Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

LADY

 

Cornelia TURLEA-CHIFU

Grafica de Roca

 

 

Într-o căsuţă dintre blocuri, scăpată ca prin minune de valul demolării ce cuprinsese ca un demon oraşele, spulberând  fără milă agoniseala de-o viaţă a oamenilor în numele unor planuri „măreţe” de sistematizare, locuia o bătrână sărmană şi singură. Tot ce-i mai rămăsese din grădina plină de pomi ce-i înconjurase cândva casa şi pe locul căreia  se ridicau acum, înghesuite şi suprapuse, apartamente într-o arhitectură de cutii de chibrite, era o palmă de pământ umbrită de un cireş de soi, unde femeia mai dădea cu sapa îngrijind câteva straturi de flori şi o alee pietruită cu dale şi cărămizi roşii care o despărţea de cel mai învecinat bloc şi căreia bătrâna îi zicea curte.

 

Singurul fiu pe care-l avusese îşi luase lumea în cap şi plecase, nici ea nu ştia unde, departe, peste mări şi ţări, în căutarea unui tărâm al libertăţii şi al vieţii normale. Nădejdea că odată îl va vedea întorcându-se acasă fericit şi împlinit, iar necazurile ei vor lua sfârşit, o ţinea în putere. Ieşea încrezătoare în faţa porţii pe la vremea când ştia că trece poştaşul, aşteptând veşti care nu veneau niciodată şi intra înăuntru încet, târându-şi paşii pe dalele pustii într-o muţenie desăvârşită. Singurătatea şi nedreptatea care i se făcuse, până la urmă au împietrit-o şi femeia se afla într-un continuu război mai ales cu copiii din blocurile ce-i luau parcă lumina şi aerul. Mereu se cocoţau pe gard rupând crengile încărcate cu roade ale cireşului, ori se jucau şi scăpau mingea peste straturile ei de flori. Şi adulţii îi dădeau bătaie de cap scuturând praful peste balcoane, sau aruncând resturi menajere şi mucuri de ţigări pe geamuri. Se certa cu toţi împărţind vorbe de ocară în stânga şi-n dreapta, lucru pentru care nimeni nu o prea avea la inimă.

 

Prin preajmă era totuşi un suflet de om care o înţelegea. O femeie între două vârste, crescută odată cu fiul ei, ce-i ştia suferinţa şi-i mai deschidea uşa din când în când, povestind împreună din vremurile bune şi aducând o rază de bucurie în inima îndurerată şi însingurată. Într-una din zile a venit în vizită însoţită de un superb exemplar canin aparţinând rasei Ciobănesc German cunoscută popular sub denumirea de Câine Lup. O femelă de numai câteva luni, de toată frumuseţea, primită spre îngrijire de la nişte prieteni plecaţi şi ei pentru totdeauna din ţară, pe care o chema Lady. În ciuda vioiciunii de care ar fi trebuit să dea dovadă ca urmare a specificului rasei sale, Lady stătea cuminte, strânsă covrig la picioarele însoţitoarei, ridicând doar capul câteodată, cu o privire tristă şi inteligentă spre cele două interlocutoare care-i depănau povestea ei, a căţeluşei părăsite de stăpâni ce trebuia să se acomodeze vieţii de apartament unde locuia cea care avea să-i ducă grija de acum încolo.

 

Bătrânei i se făcu milă de bietul animal ce-i împărtăşea parcă soarta şi se gândi că i-ar fi mult mai bine în curtea ei unde s-ar putea mişca mai în voie. Astfel ar avea şi ea o curte ca toate curţile adevărate, cu un câine care să o păzească şi pe deasupra şi-ar ţine de urât una alteia. Ştia, vezi bine, că Lady, datorită genelor moştenite de la înaintaşii ei  ar fi devenit ceea ce se numeşte cel mai bun prieten al omului. Cea tânără căzu repede la învoială fiind întru totul de acord cu gândurile bătrânei şi aşa Lady rămase docilă şi tot covrig pe dalele curţii, nepăsătoare la ceea ce se întâmpla în jurul ei, dar ciulind urechile la orice vorbă a noii stăpâne. Aceasta avea grijă de castronul cu mâncare al câinelui ce nu era niciodată gol, dar cel mai mult avea grijă să-i mângâie prelung şi apăsat blana neagră de pe spate şi să-i vorbească. Îi vorbea ca unui om, ori de câte ori ieşea din casă învârtindu-se printre treburi, când o hrănea, când stătea pe scăunel la soare încălzindu-şi oasele obosite şi bătrâne şi când ieşea în poartă aşteptând poştaşul. Aşa se face că în câteva zile, cu simţurile ei de câine-lup, Lady descoperi ceea ce oamenii nu putuseră să vadă de atâta timp, se lipi de bătrână, ieşi din amorţeală ca şi consolată de gândul că suferinţa celuilalt este mai mare decât a ta şi începu să facă ceea ce ştia mai bine: să-şi apere cu devotament stăpâna şi casa. Alerga întruna de la poartă la gardul din spate unde era cireşul şi lătra. Lătra cu înverşunare la orice oră din zi şi din noapte şi la orice mişca în jur. La frunzele care cădeau, la păsările gureşe aciuate prin cireş, la pisicile care vânau pe lângă blocuri, la copiii care se jucau în spatele acestora, la cei ce ieşeau pe geamuri şi la cei ce treceau pe stradă. Câteodată, în miez de noapte, stârnea adevărate bătălii lătrătoare împotriva câinilor fără ogradă care se pribegeau pe lângă garduri, trezind până şi copiii din somnul lor adânc şi încărcat de vise.

 

Bătrâna era mulţumită. Măcar de cireş nu se mai atingea nimeni. Mingile căzute în curte le dădea înapoi copiilor pentru că oricum, nu mai aveau ce strica. Renunţase la stratul de flori că prea stătea în drumul câinelui. Dar oamenii, vecinii din blocuri? Aceştia se dădeau de ceasul morţii cum ar fi pus pleoapă pe pleoapă. Liniştea însă nu mai era linişte, odihna nu mai era odihnă şi somnul nu mai era somn. Iar războiul cu bătrâna se adâncea şi mai mult din pricina câinelui. Unii aruncau cu te miri ce din balcoane, blagoslovind de mama focului, alţii strigau şi ameninţau că Lady va primi în curând ceva de  „mâncat”, aşa, ca să nu mai latre în vecii vecilor. Câţiva, foarte puţini, mai sunau la poarta femeii cerându-i să-i înţeleagă şi  să-şi  potolească animalul. Nimeni însă nu s-a plâns pe la uşile oficiale şi chiar dacă ar fi făcut-o nu ştiu dacă ar fi găsit acolo vreo soluţie. Şi, curios, nimeni nu şi-a dus la bun sfârşit ameninţările. Să fi fost piedică frumuseţea şi tinereţea lui Lady sau priveliştea cu scăunelul pe care stătea bătrâna la soare vorbind şi potolindu-şi cu mângâieri câinele ce se gudura la picioarele ei? Cine să ştie?

 

Lady a rămas acolo, tovarăş de nădejde al stăpânei şi duşmanul locatarilor tânjind după  tihna de acasă, până când, pe neaşteptate, femeia a închis ochii şi s-a dus la cele veşnice, lăsând casa cu limbă de moarte prietenei sale să o folosească după cum va crede de cuviinţă, în aşteptarea fiul ei ce se va întoarce odată şi-odată din pribegie. O bună bucată de timp totul a rămas pustiu. În curte nu mai era nici o mişcare. Lady nu mai alerga şi nu mai lătra. Stătea culcată lângă scăunelul gol. Doar scâncetele ca de copil şi câte-un urlet prelung ca un bocet ce sfâşia din când în când tăcerea nopţii dădeau de ştire că mai trăieşte. Se mai înviora când trecea prietena bătrânei aducând câte ceva de mâncare şi împrospătând apa din castron, ca după aceea să îşi reia locul de lângă scăunel. Venise şi rândul locatarilor de la blocuri să fie mulţumiţi, să-şi vadă de-ale lor şi să nu mai ia aminte la ce se întâmplă în curtea casei. Când în sfârşit Lady a început să se mişte din nou, dând semne că timpul este înstare să vindece orice suferinţă pământeană, era un alt animal. Lătra doar  dacă cineva se oprea la poartă, iar alergătura ei se transformase într-o plimbare maiestuoasă de-a lungul gardului întreruptă de zgomotul câte unui geam deschis. Ridica atunci o privire plină de echilibru şi înţelepciune, rămânând nemişcată şi aţintind oamenii ca în aşteptarea unui răspuns.

 

Oamenii însă n-o mai luau în seamă. Parcă o şi uitaseră. Până într-o dimineaţă când, intrigaţi de schelălăiturile ce se auzeau din curtea casei, au rămas uimiţi să vadă în jurul ei trei căţeluşi, trei ghemotoace negre şi pufoase cu lăbuţele maronii, care se împingeau cu boticurile umede  trudindu-se să-şi găsească un loc cald lângă trupul mamei. Nimeni, nici măcar femeia care-i aducea mâncare, pe fugă ce-i drept, nu văzuse vreun semn care să vestească un aşa eveniment. Lady stătea liniştită şi împăcată alăptându-şi puii şi urmărindu-le ocrotitor hârjoneala de zi cu zi. Inimi înduioşate priveau de pe la geamuri şi tot felul de bunătăţi potrivite să dea putere unei proaspete mame luau drumul curţii.

 

Începând din acea dimineaţă Lady a trăit împărăteşte şi nimănui nu i-a mai trecut prin cap să se plângă de lătrăturile ei. Nu ducea lipsă de nimic, nici chiar de mâncare specială pentru câini, luată de la magazine la fel de speciale, astfel încât îngrijitoarea ei îşi rărise simţitor vizitele. Era văzută doar când schimba chiriaşii care, nu se ştie de ce, nu făceau prea mulţi purici pe acolo şi Lady nu apuca să se lege de niciunul. A mai venit şi când a înstrăinat doi dintre căţeluşi. Al treilea a rămas acolo, în curte, spre bucuria mamei, a vecinilor, dar mai ales a copiilor care-l vedeau crescând de la o zi la alta şi-i urmăreau încântaţi zbenguiala. Îl strigau Puiul de Lady şi aveau grijă să-i adune resturile de la masă şi să i le dea peste gard. Ba  îi aruncau şi jucării pe care căţelul, inteligent, învăţa repede să le folosească spre deliciul celor mici, dar şi al celor mari. Cineva le-a construit şi un adăpost mai acătării, să se ferească de razele fierbinţi ale soarelui, de vremea ploioasă şi de gerul iernii.

 

Lady era cât se poate de îngăduitoare cu puiul ei şi de multe ori se jucau împreună, dar ori de câte ori făcea rondul de-a lungul gardului ca un paznic serios ce se afla, îl lua alături, probabil dezvăluindu-i din secretele acestei nemaipomenite datorii a unui câine lup. Doar în dreptul porţii, la vremea când trebuia să treacă poştaşul, stătea singură. Avea timp puiul să afle ce înseamnă golul lăsat de pierderea celui drag după ce şi-ar fi descoperit puterea de a se ataşa de oameni imparţial şi necondiţionat, aşa cum numai necuvântătoarele o pot face.

 

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timişoara,

mai 2008

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)