu mai ştie ce ajunseseră la concluzia că animalul cu pricina e capabil să identifice şi să reţină un miliard de mirosuri, erau deci foarte folositoare stapânilor lor. Cu siguranţă Grigore fusese cel care, înaintea mea, beneficiase de toată atenţia şi căldura Mirunei Stănescu. Era îmbracată într-o pereche de veluri kaki, tricou alb şi tenişi. Avea parul brunet, lăsat pe umeri, zâmbea fericită şi-l mângâia pe mizerabilul de Grigore, care se tolănise la picioarele ei, lătrând încântat. M-am apropiat şi eu, sfios, vrând să-i trag atenţia că patrupedul e plin de purici. Pentru prima oară îmi uram câinele. Existenţa lui devenise o povară pentru mine. Scenariul acestei întâlniri era dictat de nenorocitul de coker, trebuia să schimb replicile, trebuia s-o fac să uite de conversaţia de la telefon. Schimbasem  imediat strategia, toată povestea cu Parisul devenise o minciună lipsită de şansa unei confirmări. Sinceritatea, autoironia înlocuiau acum blazarea, zâmbetul melancolic, ce tâmpenie, mi-am zis, daca nu l-aş fi luat pe Grigore cu mine ar fi trebuit să-ntreb pe fiecare dintre cele trei femei Miruna Stănescu? Nu vă supăraţi, sunteţi Miruna Stanescu? Atunci cu siguranta pe mine mă asteptati...Slavă Domnului cokerul îmi uşurase situatia. Ficatul mă durea din ce în ce mai tare, în schimb nu-mi mai curgea sânge din nas, lucru care-mi dădu ceva curaj. Deci: Servus...Miruna? Mă privi uimită. Nu eram încă mort, pentru că stăteam pe propriile-mi picioare, deschisesem impetuos conversaţia, nu rămânea decât să aştept un răspuns din partea ei. E câinele dumneavoastra? Nu ştiam dacă faptul o intriga, un câine aşa de frumos şi un stapân bătut atât de rau, într-un tricou alb cu dungi roşii, cu pantaloni murdari şi cu atâtea prostii în cap legate de partide catastrofale de poker şi de întâlnirea de cincisprezece ani de la terminarea liceului. Sau, dimpotrivă era aşa de amuzant să fii bărbat şi să târăşti după tine un coker care detestă violenţa şi nu intervine în cazuri de inferioritate numerică. Aşa că am spus adevărul. Da, câinele e al meu, are trei ani şi o lipsă totală de loialitate. Defect minor la câini şi cât se poate de major la oameni. Se hrăneste cu celuloză, e expert în rezistenţa materialelor, latră la femeia de serviciu, are o perspectivă epicureică asupra vieţii, doarme în debara, îşi face nevoile regulat atât în mijlocul naturii cât şi în mijlocul sufrageriei, napârleşte anual, îi este frică de apă, ceea ce nu înseamna că e un câine neatent cu igiena corporală,  poartă la gât un bănuţ de argint pe care scrie Grigore -nume dat odinioară papilor şi sfinţilor- e născut în zodia scorpionului, adică în noiembrie, marţea şi vinerea sunt zilele lui de post, nu manâncă nimic, bea numai apă, iarna e deprimat iar vara cum nu se poate mai vesel. Aaa...nu ştiu ce să vă mai zic despre el, e un câine cu destule drepturi şi nici o îndatorire, tratează cu indiferenţă scriitorii şi cu interes brunetele, vă asigur că e un prieten credincios oricui îl scarpină pe creştet, copiii îl trag de urechi fără ca el să se supere. Nu a muşcat niciodată pe nimeni, v-am spus că detestă violenţa. O singură dată a fost obligat de stapânul său, adică de mine, să alerge după un motan puturos. Motanul nu s-a sinchisit de prezenta lui, l-a zgâriat pe bot şi l-a muşcat de-o ureche. După acest incident i-am interzis cu desăvârşire orice comportament agresiv, firesc în regnul animal, şi am căutat să-l educ potrivit principiilor marelui pedagog Jan Comenius. Metoda a dat, până acum rezultate, mai trebuie învaţat cum să manânce cu furculiţa, cum să închidă televizorul şi cum să programeze o maşină de spălat automată, să bată covoarele, astfel încât să se adapteze vieţii citadine, să-şi asume responsabilităti casnice.

            Ţinând cont că vă place atât de mult, şi ca aţi reusit să-i cuceriti inima-lucru usor de dedus judecând dupa felul în care vă linge încălţările- sunt dispus să vi-l vând. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, vi-l pot oferi pe gratis, un suflet nu se vinde pe bani nu-i aşa? Obosisem. Monologul o convinsese pe deplin că sunt nebun de legat. A rupt-o la fugă spre staţia de autobuz, în timp ce eu ajunsesem la marele pedagog Jan Comenius şi la prioritatile educaţiei canine.

            Pe drumul către casă am fumat un pachet de ţigări şi m-am rugat la Dumnezeu să nu iau bătaie şi de la fanii dinamovişti, pentru că am tricoul rupt şi murdar, ofensând astfel culorile clubului. Grigore venea dupa mine, cu nasul în pământ, lătrând fericit la câte o vrabiuţă. Mă hotărâsem să scap cât mai urgent de el, nu contează prin ce metode. Am dat anunţ la ziar, dar nimeni nu s-a interesat (e drept că nu dădusem nici un numar de telefon), am dat telefon la hingheri dar mi s-a spus că trebuie să plătesc o taxă destul de piperată ca o echipă să se deplaseze la faţa locului şi să-l înhaţe. Devenise un fel de emblemă a blocului şi toţi locatarii îi mai trimiteau, prin mine, o chifteluţă, o sarma, iar un copilaş de prin vecini îi oferise o portocală.

            În ceea ce mă priveste, scriu în continuare articole calomnioase la adresa autoritătilor. Marele roman de dragoste este definitiv compromis.

   Alexandru Funieru

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)