Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

URAAA ! ÎMI REFAC VIAŢA...

 

DUMITRU HURUBĂ

Grafica de Roca

 

 

        Căderea mea în adolescenţă n-a avut nimic spectaculos, dar m-a cam lăsat perplex. Fiindcă de la înălţimea unei jumătăţi de secol de viaţă, totul părea să fi apucat pe un făgaş bine dimensionat şi suficient de solid pentru a nu reacţiona la seisme sentimentale. Mai ales că, în urma divorţului scăpasem, în sfârşit, de o convieţuire purtată ani de zile în spate şi în suflet ca pe un blestem. Şi eu şi fosta nevastă ne cramponasem de un ceva cu mult mai vulnerabil decât ne puteam noi închipui, decât ne venea nouă să credem. De fapt, nici nu cred că stătusem vreodată să analizăm ce se întâmpla de-adevăratelea cu noi şi de unde naiba pornea răul care ne măcinase atâţia ani de zile. Orbecăisem prin viaţă alături, oftând din când în când, revoltându-ne sau certându-ne într-un ritm din ce în ce mai accelerat însă. Iar în una din zile, la finalul unui conflict condimentat cu mahalagisme de ultimă speţă, care scosese pe palier majoritatea locatarilor, ea sau eu, nu mai ştiu care, am pronunţat cuvântul "divorţ"; însă nu ca de obicei, ci cu patimă, hotărâre şi, cred acum, ca o răzbunare deplină şi definitivă. A fost mai uşor decât ne-am fi aşteptat: copii nu aveam, lucrurile şi tot ce credeam noi că ne unea în căsnicie, era o falsă impresie. Am convenit că eram doi oameni raţionali şi chiar intelectuali, drept care am considerat absolut nepotrivit să facem tărăboi pentru un obiect sau altul. Am împărţit totul în cea mai perfectă ordine şi disciplină, trăind parcă sentimentul unei descătuşări. Evident, vecini - care ştiuseră cu mult înaintea noastră că vom divorţa - se transformaseră în adevăraţi "arguşi" şi stăteau, sărmanii, mai mult pe scări, prin faţa sau prin spatele blocului ca să nu le scape spectacolul de gală: finalul unei căsnicii de aproape un sfert de secol. Regret, dar nu le putusem oferi mai nimic. Apartamentul l-am vândut unui angrosist care nu ne-a întrebat cât costă, când ne putem muta. Deci şi din acest punct de vedere lucrurile merseseră strună. Am crezut de vreo câteva ori văzând cu câtă viteză se derula totul, şi cât de armonios, că însuşi Dumnezeu prin cumsecădenia şi înţelepciunea sa participa nemijlocit la un eveniment cu care, în principiu, nu era de acord. Dar, probabil, prefera şi El răul scurt al unei despărţiri decât păcatul lung al unor interminabile neînţelegeri. După vreo lună de zile nici nu am mai întâlnit-o pe fosta nevastă, un vecin binevoitor spunându-mi că o văzuse cu un tip foarte bine (întotdeauna aşa se întâmplă...), într-o maşină decapotabilă din care te asurzeau ritmurile bănăţeano-sârbeşti atât de viguroase, acaparatoare şi de pline de patos folcloric. Şi mă privea cu atenţie să vadă cum mă învineţesc de invidie. Eu! Păi, în clipa aceea am avut un moment de nebunie şi cred că am iubit-o cu adevărat: bine, sărmana, că scăpase de mine şi bine că acceptase să mă scap de ea. Era un înger de femeie, nu? Şi brusc m-am simţit extrem de bine, poate chiar fericit - deşi această noţiune mi-a produs de fiecare dată neîncredere -, devenisem cu adevărat liber, puteam acţiona exact cum şi cât mă ducea mintea. Şi unde mă putea duce în altă parte decât la sloganul strămoşesc: să-mi refac viaţa? - sintagmă idioată, de altfel, fiindcă, dacă ne gândim câtuşi de puţin, au dispărut în timp câteva elemente esenţiale care ţin de fizionomie, psihic, biologic, fiziologic, sexual... Mai puteam vedea eu lumea cu ochii celui care şi-a făcut o dată viaţa ? Trecuseră anii, buni-răi cum fuseseră şi nu era vorba despre o bandă magnetică, o casetă video sau alt mijloc, oricât de sofisticat, de a readuce, de a retrăi nişte ani, nici măcar nişte momente. Deci, refacerea vieţii e o amăgire pentru oamenii creduli şi cam tâmpiţi. Pe de altă parte, refacerea ar fi însemnat reluarea întregului nu pe felii convenabile, ceea ce, să fiu sincer, nu mi-ar fi convenit deloc. Preferam să fiu bătrân şi singur - vorba poetului - decât tânăr şi să iau prostia de la capăt, să suport cu frică de Dumnezeu altă fiinţă zănatecă, prefăcându-mă mereu în faţa rudelor, a lumii în general, că lucrurile merg bine, iar căsnicia noastră poate constitui exemplu de mariaj. Să o facă alţii!... Mă simţeam bine şi liber. Nu mă mai întreba nimeni nimic, nu trebuia să răspund la întrebări aberante, nu trebuia să dau socoteală pentru fiecare leuţ cheltuit - nimic... Se lăsase liniştea peste existenţa mea până atunci atât de zbuciumată. Ursitoarele rele îşi făcuseră harakiri de ciudă, în timp ce, cele bune, îşi reintrau încet în drepturi. De-aş fi fost puţin mai concesiv, aş fi putut spune că eram chiar fericit (totuşi), dar îmi era şi cam teamă să nu sperii binele care dăduse peste mine, un bine absolut normal, dar de care fusesem atâţia ani frustrat. Din vina mea, evident, pentru că Dumnezeu nu te ia de mână să-ţi spună:

        - Măi, eşti tâmpit ? Nu vezi că ai dat-o în bară ?

        Nu. Stă şi El şi se miră că această creatură, Omul, eu, în cazul de faţă -, o făcuse după chipul şi asemănarea lui. Pe dracu! Nici urmă de aşa ceva. Chiar şi cele zece porunci erau încălcate fără nici o remuşcare de indivizi care mergeau la biserică, se rugau cu aparentă conştiinciozitate şi evlavie, dar trăgând cu ochiul la cei din preajmă să vadă cum erau îmbrăcaţi, cum se aşezaseră în genunchi... Sau cum de veniseră la biserică ei, care, fuseseră atei convinşi, ba mai ocupând şi funcţii prin fostul partid comunist; sau se mirau pur şi simplu cum de nu-i trăsnea Dumnezeu pe aceşti nelegiuiţi. Era un spectacol ridicol şi, în acelaşi timp, jalnic să-i vezi, dar şi, sigur, revoltător pentru creatorul însuşi. Deşi se pare că pe nu-l mai prea interesa chestiunea şi micimea omenească de-o vreme încoace, zburdălnicia homo-sapienşilor prin şi printre opreliştile transmise de El prin fiul său şi ajustate ameninţător de evanghelişti, mai cu seamă de apostolul Pavel, devenind doar un fapt divers. Poate că era adevărată zicerea că, pentru ultimii treizeci de ani ai secolului şi ai mileniului, lăsase omenirea pe mâna preaprimitorului Scaraoschi, ţinând seama că toate se desfăşurau în conformitate cu previziunile Apocalipsei, existenţa planetei tinzând spre un haos desăvârşit, în perfectă armonie cu ideologia belzebutiană. Această constatare nu era prea optimistă şi, ca atare, impunea o anumită accelerare a... refacerii vieţii mele pentru a intra din nou în rândurile lumii bune şi cu frică de Dumnezeu, cum mă tot dăscăleau toţi, prieteni şi cunoscuţi, colegi şi rude, de parcă burlac fiind, le-ş fi adus importante prejudicii morale şi le-aş uzurpat tronul demn al fidelităţii depline. Sau, mai ştii ? Poate că mă simţeau ca pe un fel de pericol-eminenţă cenuşie planând deasupra armonioaselor lor căsnicii, dar cu precădere ameninţând buna înţelegere în familii şi fidelitatea frumoaselor şi castelor soţii. E o simplă bănuială care gâdilă, însă, orgoliul meu de mascul, pentru că, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa; eu îmi iubesc aproape exact cât îmi dau voie cele zece porunci care, între altele fie spus, retează orice pornise spre desfrâu: „Să nu preacurveşti", adică să nu depăşeşti o anumită limită a curviei; „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui - în cazul în care eşti homosexual -,nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui..." - nici măcar măgarul! Deşi partea cu boul şi măgarul; sună cam dubios, însă nu are acum rost să intrăm în cine ştie ce detalii biblice. Cert este că eu înţeleg perfect situaţia, fiindcă, după divorţ, m-am deşteptat extraordinar de mult, văd lumea cu alţi ochi, aşa că, bineînţeles, nu voi mai face greşeli majore. Sunt din ce în ce mai convins că providenţa îmi va îndruma paşii şi mintea numai spre bine, având în vedere că perioada de verificare a probităţii mele morale trecuse, o trecusem cu brio...

        Deci:

        Aşteptând într-o dimineaţă să deschidă la aprozar, la un moment dat descopăr la capătul privirii mele o vietate. Nu înaltă, nu scundă, nu grasă, dar nici prea slabă, blondă, cu ochi albaştri care, în paranteză fie spus, mi s-au părut ai unei viţele înţărcată în ziua precedentă. Era limpede ca lumina Farului din Alexandria că vietatea tânjea după ceva; am bănuit, dar nu intru în amănunte de prisos. M-am apropiat, n-am zis nimic de timp, nu am întrebat-o dacă e singurică, nici cât era ceasul - nuuu, ci pur şi foarte simplu, ca de la bărbat la bărbat, fiindcă din punct de vedere al fumatului femeile sunt mai bărbaţi decât... Bine, las şi amănuntele astea şi, în concluzie, i-am zis:

        - Nu cumva aveţi un foc ? Că mi-am uitat bricheta...

        - Ba da - aveţi şi pentru mine o ţigară ?

        Ce v-am spus ? Dar, domnilor, vă jur liniştit că avea vocea Mariei Callas pe vremea Bolero-ului lui Ravel, voce pe lângă care glasurile îngerilor puteau să semene cu răgetul Măgarului lui Buridan tocmai sosit la celebra bifurcaţie de drumuri unde şi-a dat obştescul sfârşit - să păstrăm un moment de reculegere... Drept care am gândit, în şoaptă ca să nu-mi intre destinul la idei: poate că asta e refacerea vieţii mele. Am privit-o cu o nuanţă de interes în plus, am încercat să pătrund dincolo de aparenţele clar-pozitive şi, intimidat-adolescentin, am gângurit, totuşi, o întrebare mai decisivă:

        - Îmi daţi voie să fumăm împreună ?

        Ne-am aşezat pe banca din faţa aprozarului şi am început să pufăim cam la fel de pătimaş, dar fiecare cu gândurile lui. Ale mele erau simple, aproape rudimentare, reduse la întrebarea de importanţă capitală pentru mine: s-o atac sau să n-o atac ? Era eminamente necesar, cu atât mai mult că folosea un parfum distrugător pe o rază de cincizeci de metri pătraţi de senzual ce era, iar buzele ei frumoase şi bine garnisite cu ruj îmbiau la un sărut suficient de lung pentru a lăsa aprozarul fără clienţi cel puţin un sfert de oră. Diferenţa nefiind mai mare de şase-şapte ani după calculele mele estimative, mi-am făcut cruce cu limba pe cerul gurii şi am declanşat marele asediu pentru refacerea vieţii mele:

        - Nu vă supăraţi: soţul dumneavoastră e canibal ?

        Sper că aţi înţeles subtilitatea mea psiho-socio-filozofică...

        Întrebarea i-a produs un şoc destul de puternic, aşa că foarte greu a reuşit să articuleze două cuvinte:

        -  De ce ?

        - Fiindcă, dacă ne vede pe amândoi stând pe bancă, ne mănâncă. De vii...

        - N-am bărbat...

        Dacă aş fi auzit concomitent trâmbiţaşii din Apocalipsă,  istericalele neveste-mi când îi cumpăram flori plus urgia unei tornade, toate ar fi fost un vax pe lângă zguduirea moral-sentimentală care mi-au produs-o cele două cuvinte. Acum se punea problema dacă s-o atac în continuare pe flancuri sau frontal. Am optat pentru ultima variantă şi, după ce i-am prezentat cu lux de amănunte autobiografia, i-am zis ca să mă dau important şi deştept:

        - Ăsta-i curriculum vitele meu...

        Pentru că autobiografie suna vetust şi se simţea o adiere de comunism.

        Între două pale de fum mi-a prezentat şi ea curriculum-ul propriu. Am descoperit că aveam o mulţime de puncte comune: divorţaţi amândoi, soţul ei beţiv, microbist şi curvar, nevastă-mea, rea, incultă şi avară; soţul ei din familie compromisă - un violator de octogenare, doi hoţi de buzunare şi o soră cam prostituată... Fosta mea nevastă era dintr-o familie şi mai compromisă. Uf, bine că noi eram amândoi integri din punct de vedere moral, social şi juridic. Am respirat uşurat şi am dat atacul final:

        - Auzi, doamnă: ştii ce am hotărât ? Hai să ne unim vieţile...

        Ne-am dat mâna, am mers la un butic şi am băut fiecare câte trei beri - plătite de mine -, chestie care m-a impresionat vizavi de cantitatea de bere pe cap de femeie. Iar după câteva zile... După câteva zile articulam fericiţi câte un "da" viguros în faţa ofiţerului stării civile care privea la noi ca la nişte cranii de Cro-Magnon găsite într-o dimineaţă sub pernă.

        Din punct de vedere logic, uman şi social, încheierea acestei povestiri ar trebui să sune cam aşa: şi au trăit împreună până la adânci bătrâneţi având de la bunul Dumnezeu prunci frumoşi şi cuminţi... Aiurea! Sfârşitul sună aşa: după trei săptămâni am hotărât să divorţăm, eveniment de la care vom comemora în această vară doi ani, iar procesul de împărţire a bunurilor continuă cu martori, cu ţipete şi expresii care amuţesc nu numai asistenţa ci şi completul de judecată. O doamnă judecătoare a jurat cu mâna pe constituţie că ea n-a mai auzit asemenea trivialităţi. Dar cine a obligat-o să vină la procesul nostru ? Insă avocatul meu, om cu experienţă şi cu figură nurnberghiană, simţind că m-a secătuit de bani, mi-a promis solemn că nebunia procesului nu va dura mai mult de doi-trei ani dacă-mi vând apartamentul şi ce mai am prin casă...

        - Of, Doamne-ajută!

        În orişice caz, când totul se va termina, pentru binele şi echilibrul umanităţii, îmi voi reface viaţa, fiindcă aşa nu se mai poate...

 

DUMITRU HURUBĂ

 

Comentarii de la cititori

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'comentariu Ura, imi refac viata'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Dan Alexandru Crisan'
4. Adresa Dvs. E-mail:'crisandalexandru@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'021 3160683'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0731 298919'
7. Textul mesajului Dvs.:'Ma doare burtaaaa! Nu mai poooot! Am murit...de ras! Esti un cremenal, Mitrule! Am zis! Al dumnitale vesnic cetitoriu Danut Crisan

P.S. Cand scoti romanul da-mi de stire; ca-ti cumpar exemplare 137 buc/ senator si inca - mama lui Aghiuta stie, ca eu uitai nr. de deputati, da-ti cumpar sigur si pentru ei cate una buc. Poate asa, scapam de ei! Cu toate ca, analfabeti cum ii stiu eu...'
 


   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)