Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

ISUS DIN PODUL BISERICII

Melania Cuc

Redacţia Revistei Agero

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Sunt ca Isus din podul bisericii!

Da, ăsta ar putea fi un titlu de carte gata să şocheze, numai că nu-i o metaforă. Isus al meu este chiar în clipa asta singur, în bezna din turnul bisericii unui sat din Transilvania forfecată de istorie nedreaptă.

Stă în sicriul rece cu giulgiul murdar pe obrazu-I strivit de tabla acoperişului, mă aşteaptă, poate chiar de Paştele astea, să-L scot la Oameni, să spun: Hristos a înviat!

Nu am înnebunit nici nu am friguri, vă jur! Totul a fost, este dacă privim mai clar împrejur.

      Scobor din ţărani români ce şi-au ţinut fetele acasă iar pe feciori i-au ,,făcut,, ,,advocaţ’, dascăli şi popi, toţi greco-catolici. Episcopul martir Ioan Suciu ne-a fost dar de neam să fie Steaua din vârful bradului ce aduce Crăciunul; amintirile despre el şi familia noastră se întrepătrund aşa de mult cu legenda că riscă să rămână doar fum.

      Am primit botezul de la un preot greco-catolic dar am crescut în Biserica Ortodoxă, învăţată fiind şi seara şi dimineaţa,- că avem un singur şi bun Dumnezeu şi pe care nu-L putem, nu avem dreptul să-l hărtănim între noi, oamenii, după canonane şi neânţelese eresuri.

      Copil fiind, în Joia Mare mă închinam şi eu la icoana aşezată direct pe sicriul cu Isus,- adus în mijlocul Bisericii ca în centrul Lumii, pentru a I se face prohodul. Bătrânul preot aşa avea obiceiul. Deşi buise comunismul şi de sus şi de jos, Isus al meu nu incomoda încă pe nimeni. Asta să fie fost prin deceniile ’60, ’70 poate…

      În anii ce au urmat, eu personal, am cam uitat de Isus din biserica de acasă şi numai o întâmplare mi L-a scos iar în drum, ori poate, că El a vrut să-l întâlnesc oricum...

      Aşa se face, că umblând după ,,potcoave de cai morţi,, dar foarte hotărâtă să încropesc un spaţiu muzeal în satul natal, am ajuns şi în podul bisericii, un loc în care vremea încremenise în urmă cu foarte mulţi ani. Era acolo, mai este încă, Istoria noastră,- sigur că nu inserată în lucrări savante sau comori priciare. Am găsit doar un morman de lumânări arse, fragmente răzleţe din ceea ce vor fi fost obiecte de cult şi o seamă de tipărituri, mai vechi şi mai noi, dar despre car voi vorbi într-o altă ,,scrisoare,, poate.

      Am scuturat colbul gros zi de vară până’n seară şi în maldărul de ,, nimicuri,, adunate în tristă uitare, am dat, fără să-l fi căutat dinadins, peste Certificatul meu de botez,-unul în cult greco-catolic. Era un semn!

      Apoi, pe rând, am recuperat şi actelele care atestau decesul, dar mai ales, apartenenţa la comunitate, la sat, a bunicului şi tatălui ... Am trecut la ,,săpat,, mai cu râvnă prin văleaturi, strat cu strat, colbul gros l-am adunat din şi de pe sutele de file de cărţi ferfeniţate. Am întors una după alta, pagini rare din Tribuna, Albina, Gazeta Transilvaniei de la 1830, 1870, 1900…. Am găsit şi Evanghelia, una editată la începutul secolului trecut, într-o tipografie bisericească din Blajul greco-catolic; acum, noi eram ortodocşi.

      Un exemplar special pentru mine ca neam, şi scump , în bani şi nu doar, la vremea sa. Acum, doar un ,,rest de carte,, se arăta de îmi era şi teamă să pun mâna fila care se desprindea singură, cădea... Nu mai era ferecată în agrafe de taină, în bură de metale care se închideau şi se deshideau la tipicuri anume,- când ea, Evanghelia mai slujea la lume. Aşa, ca o regină condamnată la rug, Cartea supravieţuise doar cintindu-şi din file, rufândus-e-ndelung.

      Nu ştiu, nici nu spun că mă aşteptase tocmai pe mine, s-a şetrg de păianjeni, s-o aşez din nou sub icoane… Nu ştiam atunci, nu ştiu nici acum dacă era bine sau era rău ceea ce făceam acolo, sigură în toată biserica,- cotrobăind ca în lada de zestre a bunicii.

      Este doar o Evanghelie veche, cu cumpărată şi donată de chiar străbunicii mei materni, la anul 1904, Bisericii satului. Înscrisul de donaţie era clar, caligrafiat cu litere de aur. Totul se potrivea şi mă simţeam un pic vinovată, ca şi cum cartea aceea ar fi trebuit desfăcută pagină, cu pagină şi împărţită tuturor strănepoţilor lui Mihăilă şi Anica Ersen, urmaşii străbunilor, pe care nu-i cunoşteam decât din poveste, dar pe care îi simţeam , aşa dintrodat’, lângă mine,- acolo în podul bisericii noastre. Respirau, şuşoteau între ei încât nu mi-i era imposibil să-i ating cu mâna , să îmi devină palpabili ca pietrele de le temelia bisericii.

     Mă simţeam aeriană, ca şi cum nu aş mai fi avut nici timp şi nici spaţiu convenabil. M-aş fi retras şerpeşte, câine câineşte, înapoi la voi, prin filonu-mi genetic dar nu era vreme de dat înapoi.

     Nu mai aveam spaţiu destul, nu mai aveam timp să aştept semne; nu mai aveam aer. Mă sufocam fizic, tuşeam, plângeam şi a trebuit să cobor pe rând toate scările. Am ajuns în pronaos. Am ieşit în curtea bisericii să trag în plămâni mai mult aer. Realitatea pragmatică şi insensibilă mă înconjură ca năvodul de peşti, din toate părţile. Adio, magie! Adio, religie!

     În micuţul cimitir din jurul bisericii tăcute, tocmai se culegeau fructele ce urmau a fi transformate în ţuică de 40 grade. Se băteau crengile părului plantat şi altoit de bunicul, acolo, la căpătâiul mormintelor părinţilor lui, străbunicii mei,- chiar cei care donaseră Evanghelia, cartea care-i costase, pe vremea Împăratului, preţul a unei perechi de boi şi zece măji de nutreţuri.

     Am strâns Evanghelia la piept cu afecţiune maternă,- ca pe copilul de care nici nu am ştiut, dar l-am regăsit când avea mai multă nevoie de mine.

      Am revenit în biserica goală, m-am închinat sau nu m-am închinat la icoane, - am urcat treaptă cu treaptă scara şubredă şi m-am aşezat iar,de data aceea cu furie oarbă, să bat colbul din podul bisericii noastre creştine. Măturam, adunam gunoaie biodegradabile de pe actele de identitate ale unei civilizaţii anterioare naylonului, care ne sufocă ziua de astăzi.

Aveam ochii iritaţi dar nu de lacrimi. Aveam palmele murdare, cu unghiile rupte-n cutume. Tabla zincată din acoperiş se încinsese tare în soarele amiezii; mă sufocam iar şi iar. Îmi era o sete foarte mare, de parcă aş fi fost silită să-mi umezesc buzele doar cu un burete îmbibat în oţet amestecat cu agheasmă.

      Mai întâi, doar mi s-a părut că aud un vaier, apoi am prins sunetul distinct, tot mai aproape şi mai de sus venind, dinspre locul unde se aflau clopotele mari, clopotele mici... Nu era jelanie, nu era furie, nu era nici plâns şi nici râs; doar o mişcare de aer vuind ca prin solzi foarte subţiri din oţel. Era sigur o rugăciune fără cuvinte, un plânset general, în care,- fără să-l fi căutat, să-l fi văzut pe viu la faţă vreodat’, L-am recunoscut imediat. Sau, doar mi s-a părut mie că-L aud.

      Sub acoperişul acela de tablă încinsă-n dogoarea amiezii de iulie, se retrăsese în chin greu, poate, doar sufletul meu. M-aş fi spovedit, împărtăşit dar nu era preot la altar.Nu era ţipenie de om înafară de noi doi , în toată biserica cu sfinţi din vopsele şi luminaţi prin vitrealii.

      Am urcat fără să mă mişc, am urcat mai întâi cu gândul apoi cu pasul foarte mic toate scările înguste, înşurubate în chingi, spre clopotniţă.

      Am văzut sicriul întreg. Nu. Am văzut de-a dreptul chipul Lui, mai întâi.

      Isus mi se arătase mie, unei nu prea credinciasoe! Îm cerea fără gesturi sau glas, să-l scot dintre păianjeni şi să-l mărturisesc mulimii.

      Nu am făcut-o. De ce m-aş fi băgat unde nu-mi era locul?

      A trecut încă o toamnă roasă de melancolie şi o iarnă viforoasă peste catapeteasma Bisericii. Isus este tot acolo şi mă aşteaptă sigur. Uneori îl visez plângând.

      Şi ce dacă este numai un chip de ipsos cu ,,sânge,, din vopsele şiroindu-i de sub coroana de spini? Este Isus al meu! Isus al copilăriei mele care mai umblă încă desculţă şi în cămaşă de cânepă pe drum.

      Gata cu scrisul pe astăzi! E ora zero şi tocmai m-a atenţionat spiriduşul din computer, că a venit primăvara. Bunăvestire, Maestre!

Mă bucur că nu sunt chiar singură în acesstă clipă astrală, dar… El, va fi aflat că e primăvară nu doar în Cer? Nu-i va fi trist Lui, lui Isus al meu, să audă din umbră, cum susură izvoarele, irumpând din adânc de pământ?

      Şi totuşi, Hristos a înviat pentru noi!

 

Melania Cuc

Redacţia Revista Agero

Aprilie 2006


Comentarii de la cititori


Thema: farmec literar

Kommentar: in urma cu doua saptamani ma aflam in casa unui bun prieten din Maramures. in vasta biblioteca a acestuia am descoperit pentru prima data, cartea "ISUS DIN PODUL BISERICII" si astfel am aflat de scriitoarea melania cuc.

 

Fiind un impatimit al literaturii de buna calitate, bunul meu prieten, mi-a recomandat revista online AGERO, unde aveam sa descopar mai multe despre aceasta autoare. recunosc sincer ca nu sunt un cititor asiduu de literatura moderna, dar, cartea doamnei Melania, m-a linistit sufleteste. de atunci, de cate ori grijile cotidiene ma apasa, recurg la cea mai simpla metoda de alinare: recitesc fragmente din opera acestei autoare, fara de care, literatura romana ar fi mai saraca. "Am revenit în biserica goal?, m-am închinat sau nu m-am închinat la icoane, - am urcat treapt? cu treapt? scara ?ubred? ?i m-am a?ezat iar,de data aceea cu furie oarb?, s? bat colbul din podul bisericii noastre cre?tine. M?turam, adunam gunoaie biodegradabile de pe actele de identitate ale unei civiliza?ii anterioare naylonului, care ne sufoc? ziua de ast?zi." - sa suna unul din fragmentele care ma elibereaza de era coca cola si made in Microsoft.
recomand calduros cartile doamnei Melania Cuc, atat iubitorilor de literatura, cat si celor din generatia "naylonului" ahtiati dupa valori materiale, masini telefoane mobile si prescurtari de cuvinte gen messenger.
multumesc stimata doamna Melania, pentru rara bucurie prilejuita de lectura cartii Dvs.
Cu stima,
Calin Calin

E-Mail: calin27tiplea@yahoo.com

 



Thema: infernul

Kommentar: Nu putea fi mai pregnant infernul decat scriind o carte despre cradinta. Asta a Facut Melania Cuc, autoarea cartii "Isus din podul bisericii".


Cartea, aparuta la Editura "Limes" din Cluj, a beneficiat de un atant spatiu de trecere: Mircea Petean nu publica orice.
Am tinut minte, din volumul sus amintit, atat (ca o ideala concluzie): n-avem voie sa uitam de ultimul sprijin, de Dumnezeu. Cum de se poate ajunge la o astfel de perfecta "punere in scena" a bietei mele concluzii - numai Malania Cuc poate raspunde.
Oricum, nu sunt frapat - autoarea nu e la primul gest de acest fel. Nici nu ma gandesc sa creez, acum, un fel de cronica literara ori recenzie, cum se spune - sunt doar cuvintele si senzatiile unui alt scriitor din aceeasi tabara.
Nu m-am gandit ca-n America mi-ar fi mai bine, atata vreme cât sunt incredintat energiilor altei t?ri. Pentru a ma putea obisnui cu ideea, a fost nevoie de o armata de oameni care sa-mi bage ?gheara-n gat?, sa ma pregateasca, involuntar, pentru confruntarea finala.
Melania Cuc este o finalista intr-o intrecere pe care nu o castiga numai unul, ci toti cei pregatiti pentru podiumul final.


Sa ai pace, Melania,
Stefan Doru Dancus
 


 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)