Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

FRAGMENT  DIN „CARTEA MAMEI”

Vavila POPOVICI

 

 

     Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate… Parcul imens de la capătul străzii noastre, spre care alergam de cele mai multe ori singură… De îndată ce intram în parc, mă duceam spre digul care despărţea parcul de râul limpede, grăbit în curgerea lui. Traversam digul şi priveam curgerea apei peste bolovanii mari, răfuielile ei cu acele pietre; apa mi se părea capricioasă, pe alocuri blândă, în altele furioasă. Reuşea să răstoarne pietrele mici, să se joace cu ele, să le învingă. Broscuţele săreau în jurul meu şi apăreau de unde nu mă aşteptam. Nepăsarea şi tenacitatea pietrelor mari mă revolta şi totuşi le admiram, simţeam că de la ele trebuie să învăţ câte ceva… Priveam, ascultam şi învăţam lecţia apei, a pietrei, a vântului, a soarelui, umbrei…

     În parcul acela, primăvara, căutam ghiocei şi tămâioare, pe care i le dăruiam mamei la întoarcere...

     Acum este luna aceleiaşi primăveri, a altui an, a unei vieţi ce pleacă…

     Şi mama nu mă certa, zâmbea şi mă săruta, mulţumindu‑mi şi apreciindu‑mi gestul de dragoste. I‑am adus şi bunicuţei mele un bucheţel şi i l‑am pus pe trupul care zăcea nemişcat în sicriu... Fusese pentru prima oară în viaţa mea când vedeam o fiinţă pe care o iubisem şi căreia nu‑i mai puteam vorbi, pentru că nu mă mai putea asculta... Memoria ei murise înaintea trupului. Mă întrebam dacă sufletul bunicii îşi va recăpăta luciditatea acolo unde se duce sau va rămâne aşa, „rătăcitor“ printre stele?...

     Când ajungeam singură în parc mi se părea că alergasem în întâmpinarea lui Dumnezeu; El exista peste tot, în valurile mici şi repezi ale râului, în pietrele pe care călcam, în arborii care îmi făceau umbră şi răcoare şi‑mi înfiorau trupul, în florile pe care le descopeream. Jos, sub picioarele mele, pământul era primitiv, sălbatec. Înţelegeam mai târziu de ce grecii aveau atâţia zei, de ce orice minune a lumii îşi avea divinitatea sa… Când eram împreună cu alte colege de şcoală, aveam mai mult curaj, ne îndreptam paşii spre locurile întunecate, unde erau pietre mari, sub care se adăposteau şerpii. Răsturnam pietrele şi tulburam somnul şarpelui încolăcit. Acesta îşi scotea capul, îl ridica în sus ameninţător şi se descolăcea cu o viteză care ne speria. Sâsâitul ameninţător ne determina să facem cale întoarsă. Eram mulţumite că văzusem acel şarpe. Curiozitatea şi inconştienţa copiilor! Fiecare dintre noi spunea ce ştia despre şarpe: Că şarpele este amăgitor, că sub înfăţişarea lui se ascunde diavolul, că era ucigător de oameni, că şarpele fusese cel care o amăgise pe Eva în rai etc. Mult mai târziu înţelesesem ce însemnau cuvintele: „prin pizma diavolului a intrat moartea în lume“. El, şarpele i‑a oferit omului Fructul cunoaşterii şi acest gest a fost făcut în scopul autodistrugerii umane… Pe‑atunci mă mulţumeam cu sfatul de a mă feri de muşcătura lui, de viclenia lui, dar aveam curajul de a‑l provoca la dialog: îmi plăcea să aud fâşâitul, sâsâitul şi să‑i pot privi zvelteţea corpului, muscu­latura sa puternică, să‑i urmăresc mişcările destul de periculoase pe când se descolăcea şi îşi înălţa trupul colorat în cafeniu‑cenuşiu cu pete negre. Ştiam că iernează din octombrie până în aprilie‑mai, deci nu‑l puteam întâlni întâmplător prin grădină, ci doar sub bolovanii bine înfipţi în pământul umed. Da! Înce­putul păcatului a fost mândria omului. Primul om a căzut în păcat prin mândrie, căci a dorit să fie de îndată precum Dumnezeu. Pedeapsa dată de Dumnezeu se manifestă acum în sufletele noastre prin sentimentul vinovăţiei şi prin mustrările noastre de conştiinţă, iar din exterior trebuie să suportăm greutăţile vieţii şi ale suferinţelor, moartea fiind cea mai mare pedeapsă. Omul nu a făcut altceva decât să strice armonia dintre el şi Dumnezeu, dintre pământ şi Cosmos, datorită intervenţiei diavolului, întru­chipat în acel şarpe... şi se continuă distrugerea şi în zilele noastre… În Mitul reintegrării, Mircea Eliade scrie că Şarpele şi Soarele, în mitologiile greacă, iraniană etc. ar fi principii opuse, şarpele simbo­lizând întunericul, forţele telurice, domeniul morţilor, dar şi semnul pierderii de sine. De aceea este şi un simbol erotic, Eros scoţând pe om din fire, îl aruncă către un altul. Soarele, pe de altă parte, este „simbolul luminii, al spaţiului clar, al formelor precise.“ În metafizica indiană, scrie Eliade, „monstrul Vrtra are forma unui şarpe şi este ucis de Indra, zeul solar, prin acest gest eliberând apele şi făcând posibilă viaţa“, căci fără apă nu poate fi concepută viaţa pe acest pământ.

uită de durere...

 

     Alteori, după ploaie, căutam melcii, acele moluşte târâtoare… Melcii – atât de singuratici, trişti şi cumva în afara ritmului vremii. Această observaţie o făceam amintindu‑mi de problemele de la aritmetică, pentru înţelegerea spaţiului, timpului şi a vitezei. Îi găseam în locurile cele mai umede şi întunecate, iar în zilele călduroase îi găseam în diverse locuri, de cele mai multe ori lipiţi pe plante. Parcurgeau cu viteza „melcului“, spaţiile unei frunze, lăsând în urmă un mucus care strălucea în lumina soarelui. Primăvara îi găseam căpăciţi în casele lor, uşa de intrare fiind „închisă“ cu saliva lor solidificată. Luam în mâini cochilia spiralată, de culoare brună cu pete negre, în care era ascuns şi începeam să‑i cânt, el îşi scotea încet trupul, apoi corniţele, şi dacă le atingeam, se ascundea din nou în cochilia răsucită în formă de spirală, şi atunci îi cântam din nou. El ieşea din cochilie, îşi scotea corniţele: îi dezlipeam corpul care semăna cu talpa unui picior, îl ţineam în palmă şi îi cântam: „Melc, melc,/ Codobelc,/ Scoate coarne boureşti,/ Şi te du la baltă/ Şi bea apă caldă,/ Şi te du la Dunăre,/ Şi bea apă tulbure…“. Dacă melcul nu se trezea, continuam cu alt cântec: „Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vărgat şi ferecat;/ Lasă noaptea din găoace,/ Melc nătâng, şi fă-te‑ncoace,/ Nu e bine să te‑ascunzi…“. Şi melcul ieşea din găoacea sa, îşi scotea capul cu cele patru corniţe, îi priveam ochii puşi în vârfurile celor două corniţe mari, şi mă bucuram, şi‑l sărutam. Era rece, lipicios şi fricos din cale‑afară. De îndată îşi strângea corniţele, trupul şi intra în cochilia sa; eu însă eram mulţumită. Unchiul Teodor mă învăţase nişte versuri care-mi plăceau; erau dintr-o poezie a lui Ion Barbu: „... Melc, melc,/ Cotobelc,/ Iarna leapădă cojoace/ Şi tu, singur, în găoace!/ Hai, ieşi,/ Din cornoasele cămeşi!/ Scoate patru firişoare/ Străvezii, tremurătoare,/ Scoate umede şi mici/ Patru fire de arnici...“.

     Sentimentele mele de iubire pentru viaţa naturii erau în acele momente transferate asupra acelei fiinţe create de Dumnezeu: Melcul, el, care a inspirat atâţia matematicieni… Nu‑l lăsam pe potecă, ci îl piteam undeva în frunziş, să nu fie călcat din nebăgare de seamă de către vreun trecător, cu toate că aceştia erau aproape inexistenţi. Mai târziu Rareş, bărbatul pe care l‑am iubit şi căruia m‑am dăruit, îmi citea din cursurile lui de la facultate despre melcul lui Pascal, acea curbă descrisă de un punct al unui cerc...

     Rămâneam în parc, până când lumina difuză, sărăcită peste zi, se spărgea discret în mii de raze, desenând din ce în ce mai multe umbre şi acestea dispărând apoi, cu lumină cu tot…

 

Vavila POPOVICI

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)