Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

ECOURI DE VACANŢǍ

Elena BUICĂ, Canada

 

 

Ca în fiecare varǎ, ne strǎduim sǎ nu pierdem prilejul unor destinderi împletite cu înalte satisfacţii ce ni le dau inedite şi tulburǎtoare frumuseţi din lumea largǎ. În vara anului 2006, am fost iarǎşi cu familia - Andaluza, Tibi si nepotica Mara - în Florida, nu departe de Miami, în Fort Lauderdale.

Ca şi în alte dǎti, eram hotǎrâtǎ sǎ împletesc bagajul de impresii cu o binefǎcǎtoare relaxare. Voiam o despovǎrare a ochilor, a minţii şi a sufletului, sǎ le dau libertatea sǎ facǎ ce doresc, sǎ zboare într-o fluturare liberǎ, farǎ sǎ le mâne nimic din urmǎ, iar timpul sǎ lipseascǎ complet din peisaj. La plajǎ, pe malul oceanului Atlantic, întinsǎ pe nisip, am rupt legǎtura cu filmul prezentului. Aveam acum un spaţiu sufletesc liber în care amintirile puteau sǎ se legene în draga lor voie de-a lungul şi de-a latul lumii, în oricare timp posibil şi sǎ se reclǎdeascǎ treptat dupǎ un joc al memoriei numai de ele ştiut. Treptat se construia câte un arc peste timp şi spaţiu aducându-mi înaintea ochilor crâmpeie din viaţa mea demult prǎvǎlite în abisul uitǎrii şi despre care nici nu mai ştiam cǎ le-am trǎit. Apǎreau imagini calme chiar şi din perioada rǎzmeriţei sprituale a tinereţii, de pe când luptam pentru autodefinirea propriei identitǎţi. Nu mai era nimic din euforia sau deznǎdejea de altǎdatǎ, din zvârcorilile existenţiale, din suferinţele izvorâte din puritatea sufletului adesea uşor rǎnit, din avalanşa devastatoare a conştiinţei, din lumea dezrǎdǎcinǎrii trǎitǎ nu demult şi nimeni si nimic nu îmi cerea socotealǎ. Viaţa a devenit o scenǎ imensǎ în care eu eram eroul principal pe care îl priveam cu detaşare, iar persoanele reînviate pluteau ca într-un spectacol de balet. Trezite din cuibarele tǎcerii, unele imagini stǎteau prinse ca într-un nǎvod, iar altele nestingherite, parcǎ jucau leapşa in capul meu zbenguindu-se şi tǎindu-se una pe alta, recompunând noi tablouri. Aşa cǎ, la sfârşitul vacanţei, aveam un nou album al amintirilor cu noul lor contur croit de timp.

Privind albastrul cerului deasupra mea, mi se pǎrea cǎ vad oceanul rǎsturnat. Nemǎrginirea apelor îmi fǎcea legǎtura cu Ministerul Relaţiilor cu Neantul şi spaţiul nu mi se pǎrea un obstacol de netrecut. “Care va sǎ zicǎ, fǎceam constatarea devenitǎ foarte simplǎ, eu stau acum pe malurile aceleiaşi ape, Atlanticul, cu prietena noastrǎ Gabi Cǎluţiu aflatǎ în Spania. Ce importanţǎ are cǎ distanţa se strǎbate în timp de 7 ore cu avionul!” Gândul o lua apoi şi pe o cale ceva mai în apropierea Floridei. Poposea la punctul de plecare pentru a coborî în adâncul albastru al oceanului, pe la misteriosul Triunghi al Bermudelor, sau la locul de plecare pentru a urca în oceanul infinitului, la NASA. Merita popasul din moment ce, din cele mai vechi timpuri, au circulat poveşti mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin credibile, referitoare la “corǎbii fantomǎ” care brǎzdau mǎrile şi oceanele lumii, sau mai recent la dispariţii misterioase de nave şi avioane, iar NASA ne-a tulburat fiinţa cu lansǎrile care au deschis o nouǎ epocǎ a descoperirilor si cuceririi spaţiilor. Închizând ochii, vedeam iarǎşi racheta la a cǎrei lansare am fost şi eu martorǎ cu doi ani în urmǎ.

Rachetele, dar şi avioanele trecând pe sus, îmi trimeteau gândul la cel care fusese pilotul si soţul meu, Paul. Îi vedeam constituţia atleticǎ, pasul apǎsat, chipul frumos care, spre neliniştea mea, atrǎgea admiraţia femeilor. Îi vedeam pǎrul blond care se armoniza atât de bine cu uniforma bleumarin. Albastrul de azur al ochilor îi lumina faţa, oferind-mi bucurie prin frumuseţea gândului, a inimii, a fiecǎrei clipe petrecute împreunǎ, prin freamǎtul nestǎvilit al bucuriei cǎ avea o fetiţa cu chip de înger care îi semǎna. Momentul prabuşirii cu avionul nu puteam sǎ mi-l apropii, nu voiam sǎ mai ajung în Valea Plâgerii. Rǎmânea doar imaginea lui vie strǎlucind în locul unde vǎzusem avionul pe cer, în împǎrǎţia lumii mari, în afara spaţiului şi timpului, despovǎrat de tot ce este pǎmântesc. Şi când mi-a venit fireasca întrebare în gând “ cât timp a trecut de atunci?”, am simţit un gol prin care sufla un vânt rece în ceafǎ şi mi-am mutat privirea spre zarea mai apropiatǎ de pǎmânt.

O clǎdire înaltǎ, terminatǎ cam în liniile operei din Sidney, mǎ trimitea în alte orizonturi. “Heiiii! Îmi ziceam legǎnatǎ de un alt gând. Ce lesne lucru ar fi fost sǎ îmi duc existenţa prin cu totul alte parţi ale lumii! Dacǎ nu pentru Canada ar fi fǎcut copiii mei cererea de emigrare, ci pentru Australia, sau dacǎ cei din Africa de Sud, unde au trimis mai întai formularele de emigrare, ar fi acceptat înaintea Canadei?” Gândurile rǎtǎceau cu aceeaşi uşurinţa în largul lumii.

Vegetaţia tropicalǎ din jur mǎ trimitea la frumuseţile vǎzute în Republica Dominicanǎ. Copacii contorsionaţi în surprinzǎtoare forme alcǎtuiau un peisaj ca în picturile abstracte. Îmi reveneau imagini din Hawaii, cu horbota de flori şi plante tropicale împletindu-şi bogǎţia frumuseţilor cu nisipul negru-zgrunţuros al lavei recent rǎcita. Fantasticul uriaş copac Banyan îşi trimitea ramurile în pǎmânt unindu-se cu propriul trunchi îngroşându-l şi susţinându-l. Sǎlile aeroportului erau o alcǎtuire de cǎteva acoperişuri de stuf aşezate pe patru stâlpi de lemn care ţineau umbrǎ unor bǎnci pe care stǎteai ca sǎ admiri frumuseţile ca-n Grǎdina Raiului.

Acestor frumuseţi le-a venit rândul sǎ adaug altele noi care vor deveni şi ele alte izvoare de amintiri. Atraşi de mirajul lumii de vis al apelor şi de senzatiile ei speciale, am fǎcut o plimbare cu vaporaşul în largul oceanului pentru scufundǎri printre peşti şi corali, numit snorkeling.

Asta vezi la snorkeling. Eu, care nu m-am scufundat, am vǎzut doar pozele şi tot mi s-au pǎrut grozave. Sǎ fii în apǎ şi sǎ vezi pe langǎ tine toate aceste vieţuitoare, îmi imaginez cǎ trǎieşti un simţǎmânt rar.

Am trecut prin locuri care mi-au tǎiat rǎsuflarea. Ştiam cǎ toatǎ Florida este o ingenioasǎ tesatura de pǎmânt şi ape, dar aici am întâlnit o zonǎ cu o ţesǎturǎ de largi canale, o Veneţie modernǎ în care nu auzi “cântǎri de clopot”, ci o linişte plutitoare.

Un mic exemplu din canalele din Fort Lauderdale.

Cum au ştiut oamenii sǎ adune atâta revǎrsare de ape şi sǎ le dirijeze ca sǎ curgǎ în canale, îţi trimite gândul la maestria ce se aflǎ între inginerie avansatǎ şi artǎ ca un amplu decor. Aici totul pare nou, proaspǎt, modern, desfǎşurându-se pe spaţii ample, cu clǎdiri moderne acum, sau moderne acum 50 de ani, când au fost construite, prinzând perfect stilul epocii; totul aratǎ atât de bine, încât, orice arhitect ar putea sǎ-şi gǎseascǎ surse de inspiratie. Printre ele era o frumoasǎ vilǎ verde a actorului de origine românǎ, Johnny Weissmuller, care a dat viaţǎ pe marele ecrane ale lumii personajului Tarzan – omul-maimuţǎ – actorul favorit al copiilor din toatǎ lumea. A fost unul dintre puţinii români care au cucerit Hollyoodul şi au avut la picioare întreaga lume. Trecând cu vaporul prin dreptul vilei lui, imaginaţia îţi aducea imediat frumosul chip al celui care a fost de 5 ori câştigǎtorul premiilor olimpice la înot şi al eroului filmelor de aventuri în junglǎ, frumuseţe cuceritoare ce i-a asigurat un loc în galeria starurilor de cinema.

Johnny Weismuller în perioada lui de glorie.

In urechi parcǎ auzeam sunetele pe care le scotea în junglǎ, sunete înregistrate, cu care a fost coborât în mormant aşa cum a lǎst prin testament.

Mergând de-a lungul plajei, clǎdirile înalte se înfatişau înaintea noastrǎ cu noutǎţi nǎscute din nevoia de adaptare la mediu. Uraganele devastatoare, ori soarele ucigator îşi gǎseau împotrivirea cladirilor prin obloane care acopereau toate geamurile şi balcoanele. Le-am privit chiar şi din paraşuta care ne legǎna deasupra oceanului în sportul numit parasail. Acesta implica folosirea unei paraşute şi a unei bǎrci. Indrǎznetul doritor este prins cu chingi în paraşuta ataşatǎ de barcǎ cu un cablu. Candidatul îşi începe aventura pe barcǎ. Când barca începe sǎ se mişte, paraşuta se umple cu aer. Cablul este atunci lǎsat încet şi asta ridicǎ paraşutistul în aer. Ridicarea este controlatǎ de viteza bǎrcii şi de lungimea cablului desfǎşurat. Când aventura este gata, se trage cablul înapoi catre barcǎ.

În partea de sud a peninsulei am mai petrecut o zi pentru scufundǎri într-o fascinantǎ lume de corali şi de peşti colorati, frumuseţi care îşi disputǎ întâietatea în lume.

Ne-am desfǎtat şi cu imaginea acelei salbe de insule numite Florida Keys, Cheile Floridei, legate prin poduri peste ocean, o împletire a creaţiei omeneşti cu cea a naturii. Prima dintre ele, Key Largo, este consideratâ capitala scufundǎrilor mondiale. Acolo este gǎzduit un parc de corali, John Pennencamp, spectaculos parc subacvatic. Pentru cei care vor sǎ-şi ţina picioarele uscate, cum am fost eu, existǎ bǎrci cu fundul de sticlǎ, din care poţi sǎ vezi multicolorele minuni de sub apǎ. În timp ce Tibi si Mara au urmat diverse aventuri subacvatice, eu am vizitat cu Andaluza câteva insule din Cheile Floridei. Am mers cu maşina farǎ sǎ ne oprim pânǎ la insula Marathon. Apoi am venit încet înapoi, oprindu-ne des, pe unde am avut poftǎ. Insula Marathon este asezatǎ în inima cheilor, cam la 70 km nord de Key West şi tot atâta în sud de la Key Largo. Dupǎ cum spune povestea, Marathon a fost numit în timpul construcţiei cǎii ferate, cam acum 100 de ani. Un muncitor a spus cǎ munca e grea ca un maraton. Şi aşa i-a rǎmas numele. Este un loc bun de pescuit sau de fǎcut alte sporturi de apǎ. Se poate chiar înota cu delfinii. Din cele 42 de poduri care leagǎ cheile Floridei, podul cel mai lung (10 km) este în sudul Marahonului. Podul a apǎrut în filmul “True Lies” (Minciuni adevǎrate). Marathon este unul din cele douǎ locuri care au aeroport cu zboruri de la companiile mari. Urmǎtoarea insulǎ este Long Key şi este una din locurile mai putin dezvoltate, este un paradis pentru iubitorii de naturǎ şi camping. Urmǎtoarea insulǎ, Islamorada, înseamnǎ insula purpurie. Are mai multe vase de pescuit pe metru pǎtrat decat oricare alt loc de vacanţǎ din lume. Se spune cǎ este capitala mondialǎ a pescuitului sportiv. Ne-am amintit de Luci, mama lui Tibi, care a fost cea mai pasionatǎ femeie-pescar, cred, din toatǎ lumea si din toate timpurile. Cred cǎ aceastǎ pasiune a fǎcut din ea o femeie extraordinar de optimistǎ şi cu mare poftǎ de viaţǎ. Dar nu stiu cum se face, ca iar m-am trezit alunecând cu gândul între lumea asta şi cealaltǎ...

Tot un pod între prezent şi trecut ne-a oferit Muzeul de Ştiinţa din Miami, unde era expoziţia Titanicului, o reconstrucţie a unor pǎrţi din vestitului vapor în care poţi sǎ retrǎieşti atmosfera şi momentul dramatic al anului 1912.

Cabina de clasa întai.

Cu lacrimi în ochi vizitezi cele trei clase de pe vapor, asculţi muzica pe care orhestra a cântat-o pânǎ în momentul final şi pipǎi cu mana un bloc uriaş de gheaţǎ prezent în muzeu pentru a te face sǎ simţi ce întruchipa icebergul care a lovit vasul. De asemenea, vezi obiecte personale expuse (mǎnuşi, cǎrţi, ochelari, prosoape, vase, pijamale) şi asculţi relatarea vieţii unor pasageri.

 

Un bocanc de pe Titanic.

Pentru o participare mai intensǎ, la intrare ţi se dǎ un card de identitate. În acel moment devii o persoanǎ care în realitate a fost pe Titanic. În card ţi se dau nenumǎrate detalii: vârstǎ, sex, detalii de familie, stare civilǎ, numǎr de copii, fraţi, meserie, numǎr de cabinǎ, bagaje. Din acel moment urmǎreşti destinul persoanei care ai devenit. Pentru cǎ în cele doua ore de vizitǎ te identifici cu persoana din cardul dat, ţi se moaie genunchii daca îţi citeşti numele la ‘Morţi’ sau sari în sus de bucurie dacǎ te afli printre puţinii supravieţuitori.

 

Un ceas gǎsit pe epavǎ.

Cu mâna rece de la atingerea icebergului ca şi sufletul înghetat de tragedie şi cu lacrimi în ochi, închei vizita pe care o porţi în cutele sufletului ca pe o cutremurǎtoare nǎpastǎ omeneascǎ.

O bucatǎ de iceberg pe care poţi sǎ o atingi sǎ-Ti faci o idee de cât de rece era totul atunci, în noaptea aceea.

Dar câte alte interesante noutaţi nu ne-a oferit şi aceastǎ vacanţǎ, pe lângǎ relaxarea ca într-un fel de lentoare suava a poeziei! Asa… ca într-o doarǎ, ar merita sa mai adug un soi inedit de relaxare şi amuzament. Într-un fel, putem spune cǎ ne era cunoscut. Am intrat într-unul din marile lor magazine. Intr-un spaţiu mare, erau expuse sute, poate mii de tricouri, şi cum sǎ le facǎ reclama pentru o vânzare mai bunǎ!? Dupǎ moda vremii, toate aveau desene sau scrieri pe ele, care mai de care mai amuzante, unele chiar trǎznite. Puteai sǎ îţi petreci o orǎ-douǎ numai într-un râs. Mi-am aruncat ochii pe un tricou frumos mov, culoarea mea preferatǎ, şi am cǎutat un numar mai mare, care sǎ mǎ încapǎ.

Lista de morţi şi de vii.

L-am gasit. Pe el scria: “Sfinte Dumnezeule, dacǎ nu mǎ poţi slǎbi pe mine, te rog sǎ faci toate prietenele mele grase”. Simţindu-mǎ implicatǎ în asemenea dorinţi, am renunţat la o aşa frumuseţe de tricou cu inscripţie ce mǎ dǎdea de gol. Pe un tricou care avea desenate mai multe figuri geometrice, compas, creion şi calcule algebrice scria: ”E un adevǎr bine stabilit: întreg universul se învarte în jurul meu”, sau pe aceeasi tema: “Ca sǎ mai scurtǎm timpul, rǎmâne bine stabilit: întotdeauna eu am dreptate”. Pe un tricou era desenatǎ o broascǎ ţestoasǎ care încerca sǎ se urce ca pentru sex pe o caschetǎ militarǎ care semǎna ca formǎ cu ea. Dedesubt scria: “Când mǎ îmbat, mi se întâmplǎ sǎ fac confuzii”.

Pe un tricou pe care scria: “Tatǎ începǎtor” era desenat un tânǎr tatǎ, cu capul întors spre spate ca sǎ nu piardǎ fazele unui meci transmis la televizor şi cu mâinile punea scutece unui caţel, iar copilul, pe jos, în patru labe, bǎgase gura în farfuria cu mâncare a caţelului.

Adunând toate impresiile la un loc, gata de plecare acasǎ, mi-am zis, ca de atatea ori: vizitele în lumea largǎ sunt o binefacere lǎsatǎ de bunul Dumnezeu pe pǎmânt, cǎci ele te fac sǎ simţi uneori cǎ fericirea nu este chiar numai un cuvânt.

 

Elena BUICĂ

Canada

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)