Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

File de jurnal

Dan Tanislav

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

O epurare a gestului. O strângere de mână. Dezinvolt te laşi cuprins de o moleşeală a trupului ce-ţi încălzeşte sufletul şi-ţi răsfiră printre degete plăcuta adiere a vântului.

*
Fiecare sarcină în parte trebuie îndeplinită cum se cuvine. Altfel, dacă privim cu atenţie sporită, tot angrenajul s-ar răsturna, sau, s-ar întoarce împotriva noastră şi sarcinile propriu-zis nu şi-ar mai avea rostul.

*
Cercetându-se îndelung în mijlocul camerei, respirând sacadat, din ce în ce mai greoi, nu putea nici să răspundă printr-un simplu gest, o apăsare uşoară pe clanţa uşii, cum nu putea nici măcar să scoată un sunet în semn de aprobare sau refuz. Se observa pe sine ţintuit locului, cu mintea zdruncinată nu putea fi pătruns de nici un gând din afară, şi nu putea, mai ales, nici măcar să despice tăcerea din cameră cu propriul său gând.

*

Căutările celui care interpretează nu sunt, deopotrivă, fireşti şi adevărate pentru că nu au în esenţa lor, în esenţa căutării, urmele paşilor ce ţi-au deschis orizontul. Inerpretarea ca atare nu se regăseşte prin exprimare pentru că nu exprimă nimic, nu deranjează şi nu forţează decât printr-o simplă înţelegere.

*

Ca să poţi fi sincer cu tine însuţi nu trebuie decât prin ceea ce eşti să aprobi fără să argumentezi ce poţi deveni, şi numai într-o asfel de situaţie poţi rămâne consecvent cu tine însuţi.

*
Ceea ce se dezvăluie nu se arată...
Pentru că se dezvăluie doar în măsura în care nu poate fi învăluit, cum nu poate avea nici o sarcină care să-i poată permite angajarea într-un spaţiu comun.

*

Neputinţa îi face pe oameni să se privească mai îndelung. Nu-şi dau coate şi nici nu aşteaptă răspunsuri, nici de la unul, nici de la celălalt, cum nu reuşesc a-şi da vălul deoparte menţinându-şi echilibrul interior fără a o şti. Temerile, ca şi toate sufocările interioare, intervin abia în momentul trezirii. De aceea numai prin această neputinţă îşi pot bea cafeaua liniştiţi chiar dacă au momentele lor de sinceritate şi de apropiere. (In Vino Veritas!)

*

Când încerci să te exprimi pentru a te face înţeles există o împotmolire a pronunţiei tocmai pentru că tot ceea ce exprimi ar putea să nu pară atât de relevant.

*

Îţi răsfiră printre degete aerul care nu poate fi cuprins, aşa cum prin limbaj îţi scapă aproape întotdeauna esenţialul.

*

Nu există o precizie a gestului, doar o încercuire, – câteva încercări a celui care îşi dă seama că pe pronunţie nu se mai poate baza ...

*

Celui ce i se arată nu i se dă, el poate purta povara ascunsului tocmai pentru că se află în postura celui care nu cercetează doar pentru că ştie că a cerceta nu înseamnă în amănunt şi a reţine, a reuşi să primească fără să întrebe, a reuşi să primească fără să exercite un efort deosebit. În consecinţă nu îi e necesară înţelegerea ca atare dar nici nu va şti cât de aproape se află de adevăr.

*

Fiecare gest în parte îl salvează pe celălalt prin atingerea mâinilor – un suflu interior ce ar putea să nască fără voia ta o siguranţă deplină a trupului aflat în mişcare.

*

A trăi neajunsurile lumii, a trăi acest mecanism înseamnă a te rătăci, înseamnă a trăi nimicul şi nicidecum Nimicul dintru începuturi. Îţi dezvălui faţa schimonosită încercând să zâmbeşti crud, exploatându-te şi fiind exploatat până la margini, marginile, ele însele fiind neajunse prin nemărginirea lor. Nu te îndrepţi de spate, rămâi cocoşat şi te supui, chiar şi prin revoltă, acestui mecanism mut ce-ţi despică trupul. Orice evadare, în sine sau nu, e şi o umbrire. O încălcare a tuturor regulilor e şi o aprobare, o recunoaştere ce nu poate fi exclusă, o recunoaştere ca o încrâncenare dezbrăcându-te din cap până în picioare în faţa propriului tău mecanism.

*

Socializarea cu ceilalţi intervine abia în momentul în care îţi doreşti cu certitudine să te faci înţeles. Cu certitudine sau pe deplin conştient poţi rămâne într-un spaţiu vid, pentru că, odată înţeles, ai putea să nu rezişti tentaţiei (de socializare) şi mai ales să poţi fi aprobat. Mecanismul ca atare nu face altceva decât să întrerupă orice formă de socializare şi atunci improbabilitatea existenţei tale respiră aceeaşi nesiguranţă prin suflul tăcerii pe care o impune.

*

Un control de la distanţă ce-l poate răpune. Acest mecanism pe care nu e sigur dacă îl poate controla. Se vede nevoit, de nenumărate ori, aproape să renunţe, dar n-o face, ştie că încă se mai poate verifica. Acum nu poate fi mai important decât autodisciplina. Rezerva pe care o are îl ajută să fie sigur că poate pătrunde, dar nu se poate neglija, nici ca fiinţă, nici ca semen. E un drum, îşi spune sieşi, ce trebuie străbătut. Nu cunoaşte resursele ce le deţine, dar le intuieşte şi le prevede. Drumul poate fi ca oricare altul, important nu e drumul propriu-zis, e faptul că se regăseşte pe el, îl trăieşte şi-l respiră prin porii pielii lui.
- „Nu mă ridic în picioare să vorbesc despre drumul meu, sau despre oricare alt drum, despre această viaţă sau cea viitoare, ci mă aflu în picioare, în faţa dumneavoastră, pentru a-mi exprima prezenţa, a vă aproba sau nu, sau invers, a fi aprobat sau nu, contează mai puţin pentru mine. Ceea ce văd şi recunosc a fi important, şi ar trebui să fie şi pentru dumneavoastră, e faptul că ne aflăm aici şi ne putem sustrage de la orice mecanism exterior nouă prin simpla prezenţă a noastră, a gesturilor, a mimicii, a vorbirii şi prin asta deţinem în exclusivitate controlul exprimării, a tot ce putem deţine prin controlul fiinţei noastre. Iar din momentul în care nu vom mai avea puterea şi tăria de-a ne vorbi deschis prin mijlocul conştiinţei ce ne poartă, şi nu mai suntem decât umbrele fiinţei noastre, putem trece liniştiţi iazul fără a ne mai sinchisi de adâncimea lui.”

*

„Hainele” ( Haine! )

Rezemat de pervaz, cu capul ieşit mult în exteriorul ferestrei, se lăsa biciuit pe obrazul fierbinte de aerul rece al iernii. Cu o smucitură aproape nefirească, se întoarse brusc, şi o luă la trap, ieşind din salon spre antreu, cu sufletul la gură, pregătit să părăsească locuinţa. Cu un mers ţeapăn, fără a se mai gândi cum era încalţat sau îmbrăcat – în papucii de casă, un pantalon de stofă gri şi o bluză destul de subţire pentru timpul rece din mijlocul iernii -, se îndrepta, sigur pe el, spre magazinul de confecţii de peste drum de blocul lui. Ajuns în faţa magazinului, se opri liniştit, îi trecuse câteva clipe prin gând dacă să intre sau nu, renunţă, şi se postă în faţa vitrinei privind lung cele două manechine îmbrăcate. Cele două paltoane, aşezate cu pricepere, fară nici o cută, drepte, îmbrăcau manechinele pe care, privindu-le cu atenţie, aveai impresia că-ţi fac semne disperate să li te alături. Intrat în magazin nu trebuia decât să probezi un palton sau costum, apoi privindu-te în oglindă ai fi putut, fără să întîmpini prea multe greutăţi, să iei aceeaşi poziţie ca cea a manechinilor – lăsat uşor pe spate, cu piciorul drept abia atingând podeaua cu vârful degetelor, în piciorul stâng trebuia neapărat să te sprijini, cu un zâmbet larg, ochii mari deschişi, pupilele dilatate, nu puteai să nu fii în acest echilibru perfect manechinul din vitrină ce-şi prezintă haina fără nici o cută, în tinereasca-i purtare. Privite îndelung manechinele, şi complotând în gînd împreună cu ele, nu se lăsau dezbrăcate de orice călător îndrăzneţ care intra în magazin, pentru că odate purtate, hainele, fără a fi periate, îngrijite cu nădejde şi lăsate în voia sorţii, aruncate pe ici-colo, s-ar scămoşi, ar deveni irascibile şi nu ar mai avea strălucirea şi puterea tinerească care le-a făcut să reziste prin ţesătura lor, pe frig şi ploaie, burniţă şi viscol…
Cum să nu-ţi priveşti cu seninătate şi mândrie, prin ceea ce sunt şi devin, hainele ce te îmbracă.
a)
Pe cap, când porţi pălărie, nu uita că de fiecare dată când te afli printre oameni ea trebuie dată jos, cu grijă, lăsată într-o parte nu va atrage atenţia, iar cei din jurul tău vor fi mulţumiţi.
b)
De fiecare dată când te pregăteşti de drum, ca fiecare om aflat în rândul societăţii respectate, o faci cu cel puţin o jumătate de oră înainte de a pleca, ca să ai timp pentru periatul hainei şi îngrijirea neasemuită a feţei tale – privitul în oglindă înainte şi după îmbrăcarea hainei. Şi ele, hainele, dacă sunt aşezate cu mare grijă pe trupul tău drept, îţi vor rosti numele şi-ţi vor îndrepta paşii cum se cuvine. Nu te vor certa şi nici nu vor îmbătrâni chipul tău fin...
Pătruns de astfel de gânduri, dar şi de frig, se trezi bolborosind în barbă: “E cazul să mă retrag din faţa hainelor ce-mi taie respiraţia!”
(o primă încercare în desluşirea cât mai amănunţită a hainelor)

*

Iată-le, cum te privesc pe tine hainele care se vor a fi purtate şi păstrate cu mare grijă şi seninătate. Îţi cad la poalele picioarelor şi nu-şi doresc altceva decât să fie îmbrăcate de cel care le deţine. Nu se lasă călcate în picioare, pentru că, din acel moment nu mai fac faţă celui care le îmbracă, îl aruncă îndărăt, îl întristează, şi-l fac să renunţe, pentru moment, la numele ce-l poartă, la subiectivitatea lui.
„E bine de ştiut, când te priveşti în oglindă, cum te priveşti în oglindă? Supus, sau nesupus!”

*

Cînd ţesătura hainei se subţiază merită să fii atent şi să nu o dai deoparte imediat, ci cu puţin respect pentru ce ai purtat până atunci, o aşezi cu grijă într-o parte şi, ca şi când ţi-ai schimbat faţa, îmbraci altă haină din cuier, netedă, caldă şi primitoare. Abia atunci îţi poţi imagina în voie cum ai traversat o nouă etapă în viaţă.

Sufletul liniştit este
Când haina ce-l cuprinde
E doar a lui!

*

Poate nu poţi surprinde cu privirea totul, dar îţi poţi da seama ce se întâmplă de fapt. Deschizi ochii şi ai siguranţa că din acel moment lucrurile pentru tine iau o altă întorsătură, devin mai limpezi ca niciodată, şi asta numai dacă nu ai de gând să le dai prea multă importanţă, că numai cu ochii deschişi tu poţi rămâne atent mai mult timp şi nu te pierzi cu firea.

*

Pe drum, nu departe de casa lui, dacă-l priveai cu mare atenţie puteai observa o sclipire în ochii lui. Nu era decât o uşoară sclipire pe care tu observând-o nu te puteai pronunţa, în schimb printr-o tresărire din umeri îl puteai aproba.

*

Un chip luminat printr-un singur gând la lumânarea aprinsă ...


Dan Tanislav

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]