HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

GUSTUL DULCE AL CASEI

Două povestiri de Ioana Stuparu

 

          Rădăcinile de care nu m-am rupt niciodată

  

         N-am mai putut aştepta. Prea mă ardea dorul!

         Cineva, de undeva, mă striga: “Vinooo”! Erau rădăcinile de care nu m-am rupt niciodată.

         Trenul alerga necontenit, lăsând în urmă câmp, pomi, localităţi. Se grăbea să mă ducă mai repede “acasă”. Lăuntrul meu striga şi el: “Viu acuuu”!

De când mă ştiu pe lume am purtat în mine un dor; un foc lăuntric ce arde mocnit, iar din când în când se aprinde arzând cu flacără.

         Dorul mare şi aprins!... Drumul lung!... Amintirile curgeau de-a valma… Inima plângea… Inima cânta… Inima striga oamenilor, câmpului şi a tot ce se vedea din mersul trenului:

        

                   “La frunză v-aş zice o doină din sat,

                   Cântată fiind cândva, într-o vară,

                   Compusă de-un Ion pentru-o Mărioară.

                   Iubire rămasă făr’ de rezultat.

 

                   Răchita cânta şi ea-n ulicioră

                   Şi grâul în spicul abia secerat,

                   Sălta la fereastră boboc de muşcat’

                   Răscrucea vuia în fiece seară.

 

                   Aduceţi un fluier sau daţi-mi un pai!

                   Ce chef am de-un cântec de dor şi de drag!

                   Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai,

 

                   Să simt cum tresaltă ţărâna din prag,

                   Să-mi stâmpăr un dor ce mă mistuie, vai,

                   E mult prea departe iubitu-mi meleag!

 

         Am luat pixul şi o coală de hârtie şi am scris sonetul pe care inima mea tocmai îl compusese.

 

...................................................

 

 

         Mi-am lăsat bagajele în bătătură şi am ieşit la plimbare pe şoseaua-mare, lăsându-mă în voia dorului.

         Mariţa lu’ Foiţă m-a văzut şi mi-a ţinut calea. Cu o undă de părere de rău în glas, mi-a zis:

         - De câte ori ai venit pe-acasă, niciodată n-ai intrat şi la mine-n bătătură!

         - Aşa e – i-am răspuns vinovată.

         - Mai ţii minte ce bine ne-aveam când eram mici? Cum nu ne mai săturam de joacă amândouă?

         - Cum să nu ţin minte? Astea nu se uită, Mariţă!…

         Am intrat la ea în bătătură. Un năpârstoc de băiat a venit pâşa-pâşa până lângă noi. Mi-a aruncat o privire pe furiş, printre degete şi apoi şi-a ascuns faţa în poalele de la fusta Mariţei.

         - E nepotu-tău, că e leit tine! i-am zis.

         - Aha. E nepotu-meu. Ăsta e tot ce mi-a rămas în urma lui fiu-meu!...

         Mariţei au început să-i curgă lacrimile, brăzdându-i faţa.

         Mi s-au umplut şi mie ochii de lacrimi. Auzisem în ce fel s-a prăpădit fiu-său care fusese fântânar: s-a surpat pământul  şi l-a îngropat de viu, tocmai când săpa o fântână. Totdeauna mi s-a părut o nedreptate, ca un fântânar să moară tocmai când caută izvorul de apă!

         Ştergându-şi lacrimile cu palmele, Mariţa mi-a zis:

         - Hai să mergem prin grădină, că au început să se pârguiască prunele!

         Nu era mare grădina ei, dar parcă era “Raiul pe pământ”!

         - Am două feluri de pruni: unii bătrâni şi alţii tineri – a spus Mariţa. Ăştia bătrâni sunt puşi de mine şi de bărbatu-meu, când m-am luat eu cu el; ăştia tineri sunt puşi de fiu-meu. Încet-încet, avea de gând să întinerească toată grădina. Ei s-au dus…, grădina a rămas!...

         Dăduse Dumnezeu rod, nu glumă!... Pomii parcă erau pictaţi! Atârnau crengile până la pământ sub greutatea prunelor moţăţăle roşiatice-movulii, pe care le-ai fi mâncat şi cu ochii!

         - Stai un pic aci! mi-a zis Mariţa şi a plecat.

         S-a întors repede cu oala de tămâiat. Bobul de tămâie pus peste spuză fumega.

         Nu-mi era străin gestul Mariţei. Mi s-au umplut ochii de lacrimi!

         - Vreau să dau de pomană lui bărbat-meu şi lui fiu-meu grădina asta cu pruni pârguiţi!

         A făcut semnul crucii pe ramurile încărcate cu prune date-n pârg. După ce a tămâiat prunii de trei ori, mi-a zis împăcată:

         - Gata. Acuma să zici bogdaproste! Ca să aibă şi ei pe lumea ailaltă pruni  moţăţăi cu prune pârguite.

 

Am cules câteva prune, pe cele mai frumoase, şi mi le-am pus în buzunar. Am plecat ronţăind cu poftă. Alături de mine mergea Mariţa. Cu o mână îl ţinea pe năpârstocul de nepotu-său, iar cu cealaltă îşi ţinea poalele şorţului în care pusese prune moţăţăle roşiatice-movulii. Ca să le dea copiilor de pe mahala sau cui s-o nimeri să treacă pe drum în momentele acelea. Să mănânce  şi ei prune pârguite, din livada care tocmai s-a suit la Cer.

                                                                                                                                                                                                              

 Amintiri cu caişi

  

         Timpul  trecuse alergând peste noi. La fel ca şi peste cei doi caişi care stau de strajă zi şi noapte în faţa cuniei. Parcă sunt fraţi gemeni. Fiecare are pornite din tulpină câte două ramuri care-i formează coroana.

         Mă uit la ei şi nu-mi vine să cred cât de mult li s-au îngroşat tulpinile. Parcă mai ieri erau cât degetul de subţiri.

         - Câţi ani au împlinit caişii ăştia, mamă?

         - Sunt de-o seamă cu Cătălin – mi-a răspuns ea. Părul orzatic e de-o seamă cu Văluţu, cireşul e de-o seamă cu Mihăiţă…

         Aşa număra mama anii pomilor care se aflau la noi în ogradă. Fiecare avea legătură cu câte un eveniment care s-a petrecut, atunci, la noi în familie.

         - Trebuie să punem alţii, – a precizat ea. Ca să nu rămânem fără caişi în bătătură. Aici, la noi, e pământul nisipos, iar caişii nu au viaţă lungă. Cum începe să intre uscătura-n ei, trebuie să te-aştepţi că n-o mai duc mult.

         - La gust cum sunt caisele? am întrebat-o.

         - Ca mierea, – mi-a răspuns bucuroasă, ca apoi să se întristeze şi să zică: aşa e, că tu nici n-ai apucat să le guşti! Că de câte ori ai venit pe acasă, s-a nimerit să fie, după ce s-au trecut caisele.

 

...................................................

 

          În vara următoare, s-a nimerit să ajung pe-acasă tot când timpul caiselor trebuia să fie trecut. Însă, mare mi-a fost mirarea!

         - Ce s-a-ntâmplat cu caişii anul ăsta, mamă? am întrebat.

         - Nimic, ce să se-ntâmple?

         - De ce din doi caişi numai o creangă are potop de fructe, iar restul, nimic?

         Mama mi-a răspuns cu sufletul împăcat:

         - Asta e jumătatea ta de cais pe care ţi-am păstrat-o. Ca să apuci şi tu să le afli gustul măcar anu-ăsta.

         - Celelalte s-au trecut de mult?

         - S-au trecut de gogeamitea timp.

         - Doamne, şi cum ai reuşit să păstrezi întreagă, o jumătate de cais? am întrebat emoţionată, fiindcă nici prin gând nu mi-ar fi trecut să primesc o asemenea surpriză: “să văd în faţa ochilor o jumătate de pom de culoare galben-portocaliu”, deoarece erau atâtea fructe, încât frunzele abia se mai vedeau.

         - La-nceput a fost mai greu – a zis mama. Până a aflat lumea că nu glumeam  când ziceam: “Asta e jumătatea de cais pe care-o păstrez pentru Nicuţa mea! Fiindcă ea n-a apucat să guste caisele-astea până-acu’. Nimeni nu are voie să rupă o fructă din creanga asta!”. “Şi dacă nu vine?” mă-ntrebau unii. Iar eu le spuneam: “Vine-nu vine, asta e! Le las să se strice-n pom, dar mâna spre ele nimeni n-are voie s-o-ntindă! Numai dacă or cădea singure, n-am ce le face!”.

         - Chiar n-ai dat la nimeni? Nici da’ Anicăi? Ai rezistat matale, să nu-i dai, când îţi zicea: “Mai dă-mi, fa, Florico şi mie nişte caise, ca să mănânc cu pâine?”.

         - Ce e drept, ei i-am mai dat. Că pentru ea s-a mai găsit. Dar nu le-am rupt din pom. I-am dat de-alea care cădeau pe jos. Le adunam şi le puneam de-o parte. Fiindcă ştiam că vine să ceară ca să mănânce cu pâine. Şi era mai mare păcatul să nu-i dau!

 

...................................................

 

         Când a venit da’ Anica la noi în bătătură a zis bucuroasă:

         - A venit doamna Inuţa!

         Aşa îmi spunea ea de la un timp încoace. Fapt pentru care am dojenit-o din nou:

         - Nu mă mai domni atâta, mă, da’ Anică! Zi-mi Nicuţa, aşa cum îmi spune mama!

         - Nu, că şade ruşâne! a răspuns ea cu ochii în pământ. Matale eşti învăţată carte, iar eu nici să mă iscălesc nu ştiu!

         - Şi ce dacă? Ce naiba, mă, da’ Anică, tocmai matale care mă ştii de când m-a făcut mama?! Te rog să-mi spui pe nume de-acum încolo!

         - Nu, cu dada, că mi-e ruşâne! Mai bine-ţi zic eu lu’ matale “doamna Inuţa!”. Ca să-mi fie sufletu’ mulţumit!

 

         S-a dus lângă cais şi cu curaj a întins mâna să rupă o fructă.

         - Ia, da’ Anică, fiindcă de astăzi s-a dat drumu’ şi la jumătatea asta de cais! i-a zis mama cu sufletul împăcat.

 

 Ioana  STUPARU

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista-agero@ yahoo.com