Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dispariţia unui cetăţean inutil

George Ioan Canache

 

 

Cele două turnuri urcau cu puţin peste linia blocurilor, lăsând să coboare odată cu înserarea două umbre bizare peste pământul arid. Ca două guri de şerpi uriaşi scuipau aburi, ce cu greu se sinchiseau a urca peste noapte, precum călăreţul ce îşi aruncă trupul măcinat de neodihnă peste animalul prieten. Clădirea îmbrăţişa picioarele lor, iar în pântecul ei, ca într-o cavernă, sta pe un scăunel de lemn format din patru scânduri, ce ţineau loc de picioare, iar a cincea acoperindu-le şi formând blatul, bărbatul uscăţiv cu părul tuns scurt.

 

Cu ochii aţintiţi către manometrele ce indicau presiunea din cazane, părea o statuie de ceară, ce îngheţa ideea de mişcare în tăcere. Se îndrepta precum o nălucă de la parterul de vis-ŕ-vis, îndeplinindu-şi slujba precum un pendul. Văzut din afara minusculei lumi, în care trăia, ai fi spus, pe nedrept, că visurile lui s-au atrofiat, el însuşi coborând de la starea de om la cea de animal. Timpul şi el se contopiseră precum făina şi apa în mereu dospitul aluat, ce în focul plăcut al cuptorului dau fiinţă trupului Celui Sfânt.

 

Uneori bărbatul uscăţiv cu părul scurt pleca peste albia râului, căutând, nu piatra filozofală, ci trovanţi. Atunci era momentul lui de plenitudine, când invingea materialul timp, împreună cu apa ce-i scălda gleznele roşietice, forma un trup zvelt şi prelung, ca o creangă de alun.

Singurătatea lui nici măcar nu deranja urbea, ci doar crea o pată de culoare.

 

Încet-încet, oamenii treceau pe lângă el fără a-l saluta, ca şi cum ar fi păşit pe lângă un nor, în care nu ştii dacă există cineva. Şi toate acestea până în noaptea, în care turbina centralei termice a tăcut, atunci ei, locuitorii cetăţii, s-au întrebat unde a dispărut bărbatul uscăţiv, cu părul scurt.

 

Precum în toate situaţiile în care spălătorii de varză ajung să diriguie, susţinuţi de corupţii la ştaif, şi acum s-a creat o comisie de anchetă. Aşa întregul aşezământ a fost oripilat de faptul că bărbatul uscăţiv, cu părul scurt, nu a primit salariul de luni şi luni de zile, pentru simplu motiv: a tăcut, nu a cerut acest drept, ce i se cuvenea. În spatele uşii, de la camera, ce cândva fusese uscător de rufe, se arăta privitorului o incintă de un alb imaculat. Lângă perete era aşezat un pat şi o masă, iar în centrul camerei un cal construit din pietre aşezate unele peste altele,cu un liant de ciment. Doar atât, nici măcar o coală de hârtie nu murdărea simplitatea acestui habitat, absolut nimic ca şi cum plecarea devenea mai firească decât sosirea. Au căutat zile după zile în albia râului ce curgea nestingherit peste prundişul mărginit de malurile cleioase din argilă.

 

Căutarea de acum părea să justifice nepăsarea din trecut, ca şi cum el distribuitorul de căldură devenea persoana importantă. Ştirile locale transformaseră întâmplarea într-un adevărat eveniment senzaţional. S-a creat un comitet orăşenesc pentru căutarea dispărutului şi totodată plasarea statuii în parcul central. Fondurile ce urmau a fi încasate, fiind folosite în căutarea lui şi totodată scrierea unei monografii.

 

Vă veţi întreba prieteni, la ce ar folosi tot acest spectacol belicos, ce consuma energie şi timp. Simplu, primăria micuţului oraş nu avea înlocuitor la centrala termică, nimeni, dar absolut nimeni nu voia acest post, nimeni nu voia să dăruie căldură. Fiecare era suficient sieşi, fără a-i păsa de celălalt. Cimitirele se dezgoliseră de cruci, acum braţele lor căzuseră şi doar stâlpii mai zgârâiau tăcerea sfâşiată, din când în când, de ciori.

 

Norii sângerau la căderea soarelui anunţând o noapte rece, oraşul văzut de pe coama dealului părea un dinozaur ce îşi aşteaptă sfârşitul convins de inutilitatea oricărei zbateri. Doar tăcere, ca la începutul facerii, cuvântul îngheţase ca o picătură de apă peste ţeasta calului de piatră.

 

George Ioan Canache

Publicist, scriitor, autor a cinci volume, poezie şi proză, membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, directorul editurii „ARTMONTANIA”

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com