HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

În vâltoarea vieţii

Roman - Selecţiuni

 

Julia Maria Cristea, Viena

 

Stăteau amândoi pe digul mării, privind valurile ce-şi spărgeau sălbatic trupul de pietre, umplându-i de picături ca de rouă, ce le străluceau în păr şi se prelingeau pe feţele lor ca nişte lacrimi.

Atâta freamăt era în zbuciumul ritmic, ca o inimă care bate şi bate şi bate, iar ei, în gemetele întrerupte ale mării, de parcă sărutul şi împlinirea cu soarele de la graniţele cerului ar fi răvăşit-o, erau pierduţi într-o tăcere ce nu mai putea fi umplută cu vorbe. Ar fi fost banale.

Mâna lui Tudor atârna grea pe umărul ei, ca şi cum ea ar fi trebuit să poarte povara cuvintelor ce trebuiau să fie rostite. Cuvintele despărţirii. De mult aştepta momentul ăsta şi totuşi ezita, nu avea curajul, ştia că vor fi apusul mai sângerând decât al celui pe care-l priveau, a tuturor speranţelor şi viselor ei de adult, cu suflet de copil.

Maria stătea cuibărită la pieptul lui, strângându-i mijlocul cu braţele ei atât de firave, dar atât de dornice de îmbrăţişări. Ar fi stat aşa admirând în tăcere zeci, sute, mii de apusuri până la sfârşitul lumii şi chiar dincolo de graniţele ei - gândi ea. Doar cu el, doar amândoi, să-l privească din când în când în ochi şi să vadă lumea întreagă în ei.

Nu-şi mai dorea nimic altceva, el era întregul ei univers. Tudor, omul care a făcut-o să cunoască dimensiunile dragostei adevărate, nesfârşită ca marea, ca cerul, contopită cu eternitatea.

Dragoste pe care nu i-a dăruit-o ca părinte, tatăl ei - ce dispăruse atât de demult încât aproape că nu l-a cunoscut. Pe care nu i-a dăruit-o nici mama părăsită, copleşită de greutatea singurătăţii şi greului de a pune singură doi copii mici pe picioare, de a-i aduce la maturitate.

Nici puţinele prietene ale copilăriei sau ararii tineri atraşi de adolescenţa ei tulburătoare ce chema împlinirea, de care ea se temea...

O dragoste asemănătoare cu cea trăită de mama ei? Copii crescuţi fără tată aşa cum era ea? Vieţi menite să cunoască îngenuncherea sufletului, nu zborul spre marile vise... Tudor era miracolul, primul bărbat din existenţa ei, la care a găsit tot ceea ce viaţa nu i-a oferit - tandreţea părintească, mâna care i-a strâns-o pe a ei transmiţându-i liniştea, siguranţa, vibraţia, căldura, trăirea sufletului, apoi izbugnirea mugurilor simţurilor în florile unei nesperate şi magice primăveri.

Tudor, dragostea ei.

.......................................................................................................

 

A fost ca un val al mării zguduită brusc de cutremur, un Tzunami răvăşitor care i-a luat pe amândoi şi i-a purtat departe, undeva între cer şi pământ. Într-o lume a lor şi numai a lor, un tărâm de vis pe care dorea să-l cunoască încă din adolescenţă, dar nu a reuşit. Ca şi cum Dumnezeul Timpului ar fi dat cu degetul arătătoarele Ceasului Vieţii, reîntorcându-l în tinereţe.

Un uriaş foc de artificii a simţurilor izbugni, luminându-i cerul întunecat al existenţei.

O iubea? Ce importanţă avea, o dorea din toate fibrele corpului său, se hrănea din elixirul magic al tinereţii ei pure, neatinsă de mâna vreunui bărbat.

Adora felul ei de a se dărui, intens şi necondiţionat, ca şi cum s-ar fi hrănit din dragostea lui. Fără rafinamente de femeie care a cunoscut toate vicleşugurile dragostei ci pur şi simplu ca animalul tânăr care urmează legile nescrise dar imuabile ale naturii.

Îi plăcea felul cum se lăsa învăţată în tainele voluptăţii, cum îl răsfăţa, apoi, cum îl mângâia: „să nu rămână nicio fărâmă din trupul tău, neatinsă, nemângâiată de degetele şi buzele mele“.

 Îi plăcea când obosit de atâta dragoste o auzea şoptindu-i la ureche poezii senzuale care îi trezeau din nou pofta de a o avea, de a o poseda până în nefiinţă. Nu-i păsa nici de riscul unui infarct, toţi oamenii trebuie să moară, dar să mori făcând dragoste, iubind, dăruindu-te şi primind, era un dar ceresc.

Se simţea atât de tânăr, ca şi cum i-ar fi sorbit viaţa, energia, puterea - un vampir al dragostei.

O rugă să renunţe la catedra ei de profesoară stagiară, să fie a lui şi numai a lui, s-o aibă oricând la dispoziţie, nu s-o împartă cu naveta pe care era obligată s-o facă. Care-i lua timpul şi energia de animal tânăr - menite nu să le piardă aiurea ci să i le dea lui - ofrandă pe altarul dragostei...

S-a bucurat în ascuns când mama ei i-a spus răspicat că are şi ea dreptul la viaţă, că vrea să se recăsătorească, iar ele, surorile, ajunse la vârsta maturităţii, sunt o piedică. Deci trebuie să n-o mai deranjeze, aşa că le-a împachetat urgent puţinele lucruri, ducându-le să stea la o prietenă bătrână, care, prin căsătoria băiatului a rămas cu o cameră liberă - spaţiu supranormativ, unde ar fi putut să i se impună un chiriaş din oficiu.

- Aveţi o diplomă în mână, deci datoria mea s-a sfârşit. De acum vă luptaţi pentru propria voastră viaţă, eu am făcut destul pentru voi. M-am sacrificat uitând că şi eu am dreptul să mă bucur de viaţă. S-o fac acum, cine ştie dacă voi mai avea o asemenea ocazie?

O viaţă întreagă am fost singură, mă înspăimântă spectrul bătrâneţii în aceeaşi singurătate.

Iar tu, Maria, să nu vii să-mi plângi pe umăr când vei reveni cu picioarele pe pământ. Taică-to e mai tânăr decât iubitul tău. Dacă se plictiseşte de tine, sau, cine ştie, moare, din ce vei trăi? Ai lăsat totul, pentru ce? Pentru cine ?

A scăpat de sub controlul mamei, chiria va fi pentru el un fleac s-o plătească, va depinde numai de mine - gândi el când ea, hohotind de plâns a venit să-i spună cum propria mamă a dat-o afară din casă. Va trebui să locuiască la un om străin, într-o cameră atât de mică încât nu încăpea decât un singur pat, pe care trebuia să-l împartă cu sora ei.

Plin de grijă şi compasiune a luat-o în braţe, i-a şters lacrimile încercând să-i ostoiască durerea de a fi fost din nou alungată din viaţa unui părinte - întâi tatăl, acum mama... Se bucura că o va avea doar pentru el, dar îi era şi milă, era atât de fragilă, atât de delicată, atât de nepregătită pentru lupta cu viaţa...

- Lasă Maria, eu voi fi familia ta.

Îţi voi dărui nu numai dragostea pe care nu ai primit-o de la părinţi ci toată dragostea mea, care mi-a inundat fiinţa, rupându-i toate zăgazurile. Nu simţi că inima asta bate doar pentru tine? Ascult-o. Tu îi dai energia vieţii, a tinereţii. Ai făcut alt om din mine, Fiul Rătăcitor şi-a găsit în cele din urmă locul lui stabil în lumea asta atât de instabilă... Vei locui şi mai aproape de mine, va fi mult mai uşor să ne vedem, oricând voi avea puţin timp liber...

A evitat cu mare grijă să pronunţe cuvântul căsătorie. El va rămâne întotdeauna un om liber, multe femei au încercat să-l prindă în laţul farmecelor, dar nu au reuşit. Dorea să facă ce dorea, să se culce şi să se scoale când vrea, să-şi piardă nopţile scriind, să asculte sau nu muzică, să-şi decidă singur hotărârile pe care le lua, nimeni să nu-i impună un alt stil de viaţă.

Dragostea e perisabilă, nimic nu e veşnic, pentru asta există mereu noul - de care el se bucura din plin, căsnicia erau lanţurile, obişnuinţa care distruge atracţia fizică - ceva mult prea periculos şi complicat.

Şi cea mai perfectă frumuseţe se ofileşte şi devine greu de suportat - aşa ca şi bătrâneţea, iar să faci legământ pentru o viaţă, crezând că totul va fi la fel de frumos ca la început era aşa cum ai comanda naturii să rămână mereu în primăvară.

 

......................................................................................................

 

Încet, încet relaţia lor a început să devină simplă rutină.

Focul de artificii s-a stins de mult.

Acea notă a ei de mister care l-a atras şi subjugat, era doar în fantezia lui de scriitor. Maria era ca o foaie albă de hârtie pe care erau scrise tare puţine cuvinte. Le citeai dintr-o suflare, şi apoi?

Niciodată nu i-a plăcut pelteaua sentimentală, care invariabil devine saţietate apoi saturaţie. Privirile ei adoratoare au început să-l enerveze, umilinţa cu care stătea ore întregi ca o sclavă pe o perină la picioarele lui, îl agasa pur şi simplu. Era o prezenţă care-l deranja, îi bulversa ideile, îl împiedica să scrie. Îl înăbuşea pur şi simplu. Dacă zi de zi eşti obligat să mânânci caviar, ajungi să-l deteşti şi să-ţi doreşti ciorbă de fasole cu ceapă. Îţi pare chiar divină.

Oare femeia asta nu are atâta maturitate încât să ştie că oferindu-se permanent, instinctul de vânător al bărbatului dispare, pur şi simplu? E ca un iepure mort pe care nu doreşti nici să-l ridici, dar să-l mai împuşti? Îl laşi şi-ţi îndrepţi ţinta spre altul care goneşte. Şi-ţi dă satisfacţie dacă ochindu-l, reuşeşti să-l dobori.

Asta îţi confirmă valoarea ta, îţi măguleşte orgoliul. Dar aşa? Oare nu se plictiseşte şi ea de adoraţia ei slugarnică?

Şi în dragoste, sunt necesare mai mult ca oriunde condimentele, care să-i schimbe mereu gustul, s-o facă mereu alta şi alta, să fii curios în fiecare zi ce ţi se va oferi.

S-a adoptat formula tip: „iubirea adevărată este atunci când s-au întâlnit sufletele pereche“. Aiurea. Câtă banalitate de prost gust.

Într-o relaţie dintre un bărbat şi o femeie - două entităţi complet diferite, imaginaţia te face să construieşti personajul pe care ţi-l doreşti. Dar trebuie să te străduieşti pentru a menţine iluzia sau, dacă nu, să renunţi.

Se spune că obişnuinţa sau plictiseala omoară dragostea, dar nu e adevărat. Lipsa de imaginaţie, felul în care te cramponezi de cel de lângă tine, neputând să fii tu insuţi, să-i oferi mereu ceva nou, să-l inciţi să te descopere mereu şi mereu - asta omoară dragostea.

 Atracţia se converteşte cu timpul în suficienţă şi plictis îngrozitor. Iar lui, ca scriitor îi secătuia inspiraţia. A intrat într-un punct mort, se simţea închis în Sticla lui Klein sau alergând pe Banda lui Möbius care nu duce nicăieri.

Nu. Nu are rost să continue. e ca şi cum ar ţine pe masă vaza cu trandafirii care s-au ofilit de mult, iar apa şi frunzele au început să duhnească a putreziciune.

Saturaţia a ajuns la faza de repulsie.

Când un muribund e în chinurile sfârşitului, Euthanasia este o faptă creştinească. Îi scurtezi agonia, chinul, spaima de trecerea pragului spre necunoscut.

Va tăia şi el acest Nod Gordian.

Îi va spune că va pleca un timp îndelungat. E tânără, e atrăgătoare, îşi va reface viaţa. Va găsi un bărbat pe-o potrivă, îşi va relua meseria, chiar de-i va fi greu s-o ia de la început. Va face copii, va învăţa să fie gospodină. Îşi va aştepta soţul să vină de la slujbă pentru a-i împuia urechile cu banalităţi. Aşa ca ea... Sau îl va agasa cu tăcerile ei nesfârşite, iar el îşi va găsi refugiul în braţele altor femei, mai vii, mai prezente, mai incitante. 

O existenţă anostă pe care el nu o concepea. S-ar fi simţit ca un leopard închis într-o cuşcă - şi aceea mult prea strâmtă...

 

................................................................................................

 

Stătea singur pe digul mării, privind valurile ce-şi spărgeau sălbatic trupul de pietre, umplându-l de picături ca de rouă, ce-i  străluceau în păr şi se prelingeau pe faţă amestecându-se cu lacrimile.

Deschise urna, apoi lăsă cenuşa să fie purtată de vânt şi de valuri, departe...

- Adio Maria, Marea mea...

Vei rămâne în sufletul meu ca un vis ireal, efemer. Şi în cartea în care voi descrie minunea dragostei noastre...

( Fragment din nuvela Maria şi Marea)

 

Julia Maria Cristea

Viena martie 2011

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com