Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

 Bine te-am regăsit, doamnă Venus

Antonia Iliescu
Belgia 
Impresii si pareri personale in FORUM

 

Luasem trenul de navestişti spre Ličge la ora 7 si 26 de minute. Am ales la întâmplare un vagon şi am intrat în copartimentul ticsit de călători. M-am aşezat pe singura bancă liberă, cea din faţa locului destinat oamenilor în cărucior. Era un loc bun, fiindcă puteam să îmi întind picioarele fără grijă. In acelaşi timp puteam să-mi plimb privirea nestingherită de-a lungul fluviului cu ape domoale, care dublau şina de tren. Vederea apelor verzui, pe care se legănau cu nonşalanţă raţe sălbatice şi lebede albe, atenua panica rotilor de metal care striveau la fiecare secundă un scrâşnet ascuţit.

Trenul înainta zgomotos, parcă ar fi vrut să spintece apele Meuse-ei, atât era de supărat în acea dimineaţă de septembrie. Intr-o jumătate de oră trebuia să ajung la Ličge, unde participam la o formaţie en communication, ce urma  să se desfăşoare pe parcursul a trei zile.

In staţie la Flemalle-Haute trenul a stat mai mult decât de obicei. Câţiva oameni urcaseră în compartiment, în timp ce alţii coborâseră deja şi se îndreptau cu paşi grăbiţi spre scara rulantă. Un zgomot de fier lovit mi-a întors brusc capul spre peron. Doi lucrători de la SNCB, îmbrăcaţi în uniforme albastre, despachetau o platformă din aluminiu. Erau obişnuiţi să facă acest lucru de multă vreme. Din numai câteva mişcări bine coordonate, platforma a fost montată.

Un om în cărucior a urcat în tren. După ce tânărul a mulţumit politicos, oamenii au împachetat la loc estrada pe rotile şi s-au îndepărtat de fereastra de la care observasem scena, salutând din mers cu un gest familiar pe proaspătul îmbarcat la bord.

Uşa compartimentului s-a deschis, făcând loc omului în fotoliu rulant. Era foarte tânăr, iar partea de sus a corpului era bine dezvoltată în comparaţie cu partea de jos, care parcă fusese strivită. Işi ascundea jenat picioarele deformate, în timp ce ochii lui imenşi, trişti şi albaştri, mă examinau plini de curiozitate. Aştepta probabil să-i zâmbesc, aşa cum făceau toţi călătorii care îl întâlneau în drum « Ca va, mon vieux ?  En forme ? ».

Eu nu i-am zâmbit. Abia l-am privit cu ochii grăbiţi preţ de câteva secunde, disimulându-mi cu stângăcie dilema. Dacă îi zâmbeam, el ar fi luat zâmbetul meu – fals de altfel - ca pe un gest de milă. Ce nevoie avea el de mila mea, când avea mila tuturor? Să surâdem doar fiindcă aşa se cade? S-o facem numai şi numai din datorie? In acel rictus s-ar ascunde cu şiretenie un act de ipocrizie comis şi faţă de noi înşine.

Tot stând şi târguindu-mă – să-i  dau sau să nu-i dau surâsul ? - ochii mi s-au închis fără să-mi dau seama, forţaţi de o mână nevăzută. Un val duios venise ca o boare plăpândă de primăvară să-şi pună palma moale şi albă peste ochii mei, peste anii care trecuseră de la ultima nostră întâlnire. In acea dimineaţă de martie, cu miros plăpând de zăpadă şi ghiocei, doi oameni de pe pământ îşi legaseră sufletele pentru eternitate. Decorul nunţii lor fusese o cameră de spital în care agonizau doi bolnavi pe paturi albe din metal, cu vopseaua ciupită din loc în loc. Fără martori, fără preoti, fără verighete. Doar un buchetel de ghiocei pusi într-un pahar, pe mica noptieră de lângă pat.

El nu se aşteptase la această vizită. Când am intrat în încăpere, primul lui gest reflex a fost acela de a-şi trage pătura roasă peste picioare. Purta nişte şosete vechi, decolorate şi cu elasticul tocit. Din opintirea fără rezultat a corpului, am înţeles că nu mai putea face acel gest firesc, fiind deja paralizat. L-am învelit, fără a-i pune nici o întrebare. Putea încă vorbi, aşa că mi-a spus să îi aduc din dulapul metalic o bastistă. Am căutat îndelung în dulapul din perete, aşteptând să mi se usuce lacrimile care porniseră bezmetice la vale. M-am înapoiat cu o batistă mare, nouă şi albă pe care i-am întins-o firesc, ca pe o ceaşcă de cafea. „Are ciorapi vechi, dar şi-a cumpărat batiste noi. Ştia că va avea nevoie de ele.” Aş fi vrut să nu observ lacrimile lui care luau proporţii de diamante uriaşe, din pricina ochelarilor. Invinsă, m-am aşezat alături de el pe marginea patului şi în loc să vorbim, am plăns. Doar lacrimile mai puteau să exprime ceva în acel moment târziu, când nimic nu se mai putea întâmpla din tot ce ar fi putut să se întâmple.

Când ne-am dat mâna pentru cea din urmă oară, o promisiune a ţîşnit cu insolenţă din creierul lui Konrad: „Voi reveni, nu-ţi fie teamă! Doar să fii atentă din timp în timp. Vei vedea”. Am perceput acel mesaj ciudat cu o extremă claritate. I-am răspuns pe loc, cu o privire umedă de lacrimi, lacrimi de copil împăcat: „Aşa să fie, cum spui! Voi fi oricând bucuroasă să te regăsesc. Intre noi moartea nu-şi face jocul”.

Din acea clipă, sufletul lui Konrad nu a încetat să mă îsoţească. Era prezent în prezentul meu, în trecutul meu, dar mai ales în vise. Acolo mi se dezvăluia cu o intensitate greu de imaginat, întrupându-se în omul care fusese odată: un bărbat înalt, relativ slab, fără calităţi fizice deosebite, purtând ochelari pe care şi-i ridica mereu cu un deget, într-un gest reflex şi inutil, spre rădăcina nasului. Ochii lui melancolici dădeau viaţă unui chip palid, surâzător dar reţinut chiar şi în momentele de mare entuziasm, atunci când râdea englezeşte, cu eleganţă. Fuma mult şi era mereu dus pe gânduri. Il ştiam deja de mai bine de 15 ani, de pe vremea în care îmi fusese profesor la universitate. Dintre cele 14 fete din grupă, eu eram preferata lui. “- Iar ţi-ai pus pantalonii nebunatici!” – îmi spunea el, când veneam îmbrăcată în pantalonii de piele de culoare vişinie, cu flori roz pictate pe manşete. Căuta să pară indiferent, dar era evident tulburat de prezenţa mea. Devenea spiritual, jucăuş, ca omul care vrea să placă. Dându-mi seama de puterea mea asupra lui, în acele momente pline de duioşie, fericirea mea atingea cerurile cele mai înalte.

Un lucru anume mă tulbura la el: respiraţia. Când era în preajma mea simţeam răcoare pe obraji. Uneori simţeam pe ceafă o uşoară pală de vânt. O singură dată am întors capul, vrând să-l surprind. El însă era departe, tocmai în partea opusă a laboratorului şi mă privea absent.

Acea boare este tot ce a mai rămas din el. Cu toate acestea îl simt mereu în preajmă, ca pe un om viu. Intr-o dimineaţă a venit deghizat într-un bătrân singuratic, care stătea pe o bancă, într-un magazin alimentar. Uneori vine în vis, îmbrăcat în propriul lui trup. Acum câteva luni mergeam mână în mână spre o fântână cu apă cristalină, care spăla la infinit niste trepte de marmoră albă. Alteori înaintam înlănţuiţi spre un desiş de pădure; îmi spunea că era viu – “poţi să verifici!” - mă îndemna el. Imi întindeam gâtul spre obrazul lui şi îl sărutam. Era cald şi viu acel obraz. Ii sorbeam prin nări mirosul discret de barbă abia rasă şi mă lăsam dusă de fantezii delicioase şi sălbatice, spre lumi nebănuit de frumoase, dar tot atât de inaccesibile.  

Konrad continua să trăiască în preajma mea în două ipostaze: noaptea venea în vise, iar ziua mă vizita din când în când, sub formă de suflu, de adiere sau un vag curent de aer.       Aşa s-a întâmplat în acea dimineaţă, când trenul s-a oprit în gară la Flemalle-Haute.

Hans - (aşa l-am numit în gând pe tânărul din cărucior) – decum a intrat în compartiment, a schimbat pe loc prezentul în care agonizam cu toţii, cu visul din noaptea trecută. Il visasem iarăşi pe Konrad. Venea spre mine înaintând pe două braţe uriaşe,  adevărate aripi de vultur, târându-şi anevoie rămăşiţele de trup. M-am apropiat de el cu sfială, aşa cum făceam în toate visele nostre. El m-a acoperit cu braţele lui  puternice. Dar erau doar nişte braţe. Speriată, i-am luat capul în mâini şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu corpul tău? Cum ai ajuns în halul ăsta?” El nu mi-a răspuns. S-a îndepărtat de mine şi a revenit întreg, pe cele două picioare. „Aşadar eşti întreg! Oh, slavă Domnului!” Mă lipeam de el cu disperare şi teamă că se va topi din nou în neant. Ingenunchiasem, îmbrăţişându-i picioarele. Dar el mi-a spus, mângâindu-mi părul: „Nu-ţi face iluzii. Sunt pe o proteză, nu vezi?” Mi-a arătat cele două pârghii de metal şi a continuat: „eu sunt un creier pe două braţe; aşa vor fi oamenii în viitor; cei evoluaţi; sper să ni te alături şi tu când...”  

Hans, a oftat adânc. Respiraţia lui răcoroasă care mi-a atins pe neaşteptate obrajii, mi l-a readus în faţă pe Konrad, aşezat de data aceasta în căruciorul metalic. „Dar e Hans! Cum poţi să-i confunzi? E absurd!” – îmi spuneam eu, în timp ce evitam cu obstinaţie să-i întâlnesc privirea. Mă simţeam jenată în faţa acestui puşti, jenată de normalitatea mea, de corpul meu frumos şi întreg. Aş fi vrut să fiu Till Eulenspiegel, care, atunci când întâlnea un cocoşat, mergea cocoşat. Când întâlnea în cale un şchiop, şchiopăta iar cu mutul se întelegea prin semne. Aş fi vrut să am acest dar, dar nu îl aveam.

Tânărul îşi vedea de ale lui. A scos dintr-un rucsac o carte şi a început să citească. Aveam în sfârşit un loc unde să-mi aşez ochii, fără teama de a-i întâlni pe ai lui. Cartea se numea „Legenda lui Vulcan cel Şchiop” şi avea pe copertă o gravură din Evul Mediu. Am fost foarte surprinsă când Hans mi-a adresat primele cuvinte din acea dimineaţă:

- Ştiţi care era misiunea lui Vulcan?

- Vă referiţi la zeul Vulcan, alias Hefaistos? (Hans dădu din cap, aprobând). - Nu, nu ştiu ce misiune avea el...

- Trebuia să întreţină focul sacru. Era şchiop. Se spune că omul, cu cât pierde din forţa fizică a părţii lui inferioare, cu atât se înalţă pe plan spiritual.

- Chiar aşa? Interesant ce spuneţi...

- Nu eu spun, ci scrie aici, în carte.

- Cine-a scris cartea?

- Rudolf Steiner, nu-l cunoaşteţi? Este considerat părintele scientologiei.

- Este o nouă ştiinţă?

Hans număra ceva pe degetele de la mâna dreaptă, borborosind, ca pentru sine: „Venus sau Atena, Venus sau Atena...”. Se părea că nu mă auzise. I-am pus din nou întrebarea:

            - Spuneaţi ceva de scientologie... Ce este ea de fapt?

- Este o ştiinţă. Dar nu este foarte nouă, din moment ce Steiner i-a dat fiinţă; ori el a trăit în secolul trecut. Scientologia încearcă să explice Evanghelia cu ajutorul ştiinţelor. Ar fi un fel de punte între ştiinţă şi religie. A scris nenumărate cărţi; una dintre ele explică Apocalipsa lui Ioan. Şi pe onoarea mea, o explică bine! Dar uitaţi ce scrie referitor la Vulcan. Hans dădu câteva pagini înapoi şi citi: „ ...partea de jos a corpului vine dintr-un trecut care trebuie să dispară. Natura umană trebuie să cadă, pentru a se ridica apoi pe treapta cea mai de sus. In cursul evoluţiei sale, omul s-a scindat în inferior şi superior.”

În timp ce Hans îmi citea din „Legenda lui Vulcan cel Şchiop”, ochii mei încercau să desluşească semnificaţia desenului de pe copertă. Un om gol era tăiat pe din două de o linie; partea superioară stângă, cuprinzând capul şi braţul, se aflau deasupra liniei, în timp ce restul corpului se afla sub linie.

- Aţi observat desenul de pe copertă? Ce-ar putea el să reprezinte? – l-am întrebat pe Hans.

- In gravură, dacă priviţi atent, sunt desenaţi doi oameni, deşi se vede doar unul singur. Aici apar deopotrivă omul trecutului şi omul viitorului. La început, când omul a fost creat, el nu avea sex; avea doar glas. Aţi auzit poate de al treilea Logos... El era unda pură de la începutul creaţiei. Cel puţin aşa spune Steiner. Organele de reproducere se confundau cu larinxul. Omul se înmulţea prin propriile lui cuvinte. Nu degeaba a rămas celebră fraza: „la început a fost cuvântul”.

- Vreţi să spuneţi că atunci omul era totuna cu Dumnezeu?

            - Chiar aşa! Dumnezeu nu a încetat să se multiplice, de la un anumit moment, să-i zicem momentul zero. La început, din zero – adică din nimic - a devenit unu, apoi din unu a devenit doi şi asa mai departe, până la cele N miliarde de creaturi câte ar încăpea în Univers.

            - Şi toate aceste lucruri le-aţi citit în cartea lui Steiner?

            - Nu, nu toate. Tot ce vi-am spus în legătură cu numerele am citit-o în cartea lui Nataf; un filozof francez... Poate aţi auzit de el.

            - Da, vag...Din păcate nu am citit nimic de el. Dar revenind la ce spuneaţi adineaori...  Faptul că lumea a fost creată ex nihilo corespunde cu descoperirile din fizică de prin anii 20 - 30. Aţi auzit cred de Big Bang. Lemaître, un fizician belgian este cel care a pus bazele teoriei Big Bang-ului, stiaţi?

            - Cum de nu? Şi eu sunt fizician, am absolvit chiar anul trecut. Am specialitatea fizică cuantică. Este unanim recunoscut că în urma acestui fenomen au apărut planetele şi implicit, viaţa în univers. Dar cred că stiţi deja toate acestea.

- Da, tocmai am asistat ieri la o conferinţă. Se făcea o paralelă  între Big Bang şi actul creaţiei. A fost de fapt un fel de dezbatere, suscitată de o lucrare foarte controversată a lui Albert Jacquard, un fel de eseu despre Dumnezeu. Poziţia omului de ştiinţă şifonează oarecum dogma bisericească...

Aşteptam ca Hans să îmi ceară amănunte despre acea conferinţă. Dar nu părea interesat de subiect. Privi coperta cărţii pe care o ţinea în mână şi reluă dialogul.

-  Revenind însă la Vulcan cel Şchiop... Steiner a vrut să ne prevină că în viitor, omul nu va mai păstra decât partea superioară stângă; tot restul va disparea.

- Şi cum va mai merge omul fără picioare? Cum se va mai reproduce? – mi-am dat seama că făcusem daja o gafă, dar nu mai puteam da înapoi. Hans nu părea însă deloc jenat de întrebare.

- Omul viitorului va avea creierul în piept, se va deplasa zbrurând; va zbura cu ajutorul celor două aripioare ale florii de lotus, iar organe de reproducere nu va mai avea. El va naşte oameni numai prin forţa cuvântului şi a creierului său. Interesant, nu? – mai adăugă el privindu-mă îndrăzneţ.

Simţea că nu pricepeam nimic, fiind convins că habar nu aveam de conferinţele celebre ale lui Rudolf Steiner. Cu toate acestea se înşela. Eu auzisem de acest medic celebru, care cocheta cu ştiinţele şi cu artele metafizice. Dar nu îi studiasem opera cu profunzimea lui Hans. Vroiam să-l mai întreb cum era cu aripioarele, unde s-ar fi situat ele...  Doream încă să-l mai întreb şi alte lucruri, fiindcă părea a fi un iniţiat, dar trenul s-a oprit în staţie, curmând conversaţia noastră.

 

Doi oameni de la SNCB îmbrăcaţi în uniformă albastră au montat estrada de aluminiu. Hans şi-a întins de-odată braţele puternice în lateral – adevărate aripi de vultur pregătindu-se de zbor deasupra unei lumi peste care era stăpân. Apoi, domolindu-şi elanul cu un oftat, le-a coborât încet pe braţele fotoliului rulant.

- Un creier şi două braţe, iată ce sunt eu pe acest pământ; un fel de om al viitorului – îmi spuse el zâmbindu-mi şugubăţ, în timp ce îşi conducea căruciorul spre uşa trenului. Platforma metalică fusese deja montată. Cu un aer visător a alunecat lent în mijlocul furnicarului de pe peron, plecându-şi din când în când capul în semn de mulţumire la saluturile anonime. Inainte de a ieşi din raza vizuală a ferestrei de la care îl priveam, şi-a întors brusc capul spre mine şi mi-a „spus” nerostind vreun cuvânt: „Voi reveni, nu-ţi fie teamă! Doar să fii atentă din timp în timp. Vei vedea.”

M-am gândit mult peste zi la acea întâmplare ciudată, pe care dealtfel doream să o uit cât mai repede. Trecuseră atâţia ani de-atunci....

 

A doua zi am luat din nou trenul spre Ličge Guillemens la 7h 26. Am evitat să mă urc în acelaşi vagon. Deşi întâlnirea cu Konrad (da, da! cu Konrad) mă bucurase, în acea dimineaţă gri nu aveam deloc dorinţă de vorbă; voiam să fiu liniştită, cu gândurile mele. Alesesem în mod premeditat un alt vagon, cât mai departe de cel în care nimerisem în ajun.

In gară la Flemalle-Haute, trenul a stat – ca şi ieri – mai mult decât de obicei. Un zgomot de metal lovit m-a făcut să tresar, când cei doi lucrători de la SNCB au montat platforma. Hans a urcat în compartiment şi mi-a spus, de data aceasta cu voce tare:

- De ce vă miraţi aşa?! Doar vi-am spus că voi reveni. Bine te-am regăsit, doamnă Venus!

 

Antonia Iliescu

Belgia                                                                                 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]