Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

JURĂMÂNTUL, SOLDATUL ŞI TRANDAFIRII GALBENI

Fragment de roman - Maria Bogdan

Grafica: Tăcutul de Victoria Fătu-Nalaţiu ( Simeza Agero)

 

 

 Singură acasă, Ana era cumplit de conştientă de pulsul ei accelerat, de starea agitată în care se afla. Se tot uita la uşa prin care trebuia să intre Andrei. Cu un gest repetat, îşi îndepărtă şuviţele de păr care-i cădeau peste ochi, acoperindu-i, pentru o clipă. Tot trecându-şi nervoasă mâna prin păr, părăsi holul intrând în cameră. Peste puţin timp auzi cheia răsucindu-se în uşa de la intrare. Aştepta emoţionată. Simţea că era el şi după paşii apăsaţi, dar în acelaşi timp eleganţi, pe care nu-i putea asemui cu paşii nici unui alt om, mai ales după graba cu care vroiau să ajungă în apropierea ei, în cameră.

- Sărut-mâna, Ana. Dar ce văd? De ce plângi!?

- Servus.

- Hai spune, ce s-a întâmplat!?

Andrei se sperie văzând cum arăta: cu ochii roşii de plâns, cu părul răvăşit, palidă. Se aşeză în faţa ei în genunchi, îi luă mâna în mâna lui, cu cealaltă mângâindu-i părul.

- Îmi este foarte greu să stau aici mereu, aproape totdeauna singură. Cu lipsa "lui" m-am obişnuit. Vine atât de rar pe acasă... Când reuşeşte să stea câteva ore mă ceartă din te miri ce... Dar când ştiu că trebuie să vi tu, mă apucă o bucurie nebună, încât nu mă mai pot controla; îmi vine să alerg, să cânt, să plâng. Cum să-ţi explic, să înţelegi exact...!?

- Şi acum ai ales plânsul, nu? încercă Andrei s-o facă să-şi revină din starea în care o găsise. Mie mi se întâmplă să simt, ceea ce îmi spui tu, ori de câte ori respir, ori de câte ori mă gândesc la tine... Tu eşti muzica pe care o iubesc atât de mult, în care te regăsesc, eşti lacrima, florile, soarele şi luna, lumea întreagă...

- Ascultă, Andrei, de ce oamenii care se iubesc n-au noroc!? Dacă noi doi, prin absurd, am fi putut să fim împreună, să fi avut o familie, am fi fost foarte fericiţi. Îţi dai seama!?

- Îmi dau seama şi trăiesc asemenea gânduri şi clipe, de mii de ori, doar trebuie să mă gândesc la tine...

- Da, pentru tine e simplu: nu ai obligaţii, nu ai alte gânduri, eşti liber. Poţi să faci ce-ţi dictează inima, pe când eu..

- Eu n-am gânduri!? Ce îţi spun în fiecare zi şi tot ce ţi-am spus acum, nu sunt gânduri!?

- Ba da, sunt... Sunt gânduri care-ţi fac clipele vieţii fericite, frumoase. Eu însă, cu viaţa mea, mai mult singură... În prezenţa "lui", care îmi produce spaimă, mai ales în ultimul timp, îmi este foarte greu.

- Linişteşte-te draga mea. O să fie bine. Tu naşti, eu termin armata şi vom fi împreună...

 

Sentimentele de dragoste care se născuseră în sufletele celor doi, erau tot mai puternice, pe zi ce trecea. Ele se datorau şi faptului că Andrei, nepotul soţului Anei, a lui Vasile, obişnuia să-şi petreacă aproape tot timpul liber în prezenţa acesteia. Unchiul lui trecea rar pe acasă. Avea unele vicii, printre care şi cel al jocurilor de noroc. Frecventa locuri numai de el ştiute, unde se practicau acestea.

Totul a început odată cu căsătoria lui Vasile cu Ana. Ea, o femeie deosebit de sensibilă şi frumoasă, cu o inteligenţă aparte, aşa cum Andrei nu mai întâlnise la alte femei. Îl fascinase, pur şi simplu, îl atrăgea ca un magnet. Unchiul lui, Vasile, care a mai fost căsătorit de câteva ori, se purta urât cu Ana. În relaţiile cu ea era chiar bădăran, egoist şi îi adresa cuvinte jignitoare, mai ales când venea acasă de la jocurile de noroc.

Se răzbuna mereu pe ea pentru insatisfacţiile sale în societăţile vicioase unde se aventurase şi de unde nu mai putea să revină în familie.

Din celelalte căsătorii nu mai avuse copii. Soţia sa, Ana era gravidă. Aştepta un copil şi întrerupse serviciul. Era în concediu prenatal.

Andrei terminase de curând şcoala profesională din localitate, şcoală de unde obţinuse certificatul de laminorist. Această şcoală era patronată de Combinatul Siderurgic din localitate. Acum lucra la laminorul de sârmă din combinat. Casă, masă - găzduire, primi de la familia Munteanu - familia unchiului său.

Aproape tot timpul liber şi-l petrecea în preajma Anei. Se simţea tot mai atras de ea. La rândul ei şi Ana se purta frumos cu el.

Din întâlnirile lor zilnice, intensitatea sentimentelor lor luase amploare. Atunci Ana hotărâse de comun acord cu Andrei ca el să se mute la căminul de nefamilişti, crezând că dacă nu se vor mai vedea atât de des, şi mai ales nopţile, când Andrei dormea într-o cameră apropiată de cea a Anei, vor putea să-şi alunge, sau cel puţin tempera, sentimentele.

După ce Andrei se mutase la căminul de nefamilişti împreună cu vărul său George, mâncarea le fusese asigurată, în continuare, tot de familia unchiului lor. Dar cu cât se vedeau mai rar, sentimentele îi chinuiau tot mai mult. Andrei era parcă, şi mai des, chemat de acele sentimente de nestăvilit şi se trezi din nou petrecându-şi, aproape tot timpul, în preajma Anei.

Zilele treceau, iar el se lupta cu chinurile dragostei, care erau tot mai periculoase. Într-o zi, nemaiputându-şi opri ceea ce simţea pentru Ana, i-a declarat, fără alte menajamente, că o iubeşte.

- Dar nu se poate! Nu se poate! Înţelegi?! Suntem neamuri prin alianţă... Apoi nici nu-mi pot imagina o relaţie mai intimă între noi! Adevărat că mă simt foarte bine în preajma ta. Zilele fără tine sunt un calvar, dar mai mult decât prietenie, nu se poate între noi!

- Nici nu-ţi cer mai mult! Te rog, lasămă doar să stau lângă tine, nu mă alunga!

- După cum decurge viaţa noastră de familie, ştiu că mă voi despărţi de "el". Chiar dacă o voi face, cum pot să ma afişez cu tine!? Ce vor spune părinţii tăi!? O să lupte pe toate căile să ne despartă, să nu putem fi împreună!

- Ei n-o să-mi aranjeze viaţa mea. Fac ce vreau cu ea! Numai peste cadavrul meu, dacă trec, pot să mă împiedice să renunţ la tine. Totul depinde numai de tine. N-o să mai iubesc niciodată o altă femeie, înafară de tine. Şi dacă totuşi, totuşi, nu putem fi împreună, voi fi un om distrus... Să nu crezi că nu m-am gândit la toate, la multe. În primul rând m-am gândit cum o femeie ca tine s-a căsătorit cu "el". Mă gândesc şi la faptul că dacă nu erai soţia lui, nu te cunoşteam, nu cunoşteam fericirea...

- Acum spui tot ce-mi spui pentru că aşa simţi. Anii vor trece, vei termina armata şi-ţi vei schimba părerea despre viaţă, vei uita ce-ai spus acum. Vei întâlni fete, femei frumoase şi vei uita. Când îţi vei aminti de mine şi de toate câte mi-ai declarat, poate vei râde, poate vei plânge sau vei regreta, cine ştie...

- Bine, bine. Acum nu te pot face să crezi ce simt, dar să nu uiţi, eu nu sunt ca ceilalţi... Ai să vezi...

 

Fragment de roman

Maria Bogdan

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)