Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

După-amiază cu Maestrul Nicăpetre, în Spania

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, Spania

 

 

- Care Spanie? Hai că acum chiar ai luat-o razna, de-ncepi cu gogonata încă din titlu, doar e limpede pentru toţi că în Spania n-a ajuns maestrul!

 - Ba vă spun eu că da, anume alaltăieri, de la amiază până spre miezul nopţii, parol că nu mint, staţi să vă explic.

            Aşadar, alaltăieri după prânzit, mă aşez pe canapea la sortat corespondenţa şi mă înham la muncă grea: un vraf de hârtii adunate în lipsa noastră, de două luni încoace, câtă vreme am fost itineranţi prin lume. «Ce mai tura-vura, destul cu amânatul, acu´ e acu´, `pas de citeşte! » Aş vrea eu să le trec doar de la stânga la dreapta, cum făceam cu manualele şi caietele pentru a doua zi, când le mutam în ghiozdanul de şcoală, dar nu ţine.

Iau la mână Observatorul din iulie şi din prima mi se face cald în jurul inimii, cum văd fotografiile de pe prima pagină: una din Ottawa şi una din Quebec, amândouă de pe acum locuri dragi, la care pot spune deja că “mă pricep”, de când cu vizita de acum şase săptămâni. Doamne ce trece timpul! Ce dilemă când întreabă lumea «cum a fost Canada »! De parcă pot eu să pun în două vorbe câte amintiri mă asaltează doar la gândul recentei călătorii… Dar mai bine las revista să-mi explice, să mă îndrume şi să-mi aducă aminte, la prima mână.

Citesc că la Câmpul Romănesc din Hamilton a avut loc în luna august Sărbătoarea cea mare; prompt m-a şi muşcat şarpele invidiei de ciudă că n-am fost şi eu acolo. Aflu că Maestrul Nicăpetre a realizat acolo un grupaj de sculpturi reprezentând scriitori români din exil şi-mi vine-n minte plăcuta duminică din iulie, când am văzut şi eu bustul în lucru al unuia dintre scriitorii pomeniţi – Horia Stamatu – chiar în curtea atelierului din Scarborough. Mă întreb dacă şi-o fi găsit deja locul lânga colegi, acolo la Hamilton, unde n-am apucat, încă, să merg.

Ce atmosferă autentică, câtă naturaleţe în vorbe, în gesturi şi-n idei, cât bun gust şi sinceritate, ce armonie deplină în spiritul libertăţii mi-a fost dat să trăiesc în timpul scurtei vizite la atelierul din hambar! Nici gând să fac apologie aici. Din gura mea ar suna artificial, ar fi exact opusul fireştii întâlniri în după-amiaza tihnită de creaţie, pe care am avut prilejul s-o contemplu. Cei doi sculptori-prieteni se înţelegeau prin schimbare de zâmbete. Maestrul Nicăpetre şi Domnul Adrian Pora, alt sculptor român-canadian, în comunicare fără fasoane, fără pic de dezacord! Şi în fond, cine sunt eu să-mi dau cu emfază părerea, de parcă poţi să surprinzi în cuvinte aşa vârtej de impresii şi de idei, de sensibilitate împerecheată cu luciditate, când dau ele năvală? “Can you tell a green field?” - clipeam la vederea splendorii naturii din parcul care îmbrăcinează atelierul artistului cu verde nesăţios. La fiecare privire zâmbăreaţă care se întâmpla să-i scape sugubăţ, mi se confirma impresia inexplicabilă cum că parcă ne-am cunoaşte tare de demult. Statura sveltă şi vorba plină de har contarziceau permanent portretul-robot de artist consacrat la vârstă respectabilă cu care venisem eu înarmată, evident eronat. Îmi venea să strig “fugi Domle´că nu te cred…”

 

 

Dau pagina revistei mai departe, fără să bănuiesc că am căzut deja în mreaja amintirilor, că soarta gândurilor mele pe ziua de azi mi-a fost peceteluită de pe-acum de Maestru şi de arta sa. Căci iată, la pagina a 11-a, mă trezesc luată pe sus cu “Vânturile, valurile”, jurnal semnat Nicăpetre. Bag un ochi indiscret în corespondenţa de E-mail pe care autorul ne-o pune cu amabilitate la dispoziţie şi aflu că exact acum, pe 29 august, poate nu chiar la paişpe fix, dar cam pe acolo, maestrul-prieten aterizează în România, în drum spre Brăila natală. “Măi să fie, cum s-a brodit să survoleze taman acşica aerul de deasupra capului meu!” – zic în sinea mea şi adaug de la mine o urare să-i meargă bine, Dumnealui şi soţiei, pe drum. Să-i iasă treburile prin ţară aşa cum şi-a dorit de atâta vreme! Nu de alta, dar ştiu pe pielea mea ce gânduri ne apasă pe noi, cei din afară, ori de câte ori ne apropiem de matcă. Se amestecă bucuria revederii cu teama de a nu fi dezamăgiţi, chit că până la urmă, ori că vrem ori că nu vrem, tot o să avem parte de amândouă. Aşa că le doresc în gând mai mult de primul fel şi cât mai puţine din al doilea. Avansez în lectură, curioasă de pe-acum ca un “insider” care mă aflu.

Două pasaje mai departe mă mândresc citind că la Festivalul Calatis din iulie s-a inaugurat expoziţia itinerantă a maestrului, aflandu-mă şi eu acolo, ce-i drept mai “colateral”, prin prezentarea cărţii mele celei dintâi. Măcar nu se poate spune că în România ar fi fost ucisă metafora, aşa cum deplânge cu obidă o autoare din America într-un eseu de pe pagina a 15-a. Poate că şi Maestrul va avea parte de întâlniri pline de har, cu oameni sensibili, înaripaţi încă de idealuri, cum mi s-a întâmplat mie astă primavară la Bucureşti.

Văd că e în plan un interviu la Radio România Internaţional şi de pe-acum ştiu că măcar acolo va afla oameni plini de suflet. Pe strada Nuferilor sunt rezervate surprize plăcute, de ordin spiritual, garantez! Iar de va veni vorba de pasiunea pentru Grecia şi pentru marmura ei atât de dragă brăileanului, ştiu eu pe cineva acolo la Radio cu sclipiri în ochi când pomenesti Elada, cineva îndrăgostit de ţara luminii albe, cineva care şi-a sădit pe Peloponeză o mare parte din suflet.

Dar iar îmi fuge gândul la recentul eseu al lui Mircea Cărtărescu, în care descrie atât de dur cercul vicios al isteriei provocate de stres, cel care provoacă lipsa acută de zâmbete în România. Să dea Domnul să nu-i iasă în cale sculptorului canadian şi alor săi decât excepţiile de la regula asta amară! Să-i ferească de “starea continuă de explozie” şi de “tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene” (n-am zis-o eu). Dar ca să fii stresat trebuie să te mai şi laşi un picuţ. Ori, aşa cum l-am cunoscut eu pe Maestrul Nicăpetre, nu-l văd aşa de sensibil la nevroze. “Sau poate mai ştii?” – zic în sinea mea şi bag la sacoşa de plajă volumul “Nicăpetre” scos de editura Istros în 2004, ca să “studiez problema” mai îndeaproape, să am ce răsfoi la Meditarană, chiar dacă nu la Pontul Euxin.

            Zis şi făcut, parchez maşina la repezeală, trag bilet de parcare pentru o oră jumate şi huşti pe plajă la căldurică, până nu trece vara, că septembrie e pe noi. Pun prosopul pe-un petec mic-mic – al naibii de plină e plaja azi, de parcă am fi pe vremuri la Mamaia! Şi dă-i frate cu cititul, pagină de pagină. Primul contact îl am cu degetele, palpând conturul fotografiei lipite în carte; buricul arătătorului se simte flatat că e şi el întrebat să-şi dea cu părerea. Simţurile se ascut, gândul mă duce la formele frumoase ale sculpturilor Maestrului, la materia cărţii ăsteia în sine, pentru că despre ele e vorba aici. Oare s-o fi gândit autorul să ne dea un “os de ros”, ceva la mână ca să nu uităm că e vorba de o daltă, când a pus ca din întâmplare reliefuri fine pe coperţile cărţilor sale, să ne fugă degetele febrile, să ne ceară instinctiv mai mult?

            Dintre pagini sare pe mine un interlocutor la fel de vivace şi de natural ca  omul pe care l-am avut în faţă pe 29 iulie, recent. Înţeleg acum că verticalitatea staturii lui svelte nu e doar pe dinafară, ci şi pe dinăuntru, cu rădăcini într-un caracter solid, fără ocolişuri, fără nevoi de disimulare, fără vorbă-n două ape, fără şmecher dublu înţeles, cum se poartă mai nou pe la amatori. Nu găseşti nimic ambiguu nici în impresionantul drum de formare al artistului, limpezi sunt multiplele studii şi pregătiri temeinice pe la şcoli, la fel aprecierile elogioase de la personalităţi de valoare. Nu-i loc de vreun dubiu, nu tu “voi ce-n lume cântaţi/ pe la televizor/ nu uitaţi c-aveţi fraţi/ pe la Conservator». Dar parcă am mai avut odată tema asta: cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Zic numai şi eu acolo, căci e grozav şi înţeleg că tocmai pentru că nu scoate nimănui ochii cu meritele astea e şi mai mare. Atât am zis, părerea mea, nimic mai mult.

Parcurg cu sufletul la gură începuturile la Brăiliţa, mă regăsesc în atitudinea de veneraţie şi de respect faţă de profesori, în cuminţenia cu care ascultam povaţa părinţilor noştri “să asculţi de ei, că ştiu ei de ce cer asta de la tine”. Mă prinde în  vârtej entuziasmul anilor de studii, cu mentori şi colegi pişicheri, cu minţi agere şi cu limbi ascuţite, cu bancuri savuroase pe care le vehiculam cu toţii. În mijlocul nostalgiei loveşte parşiv ca un vas spart nedumerirea perplexă de după, trezirea brutală din visul frumos: şocul amestecului activiştilor zeloşi în hora muzelor. Ce caută ei acolo?! Simt aproape pe pielea mea cum creşte deziluzia în sufletul dezamăgit, cum se risipesc idealurile în patru vânturi, cum se umple inima de amar şi cum se infiripă dorinţa de a nu mai fi parte din caraghioslâcul ăsta anarhic, sclavul inculturii de sub stema partidului. Zic că simt la fel pentru că ştiu de la părinţii mei, cum prea bine am simţit când neputinţa se făcea stăpână peste tinereţile lor, cum ignoranţa se autoînscena, serbându-se ca învingătoare. Mă prinde-n hora amintirilor sculptorul-scriitor, la fel de sincer şi de direct în mânuirea stiloului ca şi cu pensula sau cu dalta, fără patetisme sau măşti, fără emfază găunoasă, fidel aceluiaşi crez întru demnitatea cea dreaptă. Cum să nu mă minunez dacă se mai găsesc şi astăzi personaje care întreabă nelămurite “de ce-ai plecat Domle´?” de parcă nu e clar pentru toată lumea?! De parcă contează că ai răbdat ceva foame, poate mai abitir decât la tine acasă, într-o Grecie, o Italie sau o Canadă care nu te-a iubit poate chiar ca propria ta mamă! “Libertatea de a exprima până şi cea mai neghioabă părere, asta e bogăţia cea mai de preţ” – am citit eu pe undeva. Intuiesc din paginile cărţii că autorul îmi dă dreptate.

            Cuvintele prind sens în felurite direcţii deodată, unele o iau razna, se opintesc împotriva gramaticii strâmte, altele se apleacă într-o rână şi strecoară în cursiv câte o vorbă mai ticluită, invitându-mă să citesc mai pe îndelete, altele se strecoară neterminate la sfârşit de frază, de parcă ar refuza să umble cu tinicheaua de coadă. Ba şi mai şi, unele o iau brambura prin străini, circulă în straie de la Paris, ilustrând franţuzit amintiri din Bucureştii de altă dată, din “epoca de aur”. Apoi iar replici de bun simţ, constatări de om cu palmele deschise spre cer a strigare, între ciocan şi nicovală. Nici urmă de grai de mahala, nici vorbă de vreun reproş politic, doar câte o anecdotă plină de tâlc, cu poantă savuroasă, fără ascunzişuri, mai bună decât o sută de cuvântări. Limbă fără proptele, fără lemn (ăla e mai bun pentru cioplit), fără cizelări în spiritul de, vezi Doamne, “politic corect”  şi cu toate astea fără iz de vulgar. Pur şi simplu cuvinte, la locul lor, drepte, cum se cuvine la omul care n-are nimic de adăugat, şters, încondeiat sau de fardat. Mă bântuie gândul că artistul scrie cum sculptează, solid şi material, direct, sincer, fără ocolişuri, fără loc de întors, dintr-o bucată, “ce-i in guşă, şi-n căpuşă”. Dacă n-ar fi deja uzat în conotaţii negative, aş zice “artist plenar”. “Noaptea scriu” – şi bine faci, Maestre, că uite cum ne iei gândurile rele, alea care nu merită osteneala, făcându-ne să uităm de toate ca-ntr-un film palpitant!

Dau o fugă-n Mare, că tare m-am înfierbântat şi cât pe ce să uit de scaldă, de-atâta citit. Dar parcă e-un făcut cu valurile astea, “de unde-or mai fi ieşit?”- vorba regretatului Sorescu, că nu ţin minte să mă fi bătut vreodată Mediterana cu aşa vehementă convingere, împingându-mă pas cu pas, plină de spume, înapoi la prosopul meu cu sculpturi “la pachet”.

Cuibărită cuminte, cu cartea pe genunchi, privesc facinată la fantasmele cioplite dintr-un vis pe care parcă l-am avut, dar l-am uitat: cariatide, fauni şi nimfe, regi, regine şi printese, Adam şi Eva, piatră încremenită sub formă de umbră compactă, binecuvântată artă! Văd minuni făptuite cu ingeniozitate, din te miri ce, dintr-o treaptă de scară rămasă de pe la o casă boierească dăramată de tovarăşi sub domnia proletcultismului, sau, mai târziu, din cel mai bun lemn canadian, găsit … taman prin gunoaie ( din  mucegaiuri şi noroi?). Din loc în loc, fotografii din realitatea cealaltă, cu un sculptor care mă priveşte din lumea surprinzător de materială şi de asemănătoare cu cea în care trăiesc şi eu. De parcă ar vrea să mă avertizeze să nu alunec prea departe în vis, căci uite şi viaţa ce derdeluş pregăteşte, cu toţi tovarăşii ăştia, oameni care făceau şi ei acolo ce se cerea de la ei şi din când în când mai catadicseau să-l bage în seamă şi pe însinguratul care se gospodărea cum putea, instalat în oaza lui de libertate din Intrarea Mieilor, 10.

- Stai puţin, Intrarea Mieilor ai zis?! Acolo unde acum o jumătate de an, pe ploaia care nu mai înceta, mi-am pierdut paşii, căutând cu soţul meu un loc aflat în cu totul altă parte. Înţeleg acum de ce strada liniştită mi s-a părut atunci aşa de familiară şi n-am vrut în ruptul capului să întreb nici un trecător pe unde mi-e drumul – spre mirarea soţului meu – eu fiind sigură că  ceea ce caut trebuie sa fie pe undeva  pe aproape. S-a dovedit până la urmă că adresa pe care o căutam noi nu era deloc aproape, dar relevanţa tot nu s-a pierdut. Vezi, Intrarea Mieilor încă mai inspiră şi astăzi la căutat ceva anume, paşii.

            Toate bune şi frumoase câtă vreme doar mintea îmi zburdă cu paginile cărţii, dar ce mă fac când gândurile sprintene gâlgâie la suprafaţă şi mă învăluie într-un râs homeric, ca acum, în plină plajă, pe Costa Blanca? Explodează în cascade la vorbele Maestrului care primeşte invitaţia de a expune într-un muzeu din străinătate: “- Pur cua pas? Il i a lon tam că jatan iun ocasion parei!” 

           -Bată-te norocul, Maestre, că mă fac de râs pe toată plaja, hlizindu-mă de una singură! Se uită lumea la mine ca la urs.

            Acum bag de seamă că familia de pe cearşeaful din faţa mea vorbeşte româna, ce mică e lumea! Puştiulică e bouche-bée, cu lopăţica în mână, holbându-se la mine cum râd ca apucata. Degeaba-l strigă maică-sa disperată: “Daniel! Hai la mama să te îmbrac că mergem!”; el parcă s-a molipsit de la sculpturi, a încremenit într-o manieră plastică.

     Mai bine mă duc şi eu acum, că habar n-am cât o fi ceasul, să nu-mi expire timpul de parcare. Ba bine că nu: maşina stă de-o jumătate de oră cu bilet expirat. Noroc că încasatoarea mănâncă un măr pe-o bordură, la poveşti cu un puştiulache pe rotile. 

    - Se vede că-mi purtaţi noroc, Maestre, de nu m-a încondeiat harpia, poate că aţi îmblânzit-o prin telepatie.

    Multe sunt proiectele la care aţi lucrat fără răsplată, dar măcar unul din ţeluri vi l-aţi atins: noi, cei care de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, ne aşternem pe incursiuni în operele Dumneavoastră până uităm ce-i nemijlocit sub nasul nostru, ne simţim răsplătiţi din plin şi vă suntem recunoscători. Am încredere că multe din exponatele care încă nu şi-au găsit locul unde s-ar cuveni vor primi cândva o şansă, aşa cum au primit cele aduse în casa de la Brăila, căci aţi convins cu siguranţă mai mulţi, nu numai pe mine.

            Revin la după-amiaza mea, încheiată cu seara la televizor, după cum urmează: pe ecran - meciul, în faţa ecranului – eu, cu nasul de pe-acum în cea de-a doua carte scrisă de Dumneavoastră, dupa ce prima s-a devorat ca de la sine (v-aţi temut cumva că mi le daţi doar ca să le pun în rând la bibliotecă?). Nu mă întrebaţi cât a fost scorul, nu mai ştiu nici cine a jucat. În pauză, făra vreun îndemn precis, soţul a bătut un cui solid în perete, atârnând ca din întâmplare basorelieful Cântec, adus de noi cu mare grijă din Canada.

Mai târziu, cu cartea pe noptieră, am adormit minunându-mă de simplitatea logicii de bun simţ a nevoii de artă fără mesaj ideologic. Ce simplu e în fond să rămâi fidel conceptului pur, neinterpretat în nici o manieră, decât în a ta proprie, fără substrat politic. Pare simplu dacă ştii unde e îngropată rădăcina. Ca Dumneavoastră. N-am căderea şi nici poziţia să vă felicit, dar am plăcerea să vă mulţumesc. Pentru tot. Şi mulţumesc Observatorului, fără de care nu v-aş fi cunoscut.

 

        Sunteţi asteptaţi în Spania, chiar dacă, după cum vedeţi, deja sunteţi aici (da, da, am vazut că în tinereţe aţi început sculptând un Don Quijote). Renumele vă precede deja pe aici. Şi Cântecul…

 

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg

Benissa, august 2007, Spania

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)