HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Doi Ani de la trecerea în nefiinţă a prof. Mihai Rădulescu

Scrisoare din ţările calde către “tatăl rândunelelor”

 

Monica Levinger, Israel

 

Dragă Domnule Profesor,

Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau vă recitesc scrierile - bucuroasă că am ocazia să vă împărtăşesc idei şi păreri proprii, când vreau să vă cer părerea în cine ştie ce dilemă literară, sau pur şi simplu din plăcerea de a  fi împreună. Astăzi însă, obişnuita noastră formă de comunicare nu mă mai mulţumeşte şi un sentiment nedesluşit mă îndeamnă să aştern pe hârtie gânduri nerostite, ca şi cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor le-ar fi mai uşor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebaţi de ce vă scriu după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? Aş putea invoca vremurile - tot mai acaparatoare şi mai grele, ce nu-mi lasă timp şi pentru “plăceri marunte” ca cea a corespondării în scris; aş putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de ei înşişi, care mă abate şi pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă şi bună a inimii… Şi totuşi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit timpul acestei scrisori.

Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori cuvinte nărăvaşe mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteşte cu insistenţă că metafora de mai sus - precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală, rezonează chiar şi cu anotimpul în care ne aflăm. Ştiu că în România este astăzi o zi închisă şi rece, dar aici, la mii şi mii de kilometri depărtare de ţară, ne bucurăm de o vreme blândă şi prietenoasă; un soare vădit obosit chiar şi în orele de vârf ale amiezii, vesteşte apropierea iernii şi de ţinuturile calde în care trăiesc.

În zilele sfârşitului de vară, în care anotimpul cald şi cel rece duc tratative prelungite şi se tocmesc când să proclame începutul iernii, uitând de sora-toamnă şi de drepturile ei la domnie, aşadar în zile dramatice pentru schimbarea vremii, mi se trezesc în suflet amintiri “de sezon”, din care nu lipsesc niciodată paleta de culori ruginii, covorul frunzelor foşnitoare şi  cerul pictat cu păsări călătoare, grăbite să iasă la drum. Mărturisesc că dintre toate zburătoarele migratoare spre Egipt, rândunelele îmi sunt cele mai dragi şi mai apropiate; zile în şir le duc grija, ştiindu-le istovite de nesfârşitele ore de zbor şi răsuflu uşurată când soseşte timpul să ajungă victorioase pe continentul african. Slăbiciunea mea pentru rândunele dumneavoastră vi-o datorez…

Vă aflaţi într-un colţ de lume cu ierni reci şi înzăpezite, iar eu, pe malul Mediteranei, socotesc câte mări şi ţări se întrepun între noi. Şi cu toate acestea, în ciuda distanţei care ne desparte, suntem atat de aproape şi apropiaţi… nu avem decât să ne ridicăm privirile spre înălţimi pentru a înţelege că  cerul de deasupra ne uneşte şi ne leagă, ca o punte nevăzută, nu numai peste continentele în care trăim, dar şi peste timpuri - între trecut, present şi viitor. Recunosc că sunt zile în care mi se pare că Pământul se învârte mai repede ca de obicei... În asemenea momente de cumpănă pentru echilibrul meu interior mă surprind vorbind cu dumneavoastră, făcându-vă părtaş temerilor şi îndoielilor care mă frământă; căci la cine aş putea găsi mai mare înţelegere şi sprijin când este vorba de libertatea de a fi eu însămi, de a gândi şi a acţiona după firea mea? În aceste clipe de căutare obişnuiesc să scrutez depărtările şi, convinsă că cerul prezentului şi cel al trecutului sunt unul şi acelaşi, mă grăbesc să chem în ajutor rândunelele… Rândunelele Jilavei. 

Pentru păsările cerului înfrăţirea cu înalţimile este firească şi naturală, ca de la sine înţeleasă. Cu noi, oamenii, e mult mai complicat. Nu că n-am putea avea şi noi aripile noastre eliberatoare, dar cât de greu este să le creştem când trăim sub imperiul fricii şi atâtea închisori nevăzute, ascunse ochiului şi privirii, ne ameninţă libertatea! Dacă ne uităm împrejur, n-o să vedem nici gratii şi nici ziduri şi cu toate acestea temniţele sufletului există, percepute în întreaga noastră fiinţă interioară.

Şi pentru că vorbim despre închisori, vă datorez o marturisire… Când v-am descoperit pe Internet site-ul personal, titlul “Literatură şi detenţie” mi-a stârnit curiozitatea, dar m-a şi intrigat căci nu se potrivea “socotelii” că-l voi întâlni după atâţia ani  “doar” pe domnul Rădulescu - fostul meu dascăl de engleză din primul an de liceu; la vremea aceea nu am ştiut nici că aţi fost deţinut politic şi nici că aveaţi pasiunea scrisului, aşa că vă închipuiţi surprinderea mea când am făcut cunoştinţă cu scriitorul Mihai Rădulescu - creatorul istoriei literaturii de detenţie la români. Am început să vă citesc scrierile cu nesaţ - schiţe, versuri, dramaturgie, studii de stilistică, teologie şi deşi am tot dat târcoale literaturii de detenţie, nu m-am putut hotărî s-o abordez, ca să nu spun că mi-a fost teamă…Gândul că urma să trec pragul unui univers terifiant - al durerii şi al suferinţei, al ororilor petrecute în temniţele comuniste, despre care n-am ştiut mai nimic din adolescenţă şi până la maturitate, mă făcea să tot amân momentul “confruntarii cu adevărul”. În cele din urmă mi-am depăşit reticenţele, atrasă ca de un magnet de un titlu cu conotaţii vădit pozitive, afective, sugerând înfrăţirea dintre oameni şi necuvântătoare - oameni încătuşaţi şi păsările libere ale cerului. 

Primii paşi prin literatura de detenţie i-am făcut alături de dumneavoastră, sub atentă supraveghere şi îndrumare, prin intermediul unei scrieri croite exact pe măsura sensibilităţii mele deosebite. A fost ca şi cum m-aţi luat de mână şi mi-aţi spus cu blândeţe:

 

Draga mea, urmează-mă fără teamă. Nu despre calvarul celor ce şi-au purtat crucea pe la Jilava vei citi în această schiţă ci despre speranţă şi libertate… poate ţi se pare de necrezut, dar între zidurile cumplitei închisori am cunoscut o mare şi nesperată bucurie, singura de  acest fel de pe tot parcursul celor patru ani de efectuare a condamnării mele. Pentru o vreme am revenit a crede în exclamaţia filozofului, cum că ne-am afla în cea mai bună dintre lumile posibile…”

 

Aşa am făcut cunoştinţă cu “Tatăl rândunelelor”, în ochii mei cea mai frumoasă povestire adevărată despre viaţă şi libertate.   (foto: regretatul Mihai Rădulescu).

Şi v-aţi ţinut promisiunea, nici un cuvânt despre atmosfera cutremurătoare ce te izbea imediat ce coborai în temniţele Jilavei; despre cât era de potrivnică vieţuirii înspăimântătoarea închisoare, despre condiţiile subumane şi efectele lor dezumanizante aveam să aflu mai târziu, din alte scrieri. Însă la acea vreme a primei lecturi pe tema detenţiei, atenţia mi-a fost direcţionată nu spre stricăciunea sau păcatele firii omeneşti ci spre culmile spiritului şi înflorirea sa; am învăţat că libertatea adevărată nu constă în a face orice, ci în a face binele - mesaj la care mă reîntorc ori de câte ori vreau să-mi reamintesc cine sunt şi ce vreau.  

Înainte de a-mi continua depănarea amintirilor legate de acel “botez al focului” de neuitat, trebuie să ştiţi că lectura scrierilor dumneavoastră este întotdeauna una dinamică şi plină de viaţă, presărată cu imagini şi dialoguri ce par a se petrece aievea - de nu ştiu niciodată dacă sunt rodul imaginaţiei sau rezultatul unor incursiuni performante în lumi paralele. “Tatăl rândunelelor” nu a făcut excepţie de la obişnuitul nostru ritual care ne permitea să fim când înăuntrul povestirii, ca participanţi la cele întâmplate, când în afara ei, înflăcăraţi comentatori sau spectatori impresionaţi. Aşa se face că imediat ce am trecut pragul celulei pe care o împărţeaţi cu încă douăzeci de deţinuţi, mi-aţi făcut semn cu capul în direcţia uşii ghintuite, înspre capătul la care aceasta se îmbina cu peretele şiroind de umezeală; privirile mi s-au supus ascultătoare, descoperind exact pe locul indicat cele două cuiburi clădite cu migală unul lângă celălalt. Din motive numai de ele înţelese, patru dintre rândunele Jilavei hotărâseră să împartă încăperea întunecoasă, aerul închis şi mirosul de igrasie cu obştea semenilor lor umani. N-aş şti să explic de ce, dar la prima vedere alegerea randunelelor mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare, parându-mi-se nefirească asocierea acestor păsări libere şi independente, iubitoare de înălţimi, cu spaţiul limitat şi limitator al celulei de închisoare. Citindu-mi gândurile aţi replicat pe un ton uşor amuzat:

 

“Surprinzător? Aşteaptă să-l cunoşti pe Susai!”

 

Continuându-mi lectura am aflat că rândunelele aveau pui şi că doi dintre ei, insuficient dezvoltaţi pentru a face faţă greutăţilor existenţei, fuseseră condamnaţi de către părinţii lor la moarte prin înfometare. Susai, tovarăşul de celulă de care vă lega nu numai un sentiment de admiraţie dar şi o sinceră prietenie, tocmai pleda în favoarea salvării puilor de rândunică, garantându-le tovarăşilor de celulă că va găsi calea potrivită să-i înzdrăvenească până vor deveni aidoma celor preferaţi de adulţii zburători. Cucerită de entuziasmul înverşunatului apărător al celor doi condamnaţi fără de vină, am hotărât pe loc că aş fi gata să-l urmez pe “tatăl rândunelelor” până la capătul Pământului… 

Nu m-am îndoit nici o clipă că Susai, despre al cărui temperament extrovertit, clocotind de vitalitate şi inventivitate apucasem deja  să citesc, îşi va ţine promisiunea făcută cu atâta convingere şi cu toate acestea nimic nu m-a pregătit pentru cele ce au urmat curajoasei hotărâri - un întreg lanţ al minunilor, desfăşurate într-o înlănţuire şi sincronicitate perfecte, vizând armonia desăvârşită.  Hrăniţi cu muştele prinse de către cei mai îndemânateci dintre deţinuţi, puii începură a se îzdrăveni, crescând văzând cu ochii; părinţii, sesizând schimbarea în bine a acestora, îşi schimbară atitudinea faţă de hrănirea lor, revenind din hotărârea de a-i înfometa. Chiar şi atunci când obştea deţinuţilor constată cu stupoare că cei doi pui întârziaţi faţă de generaţia lor nu fuseseră înscrişi la “şcoala de zbor” pentru cei ce urmau să străbată ţări şi mări pentru întâiaşi dată - de a cărei existenţă nici măcar nu fuseseră conştienţi, aşadar chiar şi în faţa acestei probleme de viaţă şi de moarte, Susai găsi o cale să-şi ajute protejaţii.  Cea mai riscantă dintre acţiunile de salvare a puilor se dovedi o soluţie eficientă când aceştia, smulşi din cuibul pe care nu-l văzuseră niciodată din afară şi aruncaţi unul după altul peste capetele susţinătorilor lor umani, se descurcară în a da din aripi; începură a zbura. În acest stadiu al lecturii aţi cerut nerăbdător “dreptul la cuvânt”, pentru a-mi prezenta cu emoţie Minunea petrecută cu Susai:

 

“Daca puii noştri reţinuseră chipul iubitor al tatălui lor uman, măcar ca imagine purtată în minusculele lor creiere, prietenul meu nu mai era pe deplin un deţinut politic “vinovat” că nu-şi denunţase şeful, ci parţial, era un zburător în drum scăldat de raze, spre Egipt. Susai, în acea parte a sa, îşi dobândise libertatea înainte de termenul stabilit prin condamnare de Tribunalul militar. Cu Susai se petrecuse minunea: pătrunsese, pe aripile puilor, în rai.”

 

Am rămas tăcută şi dusă pe gânduri mult după ce ultimele fraze ale schiţei “Tatăl rândunelelor” fuseseră rostite cu glas plin de bucuria biruinţei. “Să fie oare posibil ca tocmai la Jilava, sub un cer sfâşiat de durerea şi suferinţa celor încătuşaţi, să crească printre sârme ghimpate flori libere de câmp? Să iei atitudine faţă de viaţă precum îţi dictează firea şi sensibilitatea… iată o izbândă de invidiat! În ce lume s-au petrecut toate acestea?” m-am trezit dând glas cu voce tare gândurilor şi emoţiei care mă stăpâneau. Răspunsul cum că ne-am afla “…în cea mai bună dintre lumile posibile” s-a ivit ca de la sine şi odată cu el am realizat că în temniţele Jilavei se petrecuse încă o minune (a căta, oare?), prin care atât suferitorii oprimaţi cât şi oprimatorii, uniţi prin acelaşi ţel comun, fuseseră antrenaţi într-o adevărată cruciadă a binelui - salvarea a doi pui de rândunică. Aţi clătinat aprobator din cap şi pe un ton didactic datorat lungilor ani de activitate profesorală, mi-aţi explicat: 

 

“La Jilava orice mişcare neîngăduită de regulament era sever pedepsită cu bătaie şi izolare în condiţii criminale. Totuşi, niciunul dintre gardieni, nici cei mai fioroşi, n-a intervenit în această acţiune a deţinuţilor deşi o distracţie cât de măruntă a hainelor vărgate era total interzisă ca şi orice contact cu ceva ce le-ar fi putut bucura zilele negre”.   

 

Au trecut mai bine de doi ani de la neuitata lectură în doi, evocată cu nostalgie în rândurile acestei scrisori şi vă pot spune cu emoţie că în tot acest răstimp am recitit de nenumarate ori povestirea despre rândunele şi salvatorul lor, minunându-mă de fiecare dată de efectul învigorător pe care îl are asupra mea. Căci dacă “tatăl rândunelelor” a reuşit să rămână el însuşi în faţa temutei Jilave şi a stăpânilor ei, de ce nu aş ieşi şi eu biruitoare asupra “închisorilor moderne” din viaţa de zi cu zi ?! Pe aripile cuvântului scris, prin intermediul scrierii pe care v-a inspirit-o, Susai şi-a dobândit nemurirea, continuând să poarte ştafeta libertăţii şi a speranţei din cititor în cititor. O adevărată minune, nu-i aşa?

V-am purtat în lungul şi latul schiţei atât de dragi mie ca şi cum nu dumneavoastră i-aţi fi autorul ci... un novice, necunoscător al comorilor ascunse în ea. Am făcut-o nu numai de dragul de a sta la poveşti cu dumneavoastră - plăcere de care mă bucur ori de câte ori îmi stă în putinţă, dar şi pentru a ajunge la un punctul ţintit încă de la începutul acestei lungi scrisori. E vorba de o mărturisire pe care aţi făcut-o cândva, precum că “soarta noastră, poate a tuturora, este  de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlalţi”.

Pe vremuri Susai a îndrăznit să “contrazică”  o lege nescrisă a naturii, care de milenii domnea  nestingherită în lumea necuvântătoarelor; inspirată de curajul lui, dar fără pretenţia de a mă compara cu eroul rândunelelor, în prezentul  rândurilor de faţă îndrăznesc să ies împotriva “adevărului” formulat mai sus. Şi pentru că trebuie să ştiţi care a fost rodul activităţii dumneavoastră asupra mea în acel prea scurt an de liceu sau în lunile care i-au urmat după trei decenii, vă mărturisesc că...  pentru mine  sunteţi Tatăl rândunelelor! Dumneavoastră vă datorez primul meu zbor spre tărâmurile creaţiei literare, mult după ce stolul generaţiei mele a ieşit sau chiar a ajuns în Ţările calde ale realizării de sine prin descoperirea propriei meniri. Nu e nevoie să-mi explicaţi ce au simţit cei doi pui de rândunică “smulşi”  de Susai din cuibul lor şi “obligati” să dea din aripile nedeprinse cu zborul... O ştiu prea bine pentru că şi eu am fost în situaţia lor...  Atunci când, răspunzându-mi la scrisoarea în care vă explicam cine sunt şi ce m-a determinat să vă caut după 33 de ani de la terminarea liceului, mi-aţi cerut să scriu o schiţă pe tema celor istorisite, m-am simţit ca împinsă afară din “cuibul” căldicel şi aruncată drept spre înălţimile depăşirii de sine, a propriilor bariere şi limite personale. Vă mai amintiţi? “Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei şi cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotacarul vostru. Reia-o ca schiţă literară şi public-o neapărat undeva. Te felicit de pe acum...!”  N-am îndrăznit să nu mă supun invitaţiei formulate ca şi cum îmi cereaţi cel mai firesc şi simplu lucru din lumea…Ca şi cei doi pui de rândunică, nu fusesem înscrisă la “şcoala de zbor a celor ce urmau să străbată mări şi ţări pentru întâiaşi dată”, măcar că eram trecută de vârsta de cincizeci de ani…şi cu toate acestea, deşi nimic nu mă pregătise pentru călătoria ce avea să urmeze, am ieşi la drumul lung şi necunoscut.  Multă vreme am crezut că n-am s-o scot la capăt printre nenumăratele foi cu încercări şi ştersături, dar în cele din urmă o minune s-a produs şi cu mine când prima mea schiţă literară – “Biblioteca de împrumut”, a prins contur şi apoi... viaţă. Ştiu că nu v-a fost uşor să mă împingeţi afară din “cuib”, nesigur dacă atinsesem un stadiu suficient de “creştere” pentru a reuşi să zbor prin forţe proprii şi totuşi aţi făcut-o, cu hotărâre, cu delicateţe, cu mari emoţii, precum mi-aţi mărturisit-o mai târziu. Pentru toate acestea aş dori să vă mulţumesc…

La vară, când voi veni în ţară, am să vă vizitez negreşit. Nu v-am uitat “avertismentul” prietenesc, aşa că n-am să aduc “atenţii şi alte prostioare”; am să vă pun pe mormânt doar un mac roşu cules de prin împrejurimi, să vă amintească de floarea de foc pe care aţi trezit-o în sufletul elevei dumneavoastră. Am să vă povestesc despre scrieri noi ce au urmat “Bibliotecii de împrumut” şi planuri de viitor, despre site-ul “literatură şi detenţie” care încă respiră, dar mai ales despre prietenii dumneavoastră, deveniţi între timp şi prietenii mei. Şi dacă săgeţi iuţi cu chip de rândunele vor fulgera cerul senin, tulburându-ne când şi când convorbirea, va fi acesta consemnul tacit că m-aţi auzit şi că vă bucuraţi. Până atunci vă las cu bine şi cu tot dragul închei această scrisoare,

 

             Monica

 

                 Levinger Monica

                 decembrie 2010 - Israel

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com