HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Marian Danci

Fragment din romanul CASA DE PIATRĂ

 

- De ce în poveştile tale eroul, întotdeauna, pierde trenul? m-a întrebat Irina. De  ce mereu trăieşte sub semnul regretelor?

- Pentru că asta se întâmplă cel mai des. Toţi am pierdut cel puţin un tren,

poate mai multe, începând din adolescenţă, până la maturitate. Pierdem trenul dintr-o mie de motive – neînţelegerea mesajului, superficialitatea analizei mesajelor verbale sau non verbale ale celorlalţi, uneltirile altora, dar mai ales, lipsa curajului, frica de a nu face greşeli, de a nu ieşi din tiparele bunei cuviinţe.

- Dar, poate, pierzi trenurile fără destinaţie, doar pentru a-l lua pe cel mai

 potrivit. Cel care te duce, cu adevărat unde ţi-e locul.

- Dacă-l prinzi şi pe ăla…Sunt destui care nu ajung niciodată nicăieri. În orice caz, orice pierdere produce suferinţă, izvorâtă din regrete şi neuitare… David spune că toate femeile pe care nu le-a avut sunt trenuri pierdute…

 

Mă întorceam din pădure, pornisem de dimineaţă la cules de ciuperci. Plouase câteva zile, şi datorită lecţiilor de ciupercar primite de la David, şi experienţei dobândite, chiar am găsit destul de multe. Cunoşteam şi locurile potrivite, aşa ca am umplut rucsacul, special pregătit. David era plecat la oraş, pregătea un sejur la mare, soţia lui nu concepea un an făra litoral. Teme mari nu aveam de rezolvat, aşa că hoinăream şi adunam roadele pământului, pe care le pregăteam pentru iarnă, după reţetele învăţate de la el, de fapt reţete asumate de amândoi, şi puse în operă cu mare precizie şi meticulozitate. Mergeam încet pe drumul abia zvântat după ploile din zilele trecute. Eram mulţumit de recoltă, eram într-o stare de bine consolidată tot mai mult în ultimele luni, vremea era superbă şi mă gândeam deja la sortarea şi pregătirea ciupercilor. O femeie tânără, cu părul castaniu până pe umeri, subţire, aproape slabă, îmbrăcată în blugi decoloraţi şi tricou fără mâneci, privea o pânză aşezată pe un şevalet, la câţiva metri de drum, aproape de puntea peste râu. Avea lângă ea un scăunel cu vopsele şi pensule, în mâna dreaptă ţinea o paletă pe care erau amestecate câteva culori, iar în stânga o pensulă. În cealaltă parte, aşezată pe jos, o geantă mare, întredeschisă.

            - Bună ziua, sărut mâna!

I-am surprins precipitarea, încercând să ascundă şevaletul de privirile mele, aşezându-se între mine şi el, dar dintr-o privire, am recunoscut un început de peisaj, ceva mai mult decât o schiţă, câteva tuşe ce sugerau intenţia ei. Cred că a speriat-o apariţia mea şi răspunsul ei s-a lăsat un pic aşteptat…

            - Bună ziua!

            - Cum merge? Iese tabloul?

            - Nu prea, încă nu se înţelege nimic, şi nici locul ăsta nu e cel mai fericit.

            - Asta se poate rezolva, dar aţi început deja tabloul, şi nu ştiu ce mai puteţi face.

            - Îl acopăr cu alb, se usucă repede şi fac altul.

            - Super, în acest caz zugraviţi-l deja, tabloul vreau să spun, pentru că vă pot ajuta să treceţi puntea dincolo. 

            - Nu, nu cred că e cazul, e bine şi aici…Şi mai e şi câinele...

- Vorbesc şi cu el…se rezolvă, de fapt e cel mai prietenos câine din lume, pentru cei cu gânduri bune. Haideţi să trecem puntea, eu locuiesc în casa de dincolo de râu, aşa că nu e nicio problemă. Pot să iau şevaletul?

            - Lăsaţi, nu e nevoie, rămân aici, de fapt cred că renunţ pentru astăzi.

            - Cum doriţi, dar totul este mai frumos dincolo. Să vedeţi norii, sau apusul când soarele se  lasă în josul râului. E o lumină filtrată printre frunzele sălciilor de pe mal, şi mai e şi stejarul acela , neverosimil de frumos, care captează toată atenţia. Merită să construiţi totul in jurul lui.  Şi-a revenit binişor din spaimă, şi mi-a plăcut sinceritatea ei:

- Şi al casei pe care o străjuieşte, evident, casa e minunată, nu am văzut aşa ceva până acum.

- Aveţi dreptate, şi cunosc şi arhitectul. Suntem prieteni, aş spune. Nu vreţi să o vedeţi mai de aproape, să studiaţi un pic terenul şi să vă alegeţi altă perspectivă?

            - Mulţumesc, poate altădată…

Doream tare mult să vadă locul de dincolo de râu, şi pentru a-i risipi mai uşor teama, i-am spus zâmbind, atât cât puteam eu să zâmbesc de frumos:

- Dacă mă aşteptaţi aici, merg repede, îmi rad barba şi veţi descoperi că sunt un  om de încredere…

            - Bine…hai că vin…

- Şevaletul şi scăunelul le iau eu, dumneavoastră luaţi geanta şi pânza şi veniţi după mine.

- Mulţumesc, vin imediat.

Şi-a şters în grabă două penele, cu o cârpă înmuiată într-o soluţie dintr-o sticluţă,  le-a pus într-o cutie lungă cu capac culisant, şi-a luat geanta în umăr, şi a pornit după mine, cu paleta în mână, pe punte. Aş fi vrut să o privesc din spate, de fapt nu-mi plăcea să fiu privit din spate, dar eram sigur că teama de Giovane o stăpânea încă destul de tare.  Am trecut puntea, m-am apropiat de poartă, am mutat scăunelul în mîna cu şevaletul, m-am oprit , am deschis poarta şi m-am întors. Mă privea crispată, uşor speriată, poate de apropierea câinelui, care lătra rar, nehotărât, aşteptând comanda mea.

- Giovane, vino aici! Om bun…stai liniştit!, i-am spus încet, dar hotărât. - Intraţi  fără teamă! De acum doar dacă ridicaţi mâna asupra mea vă va ataca, altfel, puteţi să-l mângâiaţi, nu vă face nimic.

- Superb animal, şi cred că e foarte inteligent.

- Loialitatea necondiţionată şi înţelegerea inteligentă a comenzilor, sunt cele mai  de seamă calităţi ale unui câine. Şi Giovane le are pe amândouă la maximum.

A intrat pe poartă, fără să se îndepărteze de mine, am lăsat poarta să se închidă, şi  am pornit pe pietrele potecii, străjuit în dreapta de Giovane, iar în stânga de pictoriţă. Am condus-o pe malul lacului, am intrat în filigorie, aşezându-i şevaletul şi scăunelul pe masa de stejar, apoi mi-am lăsat rucsacul jos.

- Luaţi loc! Merg să aduc ceva rece de băut.

- Mulţumesc, nu-i nevoie, nu vă deranjaţi! a spus repede, cred speriată la gândul  că rămâne cu câinele.

           - Staţi liniştită, vine cu mine, i-am spus mângâind câinele, care oricum, nu se  dezlipea de piciorul meu. Uitaţi-vă în jur şi alegeţi-vă câteva locuri potrivite pentru lucru. Revin imediat şi facem un tur al grădinii. Gandiţi-vă la zona mai înaltă de dincolo de lac, acolo unde este legată barca, i-am sugerat, aratându-i locul acela magic, de unde se vedea întreaga grădină, cu lacul în prim plan, curtea şi apoi casa, într-o perspectivă superbă, dimensiunea plană a panoramei fiind echilibrată de mareţia centrală a stejarului din spatele casei, şi, parţial, de zvelteţea celor două coşuri de fum exterioare. Am plecat către peretele de stâncă din spatele grădinii, am deschis uşa din stejar  masiv, am intrat în peşteră, am luat o bere, apoi încă una şi un flacon de socată de casă, am revenit cu sticlele ude de la apa fântânii, închizând cu grijă uşa în urma mea. La întoarcere, apropiindu-mă, i-am citit pe faţă aceeaşi uimire ce o aveau toţi care luau primul contact cu obiceiurile locului.

- Acolo aveţi frigiderul?

- Da, o fântână cu apă rece şi limpede, săpată în stânca încăperii închise după  uşa de stejar. E una din ideile superbe ale bunului meu prieten, arhitectul locului.

- Interesant!

- Bere sau socată?

- Socată, mulţumesc.

Mi-a privit gesturile nefireşti prin care deschideam flaconul de suc, mişcările  ciudate prin care i-am turnat socată în paharul scos din dulăpiorul de sub masa de lemn, apoi felul în care am destupat sticla de bere, întorcându-şi privirea la un moment dat, jenată de insistenţa pe care eu o înţelegeam, şi pe care am trăit-o de nenumarate ori. M-am aşezat într-unul din jilţurile masive din acelaşi lemn de stejar, la un scaun distanţă de ea, cu faţa către lac, mi-am aprins o ţigară, şi apoi, ridicând uşor sticla de bere: - În sănătatea dumneavoastră!, şi bine aţi venit la Cuibul de Cuci. Noroc!

- Mulţumesc! Sănătate! De ce Cuibul de Cuci?...

- Veţi înţelege…mai târziu…

- Mă serviţi cu o ţigară?

- Cu mare plăcere, scuzaţi-mă, nu m-am gândit că fumaţi, şi i-am întins pachetul.

Sunt cam tari, eu de astea fumez.  A luat o ţigară, cu mişcări de fumător înrăit, ţinând-o între degete precum o ţigară  de foi, şi abia după ce a aprins-o a apucat-o între inelar şi arătător. A tras încet un fum scurt, apoi a tras mai adânc, moment în care s-a schimbat la faţă.

- Mă ameţeşte, nu am fumat demult.

- Mai bine nu fumaţi, dacă tot aţi reuşit să le lăsaţi.

- Nu, e în regulă, mă simt atât de bine aici, e aşa de frumos locul, şi de aceea  mi-a venit să fumez, îmi va trece ameţeala.

- Cum doriţi.

Îi priveam din când în când chipul frumos, profilul armonios construit, urechea  mică acoperită parţial de părul castaniu deschis, de culoarea alunei coapte, în vreme ce ea nu îndrăznea să-şi întoarcă privirea către mine.

- Terminăm ţigările şi mergem în jurul lacului, apoi dincolo de casă, facem un ocol al grădinii, să vedeţi totul, şi să vă alegeţi un loc.

- Putem pleca, am terminat.

Ne-am ridicat de la masă, s-a aplecat să-şi ia geanta în umărul stâng şi paleta în  mâna dreaptă, am apucat şi eu scăunelul într-o mână, şevaletul în cealaltă, şi am poftit-o în faţa mea, pe poteca din pietre rare de râu, pierdute în iarba necosită de pe malul lacului.

- Ia uite ce peşti mari! Şi ce mulţi sunt!

- Poate cândva vom prinde şi-i vom prăji la grătar.

 

Mergeam către capătul de răsărit al lacului, şi se oprea din când în când,  întorcându-se să vadă perspectiva lăsată în urmă. Am ajuns la mini pontonul nostru, unde era legată barca. Şi-a aşezat geanta, şi cu paleta în mână, s-a întors către lac, privind cea mai frumoasă imagine a Cuibului de Cuci, locul unde şi eu, îmi adunam gândurile în momentele cele mai plăcute ce le-am trăit până atunci în grădina noastră. Abia atunci chipul ei şi-a mai pierdut din tristeţea ce îl stăpânea, până şi pielea fină şi străvezie a feţei, schimbându-şi paloarea într-o tentă rozalie. Soarele îşi începuse  deja coborârea, şi, în momentul când şi-a ridicat mâna streaşină la ochi să vadă mai bine peisajul magnific, i-am văzut sânii mici dar fermi spărgând bluza subţire de bumbac fin. Mi-am întors privirea, şi i-am aşezat şevaletul, cu aceleaşi mişcări nefireşti, folosind mai mult mâna stângă. Şi-a ridicat pânza din iarbă aşezând-o pe şevalet:

          - Aveţi dreptate, e cel mai încântator loc, nici nu are rost, cel puţin deocamdată, să mai caut altceva. Rămân aici, să văd ce pot face până deseară. Lumina e un pic cam albă acum, dar în scurt timp voi avea o lumină de vis, e minunat aici, mă apuc de lucru, mulţumesc încă o dată.

- Spor la muncă, ne vedem mai târziu, dacă aveţi nevoie de ceva, strigaţi-mă,  sunt pe aproape. Daţi-i bătaie, că poate mâine plouă, cine ştie, acum e momentul.

 

Am plecat încet către filigorie, mi-am ridicat rucsacul cu ciuperci şi m-am  îndreptat către terasa laterală acoperită, unde aveam bucătăria de vară, echipată cu toate ustensilele necesare. Am scos cu grijă coşul din rucsac, l-am golit încet pe masa mare de lemn şi m-am apucat să sortez şi să curăţ ciupercile. Hribii cei mai arătoşi i-am tăiat felioare şi i-am pus la uscat, păstrând câţiva pentru  tocăniţă, împreună cu gălbiorii, creasta cocoşului şi vineţelele. Câţiva bureţi albi, iuţari cum le zice David, i-am pregătit să-i fac pe grătar cu slănină şi brânză. Toate astea mi-au luat vreo două ore, timp în care am mai băut o bere, am fumat vreo două ţigări. Mă uitam mereu înspre coada lacului, şi mi se părea că pictoriţa e tot mai prinsă în lucru. Se apropia, se îndepărta de şevalet, privea pânza şi lacul, măsurând cred casa şi înălţimea stejarului cu pensula. Când mi s-a făcut foame, mi-am dat seama că ar trebui să o întreb dacă vrea o gustare. Cunoşteam starea de abandon personal în momentele de inspiraţie, dar totuşi, m-am hotărât să merg să o întreb, nu înainte de a aprinde nişte cărbuni în tava grătarului.

- Vieni Giovane! M-am apropiat încet de ea, atât cât să nu văd pânza, s-a oprit din

lucru, mi-a zâmbit pentru prima dată, spunând:

- E fantastic ce inspirată sunt, cred că e magia locului, sau lumina tot mai

generoasă, de icoană bizantină, ce cuprinde totul, nu ştiu, dar aş putea să termin tabloul până deseară. Îmi iese totul, aproape la prima atingere, e incredibil. Niciodată nu am pictat cu atâta har, nu înţeleg!...

Va urma

 

Marian Danci

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com