Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Hadrias, Athenianul  - un Brâncoveanu al secolului III

 Proză spirituală - Violeta IONESCU

(fragment din volumul “Şapte tineri din Efes”)

 

 

             Când Hadrias şi familia sa au debarcat în portul Ostia, toată lumea aflată la ora aceea pe chei a rămas cu gura căscată. Greci care se obosesc să bată drumul până la Roma, doar pentru a-şi etala ostentativ veşmintele aurite şi podoabele, mai văzuseră locuitorii de pe malurile Tibrului, însă aceştia parcă întreceau orice măsură, sfidau limita.

              Nava sosea de la Pireus, încărcată cu refugiaţi din Orient, mulţi dintre ei negustori ce-şi pierduseră piaţa de desfacere din Asia Minor, fugăriţi de teroarea întreţinută de perşi. Nici unul nu a avut însă mai multe cufere de descărcat ca athenianul Hadrias!

După ce ultimul pasager coborî de pe corabie, nobilul grec nu apelă la derbedeii din port, ci îşi puse servii la treabă. Zeci de sclavi se spetiră să umple tot spaţiul de trecere dintre chei şi birourile questorului portuar, încât se întrebau cu toţii dacă la Athena mai rămăsese ceva neluat în bagajele acestei familii.

Ca un grec pios ce se pretindea a fi, Hadrias se interesă înainte de toate unde este templul lui Hermes. Îl găsi repede prin apropiere şi, împreună cu soţia şi cei doi fii, aduse libaţii zeului negustorilor şi al hoţilor deopotrivă. Apoi, aruncând câteva drahme cerşetorilor, îşi îmbarcă familia în trăsuri şi porniră spre Urbe, urmaţi de o coloană nesfârşită de sclavi încărcaţi cu poveri.

Mulţimea de pe stradă, care n-are altă treabă decât să vâneze evenimentele neobişnuite, se luă de pe ei.

- Ce ziceţi, seamănă cu debarcarea lui Aeneas? întrebă unul.

- “Toată viaţa mi-am dorit să ajung la Roma”… se maimuţări altul care-şi făcea veacul prin catacombele de pe via Appia. Am mai văzut noi de ăştia…

- Încă unul care vine să ne arate cât de deştepţi au fost strămoşii noştri când au pus mâna pe toate comorile lumii! De fapt, ce ne aduce el aici, mută dintr-un loc într-altul…

- Important personaj, dacă poartă Grecia cu el în cufere de cedru ferecate cu argint…

            - Vine la rude…

            - Dar unde-s? Vezi vreuna?

            - Nu mai are.

            - Fugi, măi, grec să n-aibă?!

            - I-o fi moştenit pe toţi…

Surd la comentariile pe care nu se putea să nu le audă, Hadrias şi-a văzut liniştit de drum. Nici cu proprietarii de case nu a negociat direct. S-a oprit la prefectură şi s-a interesat unde poate închiria o locuinţă pe măsura pretenţiilor sale. În final, după mai multe negocieri, s-a oprit la unul din luxoasele palate de pe colina Esquilinus.

Toată lumea ştie că la Roma nici măcar un rege din provinciile clientelare nu-şi permite să plătească singur chiria unui apartament, fiind nevoit să împartă spaţiul cu încă cineva. Pentru athenianul Hadrias, nu a fost nici o problemă să-şi cazeze familia în cea mai arătoasă  locuinţă din cel mai select cartier latin.

La scurtă vreme, palatul de pe Esquilinus deveni casă deschisă. Îl vizitau mai ales compatrioţi stabiliţi mai demult în capitala Imperiului, să-i prezinte omagiile şi să se intereseze ce se mai întâmplă în Grecia mamă sau în Orientul elenofon. Au încercat chiar să-l atragă în donaţii publice, pentru a-l face remarcat de autorităţile romane, dar pe Hadrias nu-l interesa nici politica, nici prosperitatea altora. Se pare că nici de propriul viitor nu se  prea sinchisea. Spunea tuturor că tatăl sau se spetise să agonisească ceva avere în patria sa, pentru ca fiul să o poată risipi cândva la Roma. Acum venise timpul, el nu făcea decât să împlinească visul de aur al unui părinte prea generos. Arunca cu bani în dreapta şi-n stânga, participa cu voluptate la jocuri, întreceri sportive,  curse, nu ocolea luptele cu gladiatori, spectacolele de teatru, iar când ieşea la plimbare, cu zecile de sclavi după el, bloca strada.

Într-o zi, în timp ce făcea un popas pe via Appia, la întoarcerea dintr-o călătorie prin împrejurimile Romei, dintr-o carieră de nisip mărunt îi ieşi în cale un preot creştin care locuia acolo. Se vede că Hadrias l-a considerat un personaj interesant, de vreme ce şi-a abandonat însoţitorii şi a stat mult de vorbă cu bătrânul acela înfăşurat în pallium. Dar ce anume şi-or fi spus, a rămas pentru mulţi o enigmă. Cert e că, din ziua aceea, viaţa athenianului Hadrias şi a familiei sale nu a mai fost aceeaşi.

 

“Cal troian” la Roma?

 

La scurtă vreme de la întâlnirea de pe via Appia, palatul athenianului de pe Esquilinus îşi închise porţile. Peste ferestre au căzut obloanele, ca nişte pleoape. Părea că doarme sau meditează adânc. Hadrias renunţă, aparent fără motiv, la risipa impusă de viaţa luxoasă a Romei şi la veşmintele preţioase.  Ba mai mult, fu văzut strecurându-se pe furiş din propria-i casă, înfăşurat în pallium-ul filosofilor, şi în loc să meargă, ca până acum, la cursele şi spectacolele unde era aşteptat, începuse să frecventeze catacombele.

Nu trecu mult şi curioşii văzură uluiţi cum cuferele de cedru placate cu argint ieşeau pe rând din casa de pe Esquilinus şi se îndreptau spre o direcţie necunoscută. Hotărâse grecul să părăsească Cetatea Eternă? Dar nu, sclavii gheboşaţi sub ele nu luau calea portului, ci a cartierelor mărginaşe, în Subura şi peste Tibru, acolo unde cea mai neagră mizerie colcăie în colibe insalubre.

Bineînţeles, această răsturnare de situaţie nu putea rămâne neobservată. În ochii uimiţi şi scandalizaţi ai patricienilor romani, atitudinea athenianului echivala cu o ofensă. Comentariile auzite atunci peste tot sunt concludente:

- În timp ce noi ne ruinăm, dând spectacole şi ridicând monumente, dumnealui refuză donaţiile publice, ca să facă ce? Să îndoape săracii Urbei! Ca şi cum ar fi obosit să cheltuiască banii cu picătura, îi varsă acum pe toţi grămadă.

- Unde mai pui, că se duc... în buzunarele fără fund ale creştinilor! Ce urmăreşte acest individ?

Maximus, prefectul Urbei, fu imediat informat şi, în acelaşi timp, prevenit:

- Generozitatea  grecului străin de Urbe către plebea creştină  e cam suspectă. “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci, chiar când aduc daruri”, Vergilius, Eneida, II, 49) Ce  vrea? A venit tocmai de la Athena să ne cumpere prostimea? Pe cine mituieşte el de fapt? Şi cu ce scop? Tocmai acum, când perşii îşi bat joc de noi, când Armenia e pierdută, când Antiohia a căzut atât de ruşinos, când Caesareea Cappadociei şi Tarsul Ciliciei aproape au dispărut, când Imperiul e terfelit, când statul are nevoie de bani, de cât mai muţi bani!, grecii ăştia vin aşa, pur şi simplu, şi în loc să doneze statului averea care le prisoseşte, hrănesc leneşii Romei!

Maximus, la rândul său, consideră de datoria lui să-şi informeze împăraţii. Trimise imediat un curier la Sirmium, unde în acel moment  Augustul Gallienus îşi stabilise reşedinţa pentru a opri atacurile barbarilor din nord. Fiul Augustului Valerianus a considerat însă informaţia de-a dreptul neserioasă şi nu i-a dat nicio atenţie. Cu totul altfel a reacţionat Augustul Valerianus, pe care curierul îl găsi la Antiohia, implicat până peste cap în pregătirea campaniei contra perşilor. Atent la tot ce avea legătură cu Orientul, Valerianus  se interesă:

- Este creştin?

- Da de unde! Când a pus piciorul pe pământul sfânt al Italiei, întâi s-a închinat lui Hermes. Unii spun că un preot creştin i-a sucit minţile şi l-ar fi convertit între timp la această erezie provocatoare de răzmeriţă. Dar este greu de crezut…

Împăratul căzu pe gânduri. Ce să fie asta? “Daneum fatale munus”? (“Darul fatal al Danailor”, Seneca)…

- Cât de bogat este acest om?

- Nu ştim. Grecia este o ţară săracă, dar cu oameni bogaţi. Se zice că ar avea o avere fabuloasă. Alţii ca el cumpără insule în Aegeea! Consiliul athenian, mereu strâmtorat,  găseşte destui bogătaşi dispuşi să se sacrifice pentru binele patriei.

- Dacă binele patriei l-ar fi interesat cât de puţin şi pe acest om,  n-ar mai fi venit să ne ridice plebea romană în cap!

O instigare la răzvrătire, aşadar, finanţată cu bani din Răsărit? Hm, asta mai lipsea, tocmai acum, când imperiul are atâta nevoie de bani şi de unitate! Cu siguranţă, grecul a venit la Roma cu un plan. Cine garantează că sunt chiar banii lui? Sforile se trag de multe ori de peste Eufrat, de la Ctesiphon. Agenţi secreţi sunt peste tot. Antiohia a căzut prin trădare, dar să îndrăznească să pătrundă până la Roma, asta e prea de tot!

- Creştinii primesc bani de la oricine, i se mai spuse. Sanctuarele lor ascund comori, fonduri uriaşe, nedeclarate şi necontrolate de nimeni, de unde îşi permit s-o facă, între ei, pe “miloşii”…

      Valerianus, care nu avea de gând să  tolereze un “cal troian” în inima Imperiului, se interesă cine sunt acum capii asociaţiei creştine de la Roma şi porunci prefectului Urbei să înceapă ancheta.

 

Comoară în cer

 

Episcopul Ştefan al Romei dispăruse, nu mai era de găsit. Dar preoţii Hyppolithus, Eusebius şi diaconul Marcellus au fost repede depistaţi şi arestaţi, împreună cu Hadrias, soţia lui, Paulina, şi copiii lor, Nionos şi Maria, cu toţii puşi sub acuzaţia de “înaltă trădare a intereselor de stat”. Urmă o anchetă preliminară, în care nici unul nu-şi recunoscu vinovăţia.

La proces, mulţimea extrem de curioasă se înghesui în for, să vadă cum se descurcă  athenianul la întrebările magistratului.

- Eşti creştin?

- Da, sunt creştin.

- De când se închină creştinii zeilor noştri?

- Nu se închină.

- Tu ai adus jertfă lui Hermes. De ce minţi?

- Nu mint. Până l-am cunoscut pe părintele Hyppolithus eram şi eu la fel de neştiutori ca şi voi.

Mulţimea începu să vocifereze. Magistraţii se consultară între ei, apoi judecătorul întrebă:

- Spune, de unde îţi vine această fabuloasă comoară pe care ai venit să o împarţi pentru a seduce poporul din Roma?

- Averea mea este rodul muncii părinţilor mei şi al economiilor mele, replică Hadrias cu demnitate.

- Majoritatea îmbogăţiţilor îşi justifică bunurile prin virtuţi pe care nu le-au avut niciodată…

- Tatăl meu a cultivat măslini. În măsura în care o viaţă modestă,  cumpătată şi susţinută prin muncă poate duce la virtute, tatăl meu a fost un virtuos.

- Şi vrei să spui că o avere imensă se câştigă zdrobind măsline la teasc?

- Nu sunt nici Herodes Atticus, nici satrapul Persiei! Şi nu am venit să seduc pe nimeni, dimpotrivă, am dat totul fără să cer nimic în schimb.

Răspunsul nu mulţumi, fireşte. Au fost apoi interogaţi pe rând capii asociaţiei creştine, în legătură cu valoarea la care se ridică patrimoniul lor şi ce urmăresc de fapt prin smulgerea cetăţenilor de sub autoritatea religiei tradiţionale. Nici de această dată răspunsurile nu au fost satisfăcătoare, iar arestaţii au fost trimişi din nou în închisoare. Prefectul Urbei spumega de furie. Îl chemă la el pe judecător şi-l muştrului:

- Nu pot să cred că nu ajungi la nici un rezultat.

- Am încercat, serenissime, dar… “procesul este încă la juraţi”, cită el din Ars poetica lui Horatius.

- Valerianus vrea probe, nu vorbe, pricepi?! urlă Maximus cu ochii ieşiţi din orbite.

         - Creştinii sunt oameni ciudaţi, de la ei nu se poate obţine nimic, dacă îşi pun în gând să ascundă totul.

         - Nici sub cleşti?

- Ameninţarea torturii şi a morţii nu-i impresionează. Cred că simt chiar o bucurie morbidă să devină martiri.

Procesul dură câteva luni bune. Supuşi la tot felul de suplicii şi aduşi de mai multe ori în faţa tribunalului, ei au continuat să nege orice implicare în vreun complot. O făceau cu o seninătate care-i scotea pe anchetatori din răbdări. Până la urmă judecătorul, văzând că nu ajunge la nici un rezultat, fu nevoit să pronunţe sentinţa capitală. Poate în ultimul moment vor ceda…

Condamnaţii însă au primit sentinţa mulţumind şi au pornit senini spre locul de execuţie. Nebunia fanaticilor e proverbială.

Era în a 13-a zi a Calendelor lui noiembrie (20 octombrie din anul 255 d. Hr.) când capetele preotului şi diaconului au căzut, unul după altul. Apoi, sub ochii neclintiţi ai lui Hadrias – mai puţin ai  copiilor care, orice s-ar zice,  nu prea înţelegeau ce li se întâmplă - a căzut şi capul Paulinei.

În a 6-a zi a Calendelor lui noiembrie (27 octombrie) au urmat copiii Nionos şi Maria, aduşi ca nişte miei la tăiere sub privirile tatălui care i-a lăsat să moară nevinovaţi, fără măcar să clipească.

În a 5-a zi a Idelor lui noiembrie (9 noiembrie) a venit şi rândul athenianului. Nu mai avea nimic de pierdut. Nici magistraţii nu mai sperau nimic de la el. Păşea zâmbind spre locul de execuţie, alături de Hyppolithus, preotul care, ieşindu-i în cale pe via Appia îi schimbase atât de dramatic cursul vieţii.

În ciuda situaţiei fără ieşire în care se afla, spre stupefacţia celor ce nu ştiu ce ştiu creştinii despre moarte, Hadrias şi preotul continuau să zâmbească… Ce să fie asta? Nebunie, inconştienţă, sfidare? Oricum, orice speranţă de a afla provenienţa tezaurului athenianului sau de a-l recupera pe cel presupus al creştinilor Urbei,  muri în acea zi, odată cu el.

Îndârjirea până la capăt al lui Hadrias de a asista la execuţia soţiei sale, a copiilor săi,  iar la urmă de a  muri el însuşi fără să dezvăluie nimic altceva decât că este creştin, i-a făcut pe mulţi să scoată strigăte de admiraţie şi să nu mai pună la îndoială convertirea sa.

- Iată că un om care a alergat toată viaţa după bani, poate muri pentru o idee!

- Şi-a risipit averea la Roma pentru a câştiga o comoară în cer... Frumoasă idee!

- Creştinii spun că Hristos este un om, nu “o idee”! S-a jertfit pentru El. Se pare că Îl iubesc sincer…

- Înseamnă că implicarea perşilor în această afacere a fost o închipuire.

- Păi, dacă a fost o închipuire, înseamnă că acest om şi ai lui au murit nevinovaţi!

 

 

Grecul e grec

  

Întâmplarea de la Roma a stârnit vii controverse în partea răsăriteană a Imperiului, mai ales in provinciile elenofone. Grecii paşnici, dar mândri, care populau de multe secole aceste teritorii,  au fost extrem de indignaţi să audă că un conaţional de-al lor a putut fi tratat cu atâta cruzime de oficialii din capitala Imperiului.

- Indiferent de opţiunea lui religioasă, grecul este grec şi trebuie respectat! După ce ne-au luat tot, ne mai batjocoresc şi la Roma!

         - Hadrias nu a murit pentru că era grec. A murit pentru că şi-a dat averea creştinilor, în loc să o dea statului. Asta ce înseamnă?

- Că era creştin.

- Şi ce dacă? Nimeni în imperiul acesta nu mai are voie să creadă în ce vrea şi să facă ce vrea cu banii lui? Nimeni nu se mai află în siguranţă?

- S-a dus la moarte cu zâmbetul pe buze - ceea ce înseamnă că se afla în deplină siguranţă.

            - I-a înfruntat! A făcut ce trebuia să facă un grec adevărat!

 

.............................................................................................................................

 

Nota autorului. Trupurile grecilor executaţi la Roma în noiembrie 255 d. Hr. au fost îngropate pe via Appia, la o milă de zidurile vechi ale cetăţii, în araea lui Hyppolithus, reunită mai târziu cu necropola Callistiană şi marcată în planul cimitirului cu nr. XIII (după M. de Rossi, Roma soterranaea, în Paul Allard, Histoire de persecutions).

În anul următor (256 d. Hr.), pentru a pune mâna totuşi pe tezaurul creştinilor, Valerianus a fost nevoit să semneze primul său edict de  interzicere a cultului lor.

În timpul acesta, două grecoaice din familia lui Hadrias, mamă şi fiică, şi ele creştine, au venit din patria lor la mormântul de pe via Appia. Cum cimitirele particulare ale creştinilor erau atunci confiscate de fisc, au rămas să-l păzească, pentru a evita profanarea lui.

După treisprezece ani, sub Claudius II, şi în afara unor interdicţii declarate oficial, ele au avut aceeaşi soartă cu rudele lor atunci când Senatul, prelevându-se de edictele încă neabrogate ale lui Valerianus, a pornit cu sârg o epurare a Cetăţii Eterne de creştinii protejaţi de fiul acestuia, Gallienus.

Hadrias fusese învinuit de spionaj în favoarea perşilor – acuzaţie, după cum am văzut, nedovedită. Grecoaicelor, victime colaterale şi  absolute inofensive,  nu li s-a mai intentat nici un proces, sub pretextul că “tot ce vine din Răsărit poartă marca unui misticism excesiv şi  trebuie stârpit”.

 

Violeta Ionescu (fragment din volumul “7 Tineri din Efes”)

 



-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'comentarii la articolul Hadrias Athenianul'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Emilia Schintzel'
4. Adresa Dvs. E-mail:'emilia.schintzel@web.de'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'0711-3450115'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:'Violeta Ionescu povesteste despre Roma antica cu aceeasi usurinta fireasca cu care ar putea povesti despre canicula Baraganului sau despre cotele apelor Dunarii. O cercetare minutioasa de peste doua decenii (cum mi-a decalarat autoarea) a cufundat-o la mii de ani adâncime, unde cu exactitatea si atentia exagerata a arheologului spiritual a adus la suprafata în inceputul celui de al treilea mileniu, relicvele istoriei antice, personaje care au existat aevia, întâmplari, evenimente. Printr-un experiment de alchimist posedat , mistic fara a profana, catapulteaza cititorul prin masinaria timpului intr-o viata reala care pulseaza intre Tibru, Eufrat, Adria si Danubius . Informatiile depre viata antica din imperiul latin , despre personajele vremii , furnizate printr-o proza sensibila , spirituala, au aceeasi exactitate ca un anuar al administratiei unei provincii din zile noaste. Violeta Ionescu ne ofera in final un jurnal virtual al lumii antice, reconstruit cu minutiozitatea, fantezia si tenacitatea cercetatorului convins de importanta si adevarul constatarilor sale. Recomand cititorilor pasionati de istorie antica, citirea romanului Diocletian - fiul lui Jupiter. '
 



-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'Hadias- Athenianul - felicitari'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Emilia Schintzel'
4. Adresa Dvs. E-mail:'emilia.schintzel@web.de'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'0711-3450115'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:'Draga Violeta, mie mi-a placut si-ti multumesc! Stii f. bine ca-ti împartasesc pasiunea si curioazitatea pentru tot ce se ascunde sub plapuma timpului, înca din vremurile când în noptile de vara calduroase parcurgeam kilometri intre stazile Seriei si Transilvaniei, eu conducându-te pe tine si tu conducându-ma pe mine . Pe atunci adolescente visatoare, cercetam bolta cereasca, luna si stelele si-l recitam pe Eminescu , incercând sa descoperim cheia existentei noastre. alfa si omega. Astept cu nerabdare aparitia viitoarei tale carti despre sarbatorile lumii antice. Spor la lucru , sanatate si reusita ,
Emilia'

 


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com