Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DESTINUL A TREI SUFFLETE

 Trei proze scurte

 

Prof. ION C. HIRU

Scriitor, jurnalist, redactor-şef revista de cultură Pietrele Doamnei

Grafica de Hetco (Agero)

 

 

Născut la 27 iulie 1942 în comuna Domneşti, judeţul Argeş; Absolvent al Facultăţii de Filologie, 1966; Profesor la  Ciomăgeşti-Argeş, Făgeţelu-Olt, Slatina-Argeş; Director Casa de Cultură Domneşti, 1967-1982; Profesor de limba română la Şcoala cu clasele I-VIII „Ion I. Petrică”, Domneşti, 1982-2005

 

CĂRŢI  PUBLICATE:

Domneşti. Oameni de ieri şi de azi,  Ed. Rottarymond & Rotarexim, Râmnicu Vâlcea, 2004; Amintiri – Petre Ionescu-Muscel, ediţie îngrijită de Ion C. Hiru; O viaţă privită din balcon, Ed. Pro Editura, Bucureşti, 2005; 500 erori de exprimare, coautor, Ed. Pro Editura, Bucureşti, 2006; Limba noastră cea română, Ed. Rottarymond & Rotarexim, Râmnicu Vâlcea, 2007 (prima ediţie), Ed. Alfa, Iaşi, 2008 (ediţia a II-a); De la bunic la strănepoţi, lucrare în curs de apariţie.

 

Apariţii în enciclopedii:

Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş. Cronică 2007,  Ed. Dacpress, Curtea de Argeş, 2008, pag. 281; Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000, vol. XXVI, Ed. Panfilius, Iaşi, 2007, pag. 333

 

 

EXPERIENŢĂ JURNALISTICĂ

 

1982 – 2007, studii şi articole în diverse domenii, publicate în Argeşul, Argeş Expres, Reflector Argeşean, Pietrele Doamnei 2000 – 2005; coordonator al revistei literare MLĂDIŢE DOMNEŞTENE a Cenaclului „Barbu Ştefănescu-Delavrancea” al Şcolii cu clasele I-VIII „Ion I. Petrică”, Domneşti; 2003, redactor şef adjunct al revistei Societăţii Culturale Domneşti; 2004, redactor şef al revistei „Cuget Domneştean”, editată de Societatea Culturală Domneşti; Din 2005, diverse emisiuni la postul TV West Line Domneşti; 2006, preşedinte executiv al Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel”; 2006, redactor şef adjunct al revistei PIETRELE DOAMNEI”, editată de Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel”, Domneşti-Argeş; 2007, membru al Ligii Scriitorilor din România; 2008, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; 2008, membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, filiala Câmpulung-Muscel.

 

............................................................................................................................................................

 

NAE LU’ DOGUŢĂ

 

Scriind aceste rânduri, mă duc cu gândul la un personaj al lui Agârbiceanu, numit Fefeleaga, acea ţărancă truditoare a cărei soartă tragică mai smulge încă lacrimi din ochişorii copiilor.

 

Un personaj real existent în toate satele româneşti, mai ales în cele de munte. Fiecare sat îşi are Fefeleaga lui, chiar dacă personajul este masculin. Dis-de dimineaţa, vara, auzeai pe uliţele Domneştiului, fluierul melodios, chiar corect muzical, al truditorului Nae lu’ Doguţă, fredonându-şi cântecul din buzele arse, fie de arşiţe, fie de geruri: „Pe sub deal, pe sub pădure/Trec fetiţele la mure/Zărzărea, zărzărea, zărzărică, zărzărea/Pe la poarta mândrei mele, Ionel trecea”.Când buzele îi oboseau de melodiosul fluierat, începea să cânte din gură. Anunţa la acea oră, oamenii satului că Nae lu’ Doguţă şi roaba lui, în sezonul de vară, sania în sezonul iernii, au ieşit pentru a le sta la dispoziţie. Îşi câştiga existenţa prin muncă cinstită. Îl vedeai cu câte un sac de porumb ducându-l la moară, să-l macine pentru un sătean sau altul, însoţit fiind de cântecul său. Încălţat cu tradiţionalele opinci confecţionate din anvelope tocite de maşină, legate cu şnur de piele împletit deasupra gleznei, peste pantalonul din dimie groasă lucrată în război, vara cu pălăriuţa pe cap, iarna cu căciula de miel puţin ţuguiată şi cu un dulman gros, căptuşit cu pielicică de oaie, de dimineaţa până seara, mereu ocupat, greu putând să-l arvuneşti pentru o  treabă sau alta.

 

El, Nae lu’ Doguţă, dădea culoare tabloului satului, pentru că era al nostru, al satului, al tuturor. Când boala îl lega la pat, satului îi lipsea ceva, o rotiţă nu funcţiona.

 

Şi ce mult s-a bucurat acest truditor al satului când gropile şi bolovanii străzii au fost acoperite cu asfalt în 1968. Putea să manevreze altfel roaba sa, înlocuind roata din fier cu spiţe cu o roată pe care un binevoitor a aplicat un cerc din cauciuc masiv. Se mândrea cu obiectul muncii lui, îl îngrijea, ungea rulmenţii, spăla bena din tablă, mereu gata să meargă la moară să macine azi pentru unul, mâine pentru altul. Cum nu există pădure fără uscături, aveam şi noi în sat oameni care nu apreciau statutul de om şi truditor al lui Nae. Nu o dată îl vedeai plângând, reclamând pe unul sau altul, fie că i-a întors căciula pe dos, fie că a încercat să-i dea pantalonii jos sau îl mânjeau cu cărbune ori vopsea pe faţa arsă de soare, îmbibată cu sudoarea muncilor. Mila se îndrepta mai mult asupra acelora ce săvârşeau asemenea nelegiuiri, iar pe el oamenii adevăraţi îl încurajau, îi ţineau parte sau chiar se hărţuiau cu nemernicii. Greu le-a fost acestora să se debaraseze de astfel de apucături, greu le-a fost să realizeze că Nae lu’ Doguţă trudeşte din greu să-şi câştige existenţa şi că în faţa acestui om cinstit se cade a-ţi ridica pălăria.

 

Îmi vine în minte o întâmplare ce merită a fi luată în seamă. Era în vara anului 1974. Îl rog să-mi aducă o ladă cu sucuri şi trei sifoane mari de doi litri. A pus lada goală în roabă, iar eu cele trei  sifoane duble. Nu vedea bine şi după ce pipăie sticla sifonului mă roagă să nu mă supăr, refuzând să ia în roabă sifoanele fără plasă, „poate să facă explozie, dom’ Nelu, că nu au sită”. Aşa era, l-am înţeles. Îmi aduce lada plină cu sucuri şi îi dau 15 lei. I-a băgat în buzunar şi, însoţit de cântecul său, a plecat spre sat. Seara, la poarta mea era Nae. Credeam că a pierdut ceva. Nu pierduse, ci venise să îmi dea înapoi 10 lei, pentru că transportul costa numai 5 lei. Am rămas surprins. L-am chemat în curte, i-am dat să mănânce şi apoi, i-am mai dat 10 lei. Total, 25. Cu greu i-a primit. Câtă cinste şi omenie am putut simţi din partea unui istovit al roabei sale, un ţăran harnic al cărui singur ţel era munca şi un câştig cinstit. Cu mult respect, m-a rugat să merg cu el a doua zi, la CEC, să-i calculeze dobânda de pe carnete. Avea trei. Pe două câte 10.000 de lei, iar pe celălalt 5000, bani câştigaţi cu mâinile şi cu sudoarea frunţii. Bani cinstiţi, strânşi cu leul. De atunci, de multe ori mergeam să-i depun alţi bani pe care îi strângea. Tare supărat era într-un timp, când după moartea tatălui meu, nu se mai scoteau sifoane. Era o sursă de câştig pentru Nae, căci căra sifoane oamenilor şi aceştia îl plăteau. Era apreciat de oamenii adevăraţi ai satului. Îmi amintesc că într-una din discuţiile mele cu medicul Teja Papahagi, ce se întorsese din Europa, îl întreb după multe povestiri frumoase: „De ce nu aţi rămas dincolo, domnule doctor, mai ales în Germania, unde vă sunt şi surorile”?. După un moment de tăcere, a suspinat adânc şi îmi spuse: „Neluţule, acolo îmi lipsesc multe, care nu ţin de baza materială. Îmi lipseşti tu, familia Mitucă, Năică Avram, îmi lipseşte cântecul cucului primăvara, îmi lipseşte chiar fluierul lui Nae lu’ Doguţă”. Am rămas surprins de răspunsul romantic al marelui om şi medic Teja Papahagi... Îi lipsea chiar fluierul acestui truditor al Domneştiului. Şi aşa, într-o zi, apune soarele peste ochii bolnavi şi istoviţi, care de-abia mai zăreau ai lui Năică lu' Doguţă. Fluierul său, care de o viaţă fredona „zărzărică, zăr­zărea” a încetat să mai răsune pe străzile Domneştiului. S-a stins acea luminiţă din viaţa satului. S-a stricat acea rotiţă din marele angrenaj al localităţii. Ca orice mu­ri­tor, Nae lu’ Doguţă merge să ducă la moară şi pentru cei ce au fost şi nu mai sunt. Oare tot aşa de zbuciumată îi va fi şi viaţa de dincolo? Oare aceeaşi soartă de truditor o are? Ştie doar Dumnezeu!

 

SLUGĂ LA MUSOLINI

 

Om înstărit conu’ Nae: grajduri cu cai şi vaci, cârciumă cum alta nu era în Domneşti, pământ destul de mult, o curte mare pavată cu bolovani de râu, multe hangarale şi în spatele casei o gră­dină mare. Beci răcoros pentru păstrarea vinurilor şi sifoanelor în căl­durile toride ale verii şi călduros în zilele geroase ale iernii pentru păstrarea zarzavaturilor la nisip, a murăturilor şi mai ales a bor­­canelor cu bureţi de fag care stăteau aşezaţi precum peştii, iar din când în când vedeai albul căţeilor de usturoi ce le da un gust deosebit. Bucătăria coresponda cu salonul hanului printr-o ferestruică mică de unde te îmbiau mirosurile sarmalelor cu praz în compoziţie îl loc de ceapă  ce le da o dulceaţă anume, ale pastramei nesărate, ciorbei  de burtă şi tuslamalei numai din mura stomacului de junincă. Deseori la comandă puteai degusta specificul domnişan: bulzul ciobănesc cu mămăliguţă pripită şi brânză de burduf din abundenţă. Nelipsiţii gogoşari cu conopidă şi asortaţi cu rondele de morcovi cum numai coana Leana ştia să prepare, îi puteai mânca până în vara următoare, păstrându-şi calităţile culinare. Castraveciorii cât degetul mare erau de două ori fierţi cu cimbru şi ardei iute  puşi în saramură după o reţetă ardelenească.

 

Cine intra o dată în cârciuma conului Nae Musolini n-o mai ocolea a doua oară. Veneau din satele vecine şi chiar de la oraş pentru a face un chefuleţ în ambianţa rusticului şi tradiţionalului, udat cu o ţuică veche şi un vinişor de Orleşti. De reţinut este faptul că nici unul  nu pleca de la cârciumă nepăcălit de cârciumar sau de ospătarii acestuia precum Boacă. Dar totul era plăcut, până şi pardoseala albă spălată periodic cu săpun şi leşie, frecată de mâinile servitorilor, mai ales de ale lui Gheorghe Netotu, gitan, despre care mă voi ocupa în cele ce urmează. Aveam poate vreo şase ani, să fi fost prin 1947 – 1948, când într-o zi de vară toridă, prin iulie, zăresc în fabrica de sifoane şi limonadă a tatălui meu – nu i-o naţionalizase – un bărbat înalt, negricios, cu o şapcă de militar pe cap, îmbrăcat într-o tunică de ofiţer, cu epoleţi de pe care atârnau fire galbene, împletite, iar în piept erau agăţate fel de fel de medalii. Cât timp tatăl meu i-a umplut sifoanele, vreo patru lăzi, pentru cârciuma lui Musolini, mă dau pe lângă „general”, îl întreb de vorbă, răspunzându-mi cu o voce prietenoasă, groasă dar şi dură, folosind în ciuda vârstei cuvinte copilăreşti. Îl întreb pe tata cine este, arătându-se surprins că nu ştiu „e Gheorghe Netotu de la Nae Musolini”.

 

Îl privesc pe toate părţile, îl cercetez bine. Avea legată cu un şnur o cutie cred că de cremă pe care o purta în buzunarul de sus de la tu­nică de unde strălucea un bumb din metal galben, cutie ce ţinea lo­cul unui ceas pe care o scotea mereu spunând o oră oarecare, ca şi când ar pierde trenul. În celălalt buzunar avea un fluier legat cu un lănţic. La plecare scoate aşa-zisul ceas şi îi spune tatălui meu că i-a stat. Apoi ia fluiericiul şi suflă cu putere că ne-am speriat cu toţii de fluierătură. Nu ştiam despre ce-i vorba. Îmi plăcea omul „de culoare”, dar mă şi speria totodată. A cărat sifoanele în căruţul spaţios şi a plecat, dar  nu înainte să bea cinci limonade cu bilă pe care bunul meu tată i le-a oferit gratis, cum era obiceiul.

 

Rămas cu tata, îmi povesteşte despre Gheorghe Netotu o întâmplare pe care o ţin minte şi astăzi. Comerciantul Vică Ionescu adusese în Domneşti primul aparat de proiectarea a filmelor pe care l-a instalat în sala Băncii Înfrăţirea. La primul spectacol de film au participat şi curioşii din care făcea parte şi Gheorghe Netotu. Văzând pe ecrane o locomotivă în mers, s-a speriat aşa de tare că-l va călca încât a sărit peste lume strigând „trinul mă!”, ascunzându-se în camera lui de unde a ieşit a doua zi spre seară după ce coana Leana l-a convins cu greu că nu este vorba de nici un tren.

 

Mintal nu era prea sănătos. Avea o minte de copil, deşi era destul de vârstnic. Era din Pietroşani, la cinci kilometri de Domneşti, dintr-o familie de ţigani. Neavând cu ce-l întreţine, părinţii l-au dat slugă la diferite familii din Domneşti. În tinereţe fusese la preotul Nicolae Ionescu, tatăl marilor Petre şi Iosif Ionescu Muscel, la Nae Pavelescu, apoi la Musolini. Avea o pu­te­re extraordinară, dar minte de copil. Era iubit de domnişani. Mereu îl în­tre­bau cât e ceasul iar el scotea tacticos din  buzunarul tunicii cutia şi răs­pun­dea: „Mi-a stat, nene!”. După ce m-am mărit am început să-l înţeleg pe Gheorghe Netotu (la noi netot înseamnă prost) şi de multe ori îmi era milă de acest truditor folosit la maximum de stăpânul său. Îl chemam şi îi dă­deam porţia de cinci limonade şi câte trei, patru ouă fierte pe care din câ­teva înghiţituri le mânca. Îi mai dădeam şi bani, dar nu ştiu dacă făcea ceva cu ei, nu cred că avea noţiunea banilor, totdeauna intra gratis şi la film. Îmi era milă când oamenii, ca să-şi bată joc de el, îl puneau să arate cum face trenul. Nu-i refuza niciodată. Imita conductorul care striga „poftiţi în vagoane”, fluierul anunţa plecarea din gară, pe fondul gâfâitului greu al locomotivei, gâfâit ritmic, încetinel la început, apoi din ce în ce mai rapid şi cu mai multă forţă. Era un adevărat spectacol. Se mulţumea cu zâmbetul spectatorilor care ironici, îi lăudau talentul.  Eram elev la liceu. Crescuse respectul faţă de acest suflet nobil, rămas la stadiul inocenţei, blând şi cuminte, de care mulţi îşi băteau joc. Îmi amintesc cum o dată, Andrei lu’ Bârzu i-a luat şapca de militar şi i-a pus-o invers pe cap. N-am putut suporta gestul având o uşoară altercaţie din care am scăpat cu fuga de furia acestuia, căci ţinea în mână un ţapin.  A muncit la Musolini până la sfârşitul vieţii, dar nu numai la el, oriunde era chemat pentru că hanul fusese închis, iar posi­bilităţile materiale ale conului Nae erau din ce în ce mai precare. Totuşi l-a ţinut în curte până când şi-a dat obştescul sfârşit.

 

Îmi amintesc ca azi. Era o zi de sărbătoare, spre toamnă, când mama întreabă pe tanti Geana Bărboiu, vecina noastră, cine a murit. Aceasta îi răspunse că bietul Gheorghe Netotu. Cu duioşie şi  durere în suflet mama rosti „Dumnezeu să-l ierte”. Auzind acestea, deşi nu mai eram copil, bobiţe de lacrimi s-au adunat în ochii mei. Se stinsese un suflet chinuit, un anonim pentru mulţi alţii, un truditor ale cărui palme erau bătătorite de coada toporului sau a hârleţului, un suflet de o cuminţenie rară. S-a stins generalul cu ceas dintr-o cutie de cremă, cu fluier legat cu şnur de gât, care imita plecarea trenului din staţie. N-a luat cu el nimic, nici ceas, nici fluier. A murit la fel ca un bogat. Dar a rămas o legendă în viaţa Domneştiului, legenda lui Gheorghe Netotu, omul care n-a deranjat pe nimeni.

 

COSTICĂ CU DROJDIA

 

Poate aş fi uitat numele acestui om necăjit, de origine din Brăduleţ satul Galeş, dar aciuat la Domneşti, chiar dacă domnişanii au făcut multe glume pe seama lui, de multe ori deplasate. L-au durut bancurile, dar i-a plăcut să rămână pentru totdeauna aici. O zicere a domnişanilor spune că „cine lasă traista pe pământul Domneştiului, n-o mai ridică niciodată, aici rămâne toată viaţa hărăzită de Dumnezeu a o trăi”. Musafirul meu, îşi aducea aminte cu nostalgie fixând ochii aproape înlăcrimaţi, într-un punct fix, pe un ulcior de Horezu, adresându-se mamei sale:

 

 - Îţi aminteşti, mamă, să fi avut 7-8 ani când bunicul a chemat în curte un nene scund, puţin şchiop şi cu o mână mai mică, dacă nu mă înşel chiar dreapta, ca să aşeze lemnele în şură ??... Doream doar să-l ajut, când fără să vreau am aruncat un lemn peste mâna bolnavă. Ce mult m-a afectat, m-a durut mai mult ca pe el care mi-a spus cu duioşie „nu-i nimic domnişoară, nu mă doare”. M-am dus în casă, am luat banii din turturuşul în care îi strângeam şi i-am dăruit celui pe care-l lovisem. A rămas surprins de gestul meu şi ţinând bani în mâna lui beteagă, mi-a spus cu blândeţe:

 - Ce suflet mare aveţi, câtă bunătate, dar nu-i primesc, bunicul dumneavoastră mă plăteşte pentru munca pe care o fac, ţineţi-vă banii şi luaţi bulzuri şi ardei de la Leana Buzata care tocmai trecea cu coşul ei plin de dulciuri, prin faţa casei.

        

„Nu am primit banii. Au rămas în acea mânuţă mică şi bolnavă cu care a continuat să aranjeze lemnele bunicului, privindu-mă uimit de ceea ce făcusem.” Numai aşa mi-am adus aminte de Costică cu Drojdia, prietenul lui Nae lui Doguţă. O parte din familia sa era de peste dealul Cărbunelui – la Galeş. Locuia la un om cu suflet – Ion Pantilică – pădurar, zis Ghivezu. În fiecare an de marile sărbători, mai ales de Paşte şi Crăciun, îl vedeai pe străzile Domneştiului, cu o cutie legată cu nişte bete colorate de gât, ca un ţambal, în care stăteau pachetele de toate mărimile de drojdie – de 1 leu, 2, 3, 4, sau 5 lei, pe care gospodinele le cumpărau în vederea frământării cozonacului, tradiţional al marilor sărbători. Cumpăra toată drojdia de la cooperativele de consum din comună sau comunele vecine, pe care o vindea locuitorilor câştigând câţiva şfanţi necesari supravieţuirii. Sau… poate oameni cu suflet de la depozitele din Câmpulung sau Curtea de Argeş vindea en-gros, în scopul revânzării de către Costică pentru a trăi şi el. Când pe străzile satului se auzea guiţatul porcilor sacrificaţi de sărbătorile  Crăciunului, într-un peisaj pitoresc al iernilor bogate în zăpadă ce scârţâia sub bocanci, auzeai glasul stins al lui Costică.

 

„Hai la drojdie, neamule/Drojdie bună, prospeţică,/De la năicuţu, Costică/Prăjituri crescute şi colaci/ Fără drojdie nu-i faci”…striga din poartă-n poartă să fie auzit, iar femeile cumpărau de 1 leu, 2 sau 3, după trebuinţă.

        

Costică, acest urgisit al sorţii, bătea străzile satului. Mi-amintesc – să fi avut vreo 17-18 ani – de un Crăciun bogat în zăpadă – îl găsesc plângând pe strada de lângă  Tărbaşan, adunând pachetele de drojdie blestemând pe un nene beat, care-i aruncase cutia legată de gâtul istovit. L-am ajutat să le aşeze, mult timp mulţumindu-mi. Avea în comună şi zonele învecinate şi un alt rol, de păstrător al unei tradiţii - „paparuda”. În secetele lui iulie şi august, se făceau slujbe la biserici pentru ploaie, se trăgeau clopotele, sau erau purtate moaştele sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş  prin toate satele, scoţând oameni din curţi, ce priveau cerul, implorând pe Dumnezeu să le dea ploaie, să salveze culturile pârjolite de soarele nimicitor. Credincioşii se închinau, făceau mătănii, se rugau la Sfântuliţa, şi ploile nu întârziau. Oamenii discutau că acolo unde erau mulţi răufăcători, necredincioşi, nu puteau ridica racla sfintei Filofteia – 10 – 15 oameni – aşa de grea se lăsa. Era o pedeapsă pentru acei oameni. Credincioşii apelau şi la tradiţie, de comun acord cu Costică, îl dezbrăcau în pielea goală, îl acopereau cu frunze de arine, fag, stejar, pe cap îi puneau o coroană, din crenguţe tinere şi desculţ bătea străzile satului cântând: „Paparudă, rudă/ Vino şi mă udă/ Dă, Doamne, o ploaie/Să curgă şiroaie/ Câmpul să-nverzească/ Recolta să crească.” Oamenii ieşeau la porţi şi aruncau în paparuda ce implora ploaia, căni cu apă, unii transformau ritualul în circ aruncând găleţi cu apă pe Costică, dar care nu zicea nimic, parcă ostentativ să arate că el este mai presus decât ei. Uneori, oamenii certaţi cu educaţia, îl dezbrăcau, lăsându-l gol. Primea Costică bani pentru efortul şi pentru umilinţa lui, strângea o pungă de mărunţiş cu care cumpăra drojdie în scopul revânzării. Acesta a fost Costică cu Drojdia, necăjit al soartei, care a murit aici la Domneşti şi îngropat de săteni în cimitirul satului ca un anonim. Oare îi aprinde cineva o luminiţă, la mormântul său – neştiut de mulţi?

 

ION C. HIRU

Membru al Ligii Scriitorilor din România

Filiala Argeş

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)