HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Prof. ION C. HIRU -

Nae lu’ Burtică

Proză scurtă

 

Un comic de ultimă generaţie, un domnişan hazliu, cu un umor îndesat şi inteligent, de o spontaneitate incredibilă este Nae Diaconescu, de-al lui Burtică, poreclit Vânătu’, după bunicul său, Nicu lu’ Burtică, un ţăran deştept, ale cărui vorbe usturătoare, îndreptate împotriva celor care le meritau, pătrundeau la inimă.  Şofer este de meserie domnul Nae, întâi în cadrul sectorului forestier, apoi la pompieri, iar acum pe una din Salvările spitalului din Domneşti. În timpul liber, îşi ajută soţia, angajată la Ocolul silvic. Într-una din dimineţi, pe la sfârşitul lui august 1994, după o noapte agitată, cu furtună, ploaie care a produs inundaţii, vijelie ce a scos copaci din rădăcini, în faţa Ocolului, cu un măturoi ţigănesc în mână, Nae împingea mizeria transportată de apă, adunând-o în grămezi, pentru a fi cărată la râu. Între timp, un Mercedes cu număr de Bucureşti – corp diplomatic – opreşte în faţa Ocolului, uşa din spate se deschide şi coboară un domn foarte elegant, cu o pălărie cu boruri mari, care i se adresează lui Năică, după ce-l salutase respectuos:

 

            -  La ce oră începe programul la Ocol?

            -  La 8, domnule. Dar, cu ce problemă?

            - În legătură organizarea unei vânători, pentru o delegaţie germană.

 

 

            Năică îşi vede de treabă, domnul intră în maşină, pe bancheta din spate, având uşa deschisă, scoate din „diplomat” un ziar şi începe să-l cerceteze adânc. La un moment dat, Nae mă zăreşte prin curte, casa noastră fiind vizavi de Ocol şi mă întreabă dacă, în urma vijeliei din noaptea trecută, am avut ceva pierderi în cadrul sectorului zootehnic. Mi-am dat seama că pune ceva la cale, prinzându-mă în discuţie. Întrebările continuă – dacă a venit tirul să ridice caşcavalul, dacă am injectat vacile, oile şi caprele, dacă furtuna mi-a provocat pierderi printre animale. Eu îi răspundeam vesel că totul e în ordine.

 

            - Eu am 200 de hectare cu tutun sub apă, zice la un  moment dat Nae Vânătu’, iar curcanii au scăpat zburând prin pomi, apa inundându-mi coteţele şi spaţiile amenajate pentru cei 500 de curcani americani, din care unii depăşesc 30 de kilograme.

 

Domnul, care auzea totul, se dă jos din maşină şi intră în discuţie cu Năică,  tot întrebându-l diverse lucruri, chiar şi despre mine, interesându-se ce sector zootehnic am. Acesta îi răspunde că am 300 de vaci cu lapte, 2.000 de oi şi 1.000 de capre, într-o tabără în vârful dealului, că am instalaţii automate de prelucrare a laptelui, producând caşcaval pentru Italia, mieii îngrăşaţi iau drumul ţărilor arabe, iar din părul caprelor se fac bidinele, dar mult mai rentabile sunt spumoacele. Domnul de la ambasadă îl întrebă cu multă curiozitate ce sunt acelea „spumoace”. Serios, Năică îi răspunde că sunt pămătufuri de bărbierit, tot pentru Italia. Îl mai întreabă de tutunul său, care e sub ape şi multe altele. Între timp, pe banca din faţa casei d-lui Năică Pantazi, de lângă Ocol, îşi făcuse apariţia tanti Maruţa lu’ Posmag, cum îi ziceam noi, care aude toată discuţia dintre domnul cu pălărie şi „panarama” de Năică. Eu am intrat în curte, Năică la Ocol, să aducă o lopată ca să strângă viitura. Domnul s-a dus pe bancă lângă tanti Maruţa, a salutat-o respectuos şi, din vorbă în vorbă, îi spune că ar dori să facă afaceri cu mine, să cumpere caşcaval, pe care să îl ducă „afară”, la un preţ convenabil. Şi, mai ales, dacă aş face brânză de capră, mult căutată în Germania. Tanti Maruţa, care asistase la toată discuţia de mai înainte, se ridică în picioare, puse mâinile în brâu şi, cu tonul puţin ridicat, i se adresează:

            - Ce dracu’, bre, te văd om serios, dumneata ai crezut balivernele la panaramele ăstea?! Te văd om în toată firea...şi mai ai şi pălărie!

            Eu, aflându-mă după gard, am izbucnit în râs, furişându-mă în cabană, ca nu cumva să dau ochi cu domnul de la ambasadă. Năică intra de serviciu la pompieri la ora 8, deci a luat-o prin grădini, pe la Hănescu, tot din acelaşi motiv. Bineînţeles, tanti Maruţa a povestit vecinilor toată tărăşenia, toată lumea distrându-se copios.

 

.........................................................................

 

Culmea, tot prin 1994, aveam şi eu vreo câteva oiţe, cinci la număr, pe care le-am dat în seama unor ciobani de la Corbi, angajaţi de primăria din Fundulea pentru a avea grijă de oile satului. Cum este obiceiul, pe lângă cele peste 1.000 de oi ale cetăţenilor, mai duceau şi ciobanii vreo cinci, şase sute. Hrană era destulă, întinderi cu iarbă ce înconjurau un lac imens, la marginea căruia era amplasată stâna. Pe marginea lacului, multe sălcii pletoase şi alt arboret. Peisajul era încântător. Într-o dimineaţă, am pornit de acasă cu Dacia noastră, având la volan pe Nae lu’ Burtică. Traversam Bucureştiul, ca să ajungem la locul cu pricina, adică la stână. De la Coşeşti luasem un nene care mergea până la podul Bellu. Din senin, Năică mă întreabă, cu seriozitatea-i caracteristică:

            - Dom’ Nelu, a venit tirul frigorific să ia urda de la curcani?

            - N-a venit, Năică, mi-a telefonat grecul că i s-a rupt şurubul de la manivelă, tocmai când intra în Bulgaria.

            - Şi ce faceţi cu urda? Să nu prindă mâzgă.

            Eu îi răspund calm şi serios, el mă întrebă tot atât de serios, până când nenea din spate, plin de curiozitate, intră în discuţie. Exact ceea ce aşteptam.

            - N-am înţeles eu bine, urdă de la curcani?

            - Da, intervine Nae cu mult calm, dar nu curcani obişnuiţi, ci canadieni, unul atinge 55-60 kilograme. Şi îi mulgem de cinci ori pe zi. Închegăm un fel de lapte, din care rezultă brânza cea mai bună, căutată mult în străinătate, mai ales în Grecia, la Salonic.

            - Ce mănâncă namilele astea?

            - Acum e mai simplu, îi avem la groapa de gunoi a Piteştiului, pe care am închiriat-o. Aici se hrănesc cu mortăciuni, tot ce se aruncă de la maternităţi şi spitale, câini morţi, pisici, şobolani, diverse reziduuri. Iarna achiziţionăm de la crescătoriile de pui toate mortăciunile şi, în plus, le dăm o masă cu tărâţe din nuci de cocos.

            - Extraordinar, domnule, asta afacere, la 20 de dolari kilogramul. Are aici, în Piscani, un inginer pensionar vreo 200 de curcani de Bacău, dar nu depăşesc 15 kilograme. Vreţi să vă dau numărul de telefon, să colaboraţi?

 

Năică mă roagă să notez numărul. La podul Bellu, cetăţeanul credul coboară. Când îmi arunc privirea în spate o văd pe Mădălina, fiica mea, care ar fi vrut să râdă, dar aproape i se făcuse rău la auzul spurcăciunilor pe care le ofeream noi giganţilor curcani canadieni. Ajunşi în Bucureşti, pe str. D-na Ghica, oprim noi în faţa parcului Plumbuita şi întrebăm o doamnă cum să ajungem la Fundulea. Ne explică ea cu lux de amănunte, spunându-ne că e în spatele spitalului Fundeni. Am mers vreo 60 de kilometri şi tot nu ajunsesem. În fine, în jurul prânzului eram deja cu câte o bucată de brânză proaspătă de oaie în mână. Vine Şeful, cum îi spuneau ciobanii unuia mai îmbrăcat, care îşi da nişte aere, de credeai că e cel puţin primar al comunei. Nae l-a măsurat, l-a cântărit şi, prefăcându-se nervos, se întoarce spre mine, zicându-mi:

            - Haideţi mai repede, că la orele 17 trebuie să fiu în lan, că am programat combinele pentru a întrerupe recoltatul la ora asta şi trebuie să fie cineva lângă ele.

            Când a auzit Şeful aşa ceva, curios, a şi intrat în vorbă:

            - Ce, aveţi combine?

 

Eu nu preget să-i răspund că, după revoluţie, domnul Nae a luat un împrumut din bancă, a cumpărat zece combine Classe, italiene, şase le-a vândut, recuperând pe cele patru pe care le-a oprit, acestea rămânându-i gratis. Combinele au programare automată. Nu au combiner sau pe altcineva să se ocupe de ele, îşi fac treaba singure şi se opresc atunci când le-ai programat.  A rămas omul uimit, mai ales când a mai auzit din gura lui Nae că are 1.000 de hectare din partea nevestei, între Costeşti şi Roşiori. Eu nu am ezitat să adaug că are şi peste 5.000 de capre, care îi dau un randament deosebit. Şeful, interesat, îi pune întrebări. Năică îi răspunde, în final spunându-i că nu de la iezi şi brânză este marele lui câştig, ci de la părul de capră. Omul intervine prompt:

            - Ce faceţi cu părul, domnule?

            - Spumoace, nene, spumoace pentru italieni!

            Când am auzit ce i-a trecut prin cap lui Burtică, m-a pufnit râsul, chiar zgomotos. Şeful se întoarse şi, pe un ton serios, chiar impunător, mi-a zis:

            - Nu râde, bă, dacă toţi în ţara asta ar face ce face dânsul, am fi departe de tot, n-am mai vinde, aşa cum fac ăştia de la fostul S.M.A., de la noi...Când n-au bani de salarii, mai vând un tractor, sau o remorcă.

            Şi, bătându-l pe umăr pe Vânătu’, îi spune:

            - Bravo, nene, bravo ţie, eşti un exemplu!

 

.........................................................................

 

 

Avea Năică un Moskvici, cu care mergea la Aninoasa, comuna soţiei, unde avea nişte pământ ce-l cultiva cu porumb. Într-una din după-amiezile lunii iunie 1995, când se deplasa spre locuinţa soacrei sale, un bătrân îi face semn să oprească, să-l ia până la Slănic. Opreşte maşina în faţa liceului, bătrânul se suie lângă şofer, care a început să strâmbe din nas. Bătrânul mirosea a ţap, a capră. Îl întreabă de unde vine. Acesta îi răspunde că a fost la doctorul veterinar, că are ţapul bolnav. Discuţia continuă, îl întreabă câte capre are, dacă sunt bune de lapte, bătrânul îi spune că da şi că în fiecare an i-au făcut câte trei iezi. Năică îl minte că are şi el capre şi aşa s-a ajuns la dorinţa bătrânului de a vinde vreo patru capre. Năică se preface amator să le cumpere, dacă sunt aşa de bune.

            - Ia, bre, cinzeci de mii arvună şi mâine dimineaţă la 5 să fii cu ele acasă la mine, lângă troiţa de la remiza P.C.I. întrebi de Vânătu’. Se dă omul jos la Slănic, asigurându-l că va fi acolo la ora fixată, adică la 5 dimineaţa, pentru că Nae îi spusese că pleacă mai târziu la Piteşti şi nu va găsi pe nimeni acasă.

            N-a spus nimic la nimeni. Noaptea era de serviciu la remiză. Dimineaţa la ora 5, bătrânul, cu cele cinci capre, de altfel frumoase, striga cât îl ţineau puterile la poartă: Domnu’ Vânătu’, domnu’ Vânătu’! Aude soţia, Vasilica, se îmbracă, iese la poartă şi, uimită, priveşte pe bătrân cu caprele lui.

            - I-am adus lui domnu’ Vânătu’ caprele.

            Soţia încearcă să-l convingă de gluma făcută, el nimic, îi spune că i-a dat şi arvună. Bătrânul deschidea poarta să bage caprele, Vasilica închidea poarta. Cine credeţi că a privit toată scena? Năică, din faţa remizei de pompieri, dar fără să fie văzut. S-au sculat vecinii, din cauza gălăgiei făcute, cu toţii căutând să-l convingă pe moş că a fost o glumă făcută de un necunoscut batjocoros, care nu are nicio legătură cu familia Diaconescu, ce locuia în acea casă. Cu greu, bătrânul a înţeles, luând drumul Slănicului, lovind cu nuieluşa în căpriţele sale.

 

.........................................................................

 

 

Domnul Năică I., om de bază al Domneştiului, dintr-o familie renumită, patriot desăvârşit, care a avut mult de suferit în timpul dictaturii comuniste, fiind printre luptătorii anticomunişti din munţii Nucşoarei era bun prieten cu Nae lu’ Burtică. Vizitându-l odată acasă, îi rămân ochii pe modulele din stejar agăţate de lambriul bucătăriei. Se uită la ele, le măsoară din ochi, apoi cu ruleta şi îşi dă seama că aşa ceva i-ar trebui şi dumnealui, deci îl întreabă cine a fost tâmplarul.

            - Nu mi-ar fi ruşine, domnule Năică, mie, care mă pricep la tâmplărie de lux şi lucrez în timpul liber, să mă duc la altul să-i dau bani?

            Uimit, domnul N.I. îl roagă să-i facă şi lui aceleaşi module, cu aceleaşi dimensiuni. Au tocmit, preţul fiind destul de convenabil, urmând ca a doua zi să se apuce de lucru. Nu a ştiut nimeni despre înţelegere. A doua zi dimineaţa, cine se îndrepta spre casa lui Burtică, cu căruţa locuitorului Nel Tomii plină cu scândură de stejar de bună calitate? Domnul Năică I. Ajuns acasă la Nae, strigă de câteva ori, nu iese nimeni, deschide poarta, descarcă împreună cu căruţaşul scândura, într-o parte, să nu-l încurce pe meseriaş.

            Între timp, soţia lui Nae apare pe poartă, întrebând, curioasă, ce se întâmplă.

            - Am adus scândura, ca să se apuce de module soţul tău.

            - Ce module, domnule Năică, cum adică, să le facă soţul meu?

            - Să-mi facă şi mie exact ce aveţi voi în bucătărie, că are mână de aur.

            - Cine, domnule Năică?

            - Soţul tău, care face tâmplărie de lux.

            A rămas uimită Vasilica şi ruşinată în acelaşi timp, cerându-şi scuze pentru tâmpenia făcută de soţul ei, care-i privea râzând din faţa remizei. Nu s-a supărat domnul N.I., era un om inteligent, un domnişan care gusta glumele.

 

.........................................................................

 

 

            Mă pomenesc la poartă cu doi ţigani mustăcioşi, burduhănoși, de culoarea fundului de tuci, care mă strigau de mama focului.

            - Domnule profesor, domnule profesor!

            Ies din seră, îmbrăcat ca pentru muncă, merg la poartă şi îi întreb ce doresc. Cel cu cămaşa desfăcută mă roagă să anunţ pe domn’ profesor să vină până la poartă. Mi-am dat seama că ar putea recunoaşte un profesor numai după cravată. Merg în casă, iau o cravată din şifonier şi o pun peste maiou. Ţiganii, văzându-mă aşa, se uită miraţi unul la altul şi îmi zic:

            - Hai, bre, râzi de noi?

            - Nu râd, dar poate aşa, cu cravată, mă veţi recunoaşte că sunt profesor, cum eram înainte păream omul din curte, nu?

 

Au rămas fără replică. Cel mai burduhănos, cu pieptul tuciuriu plin de păr, de parcă acum coborâse din cocotier, îmi spune, un pic ruşinat, că i-a trimis domn’ Vânătu’, spunându-le că am două tone de aluminiu de vânzare. Mi-am dat seama despre ce este vorba şi i-am convins uşor că a fost o glumă iar ei, înjurându-l printre dinţii lor albi pe domn’ Năică, şi-au văzut de drum. Nu puteam să-l las nepedepsit pe Burtică. În camera din faţă a locuinţei lui, dr. Dumitrache a deschis un cabinet de ginecologie. Nu vă spun câte bancuri s-au făcut pe tema asta! Într-o zi, în jurul orei 9, mai multe femei se aflau în sala de aşteptare. Doctorul nu sosise încă de la Curtea de Argeş. În sală intră Năică, rugându-le să-i dea numele, care trebuiau consemnate într-un carnet. Avea şi o rubrică ce era intitulată căsătorită/necăsătorită. Domnul Nae le spune foarte calm că, de fapt, nu este nevoie de nume, pentru că există o cameră de luat vederi. Vă daţi seama că erau acolo şi fete care aşteptau la chiuretaje şi n-ar fi vrut să se afle. În câteva minute sala s-a golit, doctorul găsind doar pereţii. A plecat Năică imediat la autogară să le roage să se întoarcă, spunându-le că totul  a fost o glumă.  Să vă spun deci cum i-am plătit poliţa lui Năică, de altfel bun prieten al meu. Scriu la calculator, pe o pagină A4, VINDEM TĂRÂŢE PE CUCOANE! Se vindeau pe atunci tărâţe pe cupoane, Năică vindea şi el, dar tot nu prea se găseau, fiind criză şi foarte scumpe, încât îţi convenea mai bine să cumperi grâu.

 

Pe la 11 noaptea îi lipesc anunţul pe geamul cabinetului de ginecologie. Primul care vede anunţul, dimineaţa, este un vecin care înţelege cupoane. Îl trezeşte pe Năică şi, cu un ton plin de reproş, îi spune că nu i-a dat şi lui tărâţe. Era adevărat, avusese Nae tărâţe, dar cu o săptămână în urmă. A plecat vecinul supărat de la poartă. Pe urmă, tot aşa s-a întâmplat şi cu alţi vecini.  De la distilerie primeşte un telefon, de la un prieten, care şi el îi impută că nu l-a anunţat că a adus tărâţe pe cupoane. Năică susţine că nu a adus. Prietenul îi pomeneşte de anunţul lipit la intrarea în cabinet. Lasă Nae telefonul şi se duce să verifice. Între timp, doctorul Dumitrache sosise, împreună cu soţia şi văzuse afişul. Năică îl găseşte cu anunţul în mână şi deosebit de nervos:

            - Asta-i bătaie de joc, domnule Diaconescu, la adresa mea şi a meseriei mele. Am să mă gândesc dacă o să-mi mai desfăşor, pe viitor, activitatea în casa dumneavoastră.

            Au urmat mii de scuze, cuvinte prin care să-l convingă pe doctor că el nu ştie nimic de anunţ, deşi gândul îl ducea spre mine. Dar şi el mi-a plătit cu vârf şi îndesat, făcându-mi alte farse. Dar între noi nu poate exista supărare.

 

Prof. ION C. HIRU

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com