HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

DESTINE - PROZĂ

Mihail Tănase

 

- Am să mor, mamă… şopti Ana cu voce stinsă.

- Ba nu ai să mori, fetiţa mea…N-am să te las să mă părăseşti şi tu, se auzi glasul atât de cunoscut, uşor răguşit şi calm al mamei. O mângâie  cu mâna pe frunte.Înţelese imediat că febra este din ce în ce mai mare, că nu îi scade deloc şi înmuie din nou ciorăpeii în ţuică, apoi îi puse în picioare.Simţind răceala alcoolului fetiţa tresări.

- Stai cuminte Ana… Este doar ţuică… Are să-ţi ia fierbinţeala şi te vei simţi mai bine… Afară se auzi vorbă şi într-adevăr uşa se deschise.

- A venit baba, zise tatăl fetiţei şi se retrase imediat. În cameră îşi făcu apariţia o băbuţă măruntă şi uscată ca o stafidă. Era îmbrăcată într-o ie îngălbenită de vreme pe care cusăturile, altădată viu colorate, nu se mai cunoşteau. Opincile crăpate la vârfuri lăsau să se vadă ciorapii groşi de lâna. Baba se apropie de patul unde zăcea întinsă Ana.Se aşeză lângă ea şi o privi un timp .Îşi scoase broboada de pe cap şi o lăsă încet jos.Fetiţa sufla greu cu ochii închişi şi era aprinsă la faţă.

- Ioano, Ioano… zise baba clătinând uşor din cap. Ce ţ-am zâs eu  să schimbi naşii copchiilor, să le schimbi norocul…Hai, spune, ţ-am zâs, sau nu ţ-am zâs? Când ai văzut că-ţ’ mor pruncii sî m-ai intrebat ce să faci, nu ţ-am spus? Nu m-ai ascultat…

- Nu a vrut bărbatu-miu, se văicări femeia, în timp ce îşi ştergea lacrimile cu mâneca cămăşi.Suntem săraci, babă Floare... Ei sunt mai înstăriţi şi ne mai ajută…S-ar fi supărat…

- S-ar fi supărat pe dracu… Doamne iartă-mă că suduiesc, o întrerupse brusc baba.Da, acu e bine? Apăi, ei nici n-ar fi ştiut, ca să zâc aşa…Tu te luai dupa Gheorghe? Nu ştii cum e barbatu’? De-ar fi să faci numai cum spune el… Al meu cum crezi că e? Numai că eu îl ascult, dar fac cum cred eu că este mai bine… Ia şi fă un ceai din ierburile ăstea până îi descânt eu. Se trase mai aproape de fetiţă şi începu să-I  descânte cu o cruciuliţă din lemn şi un mănunchi de busuioc înmuiat în Agheazmă luată la Bobotează de la Biserică, în timp ce se uita la candela a cărei flacără slabă trimitea reflexe de un roşu închis în cameră:

 

…păsărică albă

Coadă albă

Sari aici ,sari colea

Sari in piatră seacă

Plezni-ar ochii Moroiului

Şi-al strigoiului , şi-al deochetorului

Să rămână Ana curată

Cum Fecioara  Maria din cer

A lăsat-o…

 

Între timp, Ioana veni cu ceaiul şi o ajută pe fetiţă să ia câteva înghiţituri. Apoi se aşeză pe un scaun lângă pat.

- Când l-ai născut, moaşa, trrebuia să ducă pruncul la fântână.În zori de zi.Sta ascunsă şi primul creştin care îl găsea, acela îi era naş.Îi schimbai naşul, îi schimbai norocul şi soarta…Of,of,of…Ce blestem şi pe tine,ce blestem…Trei copchii să n-ai noroc de ei şi alinare la bătrâneţe…

- Nu şi ea, babă Floare,…nu şi ea, şopti înăbuşit cu faţa în palme Ioana.

- Deh, ce-o vrea Dumnezeu, răspunse mai mult ca pentru sine baba cu ochii ficşi la Ana şi işi facu larg o cruce. După vreo două ceasuri fetiţa începu să transpire. Broboane mari de sudoare îi apărură pe frunte. Pe la ora trei din noapte  Ana deschise ochii.

- Mamăăă… strigă ea cu acelaşi glas stins. Aceasta auzindu-se strigată se ridică şi se aplecă deasupra fetiţei.

- Da, fetiţa mea…

- Mamă, i-am visat pe Ştefan şi Marius - zise Ana încet. Se jucau pe un câmp plin cu iarbă şi flori.Şi erau atât de mulţi fluturi, de toate culorile, cum nu am mai văzut vreodată…Eu nu i-am cunoscut…Şi zicând asta ochii i se umplură de lacrimi.Dar ei au venit la mine şi mi-au spus ca sunt fraţii mei…Au vrut să merg cu ei dincolo de dealuri.Tocmai mă pregăteam să îi însoţesc când, pe o potecă, a apărut un moşneag cu părul şi barba albă până la brâu.Era îmbrăcat în alb şi se sprijinea într-un toiag.Le-a spus că eu nu pot să merg cu ei.Apoi m-am trezit…Ce înseamnă asta, mamă?  Aceasta nu îi răspunse.Începu să plângă şi o îmbraţişă strângând-o tare la piept.În acest timp intră şi tatăl ei în cameră.

- Cum se simte? Întrebă el frecându-şi palmele.

E bine…Acum e bine…V-a lăsat-o Dumnezeu, răspunse baba Florea...

 

COMOARA DE LA OGRĂZI

 

Hora se întinsese pe întreaga vale în cântecul lăutarilor şi chiotele flăcăilor.Bătrânii îi priveau cu admiraţie, cu gândul în trecut, când ei duceau hora.Mulţi dintre ei veniseră să-şi vadă feciorul sau copila la joc.Alţii, doar să ţină obiceiul de sărbatoare moştenit de la bătrânii lor, sau pentru a mai schimba o vorba cu un consătean.Mai încolo, copii se hârjoneau de mama focului legănându-se în scârciumurile agăţate de trei stejari înalţi.

La mulţi ani, Marie, zise Costel unei fetişcane cu ochii ca seninul şi părul ca spicul de grâu, ce trecu prin faţa lui. Era îmbrăcată într-o ie albă cu cusături de mătase ce strălucea ca argintul în razele soarelui.

- La mulţi ani, la mulţi ani şi din partea noastră, săriră într-un glas Nelu  şi Mitruş.Trebuie să dai o cană de vin, că doar o dată pe an este Sfânta Maria-Mare. Fata nu le răspunse.Le zâmbi în treacăt, şi făcându-le cu mâna alergă spre horă.Băieţii o priviră lung până ce fata se pierdu în mulţime.

- Credeţi că vom reuşi diseară? Îi întrebă Mitruş pe cei doi şi se aşeză pe iarbă  lângă ei. Costel întoarse capul întrebător spre tovarăşii săi.

- Ce să reuşim?

- Nu i-ai spus? Îl întrebă Mitruş pe Nelu.

Acesta nu răspunse.Ochii săi negri ca mura coaptă privea ţintă în vale la horă.Într-un târziu zise:

- Tu chiar crezi în asta?

- Hai că eşti culmea... Păi, nu ai văzut? Tu nici ce vezi nu crezi, mă Nelule? Dacă nu vedeai şi tu mai ziceam... Dar aşa?!...Ai văzut cu ochii tăi cum „jucau”... Apoi, bâtu Anton, la cât e de bătrân, la câte a văzut în viaţa lui şi la câte ştie, crezi că m-a învăţat prost? Acesta tăcea îngândurat.În inima lui sălăşluia neâncrederea şi teama.

Ştie multe, într-adevăr. Dar poate te-a păcălit, s-ajungi de râsul satului.Eu nu vreau s-ajung de râsul satului Mitruşe.Auzi? Nu vreau s-ajung de râsul satului, zise Nelu.

În tot acest timp Costel îl privea nedumerit când pe unul, când pe celălalt, fără să înţeleagă  ceva.

- Treaba ta, zise Mitruş.Rămâi acasă să îmbătrâneşti sărac.Am să-l iau pe Costel cu mine, dar o să-ţi pară rău pe urmă... Ce zici Costele?

- Despre ce?

- Mergi cu mine diseară să dezgropăm o comoară?

- Ce, ce fel de comoară? Întrebă Costel, şi ochii începură să-i strălucească.

- Dacă mergi cu mine, ai să vezi.Plus de asta nu, o să mai fii nevoit să munceşti toată viaţa...Şi nici copii copiilor tăi...

- Păi spune odată, nu mă mai fierbe, îl întrerupse Costel.

- Aseară când mă întorceam cu Nelu din sat, dincolo de lac, uite colo lângă alunul ăla mare - şi arătă cu mâna în direcţia pădurii care se afla dincolo de lac – am văzut o flăcăruie care s-a înălţat la o jumătate de metru, uite aşa, de pământ.I-am spus lui Nelu că acolo este îngropată o comoară, dar el, ca şi acum, nu a crezut.Aşa că i-am povestit lui bâtu Anton care mi-a dat dreptate. Mi-a spus bâtu Anton că ar fi comoara nu ştiu cărui boier care a trăit în aceste locuri şi care la răscoala din 1907, de frică ca ţăranii să nu pună mâna pe ea, ar fi îngropat-o, cu gândul ca după ce se potolesc apele, să o recupereze. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la târg.Ţăranii i-au dat foc la conac şi odată cu el s-a făcut scrum şi hapsânul boier. Mi-a mai spus bâtul Anton să sap la miezul nopţi, fără să vorbesc însă, deoarece s-ar putea să mi se întample ceva rău.Şi parcă mi-e nu ştiu cum să mă duc singur... Ce zici, te legi?

- Mda... Dacă este vorba despre o comoară... mă leg, zise frecându-şi mâinile Costel.

- Atunci hai să mergem acasă să ne pregătim uneltele. Acum scapătă soarele. Mitruş se ridică urmat imediat de Costel, în privirea lungă a lui Nelu.

- Hei, staţi că merg şi eu zise acesta şi îi urmă pe cei doi. Se lăsa întunericul.Hora se terminase şi doar copii se mai zbenguiau prin iarba verde.Flăcăii conduceau fetele spre casă în privirile pline de dragoste ale părinţilor. Aproape de miezul nopţi, cei trei, înarmaţi cu lopeţi şi târnăcoape porniră spre pădure pe marginea lacului întunecat pe a cărei suprafaţă strălucea din când în când aripile vreunui pescăruş. Se apropiară fără cel mai mic zgomot de alunul cu pricina şi îl priviră de jos în sus.Prin coroana stufoasă străluceau stelele, cerul era senin şi luna se ivea uşor pe creasta dealului. Mitruş înfipse târnăcopul la rădăcina alunului şi le făcu semn cu capul celorlalţi doi, ceea ce însemna „aici este locul”. Începură să sape pe rând şi să scoată pământul din groapa care se adâncea din ce în ce mai mult.Întunericul nu îi incomoda deloc, săpau într-una.Lui Costel nu i se mai vedeau decât umerii şi capul când lovi cu târnăcopul în ceva mult mai tare care, în liniştea nopţii, sună a metal.Broboane mari de sudoare îi năpădiră fruntea şi se opri din săpat cu privirea în sus la cei doi tovarăşi. Mitruş sări în groapă alături de Costel şi, amândoi, începură să arunce pământul afară. Deodată mâinile lor dădură pe dibuite de toartele unei căldări.

- A noastră e comoara, ţipă cu glas răguşit Mitruş... Numai că, în clipa imediat următoare se auzi un huruit puternic şi pământul se prăvăli peste ei îngropându-i până la brâu.Nelu o rupse la fugă înapoi spre sat în strigătele disperate ale lui  Costel şi Mitruş.Auzindu-i acesta se întoarse cu greu şi îi ajută să iasă din groapă.Înspăimântaţi şi vlăguiţi se întoarseră acasă, cu speranţa că nimeni din sat, nu va afla vreodată păţania lor.                            

 

Mihail Tănase

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com