Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

LUMINA DIN ADÂNCURI

FABULOASA VIAŢĂ A LUI CONSTANTIN GRUESCU

Vasile BOGDAN

 

 

Ocna de Fier se află la numai câţiva kilometri de Bocşa, dar atât de departe de parcă ar fi un tărâm de niciunde. Chiar astfel mi se pare, deşi am străbătut drumul acela prin munţii Banatului de nenumărate ori. O lume de basm, azi neverosimilă, cu căsuţe de turtă dulce şi cu mineri pitici cu lămpile aprinse în mână coborând cântând în adâncurile pământului, cu lacuri potopite de nuferi şi foale gigantice care pufnesc în tării din zidurile afumate de foc şi vreme, cu biserici în care picturile se preling pe pereţi iar cimitirele se ridică la cer pe înălţimi imposibile. Ocna de Fier şi mai apoi Dognecea sunt locuri în care istoria a lăsat locul legendei şi astfel a fost de când e vremea vreme. Acolo trăieşte din timpuri imemoriale un om cu soţia lui

i-au spus, că aşa le-a venit, iar pricina s-a aşezat de-a lungul anilor, „Casa Binelui”, ea dereticând şi făcând bucate minunate, el sporovăind cu piticii cei vrednici, şi, pentru că tot nu avea altceva mai bun de făcut, coborând cu ei pe tainicele poteci ale subpământului ca să caute Lumina.

 

Iar oamenii le spun Maria şi Constantin Gruescu...

Mă trezesc. Aţipisem. Maşina mergea ocolind hârtoapele, trecem pe sub fostul funicular, i-a rămas doar scheletul, pe lângă clădiri sparte, dar care, deşi părăginite, mai au ceva din măreţia şi demnitatea de odinioară. Apoi încep să se perinde primele case din Ocna, trainice, zici că sunt sculptate în stâncă. Costică mă aşteaptă dar mie îmi este puţin cam teamă, începem filmările şi încă nu ştiu de unde. Îl cunosc de peste treizeci de ani, suntem prieteni, l-am descusut în multe rânduri, cred că nu mai are ce-mi povesti. Dar aici el este totul, iar eu trebuie să găsesc în numai jumătate de oră sâmburele, nespusul, acel ceva care este el însuşi.

 

Treaba este al naibii de grea pentru că povestirea are, inevitabil, mai multe planuri. Întâi de toate istoria locului, fabuloasă, cea oficială, a mineritului în acest adevărat creuzet de metale, de pe vremea dacilor, dacă nu o fi şi ceva mai de departe, când se scoteau aur şi cupru, fier şi altele, dar şi istoria neoficială, a legendelor şi povestirilor care mai de care mai savuroase pe care Costică le ştie ca nimeni altul. Alt plan ar fi acela al geografiei spaţiului, o curiozitate în felul ei, cu munţi nu prea înalţi, unii le-ar spune dealuri, dar cu văi adânci şi repezi, costişe ameţitoare, dar şi platouri dulci, largi panorame de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia. Am venit  de multe ori aici dar nu am înţeles logica spaţiului, este şi aşa ceva, de pildă la Semenic, unde ştii că urci spre un platou central şi atât, dar locul în care mă aflu acum, văile sunt atât de întortocheate, promisiunile de a ajunge undeva sunt spulberate curând de alte şi alte ocolişuri, care, oricât ar fi de fermecătoare ajung să te istovească şi încă nu ai ajuns la ţintă. Cred că nici nu există aşa ceva, este doar rostul de a merge. Alt plan, laboratorul uman.

 

Români, germani, acum plecaţi mai toţi, maghiari, ţigani, cândva evrei, găseşti să vorbeşti în orice limbă îţi place. Dar deasupra tuturor e legea nescrisă a armoniei care nu se desminte de veacuri. Nu ştiu ce i-a determinat să trăiască astfel, aproape unul de altul, cu casele călcându-se de-a valma, poate valea îngustă, poate repezişul torentelor ce se pornesc când nici nu te aştepţi, poate verdele crud, hulpav, primejdios uneori din pădurile ce domnesc peste sat, sau, şi aici cred că e de fapt adevărul, spaima de bezna care le guvernează clipele. Mina, minele, hăul, bolovanii, lumea fără cer, cum o numea Virgil Birou, şi poate fără Dumnezeu. Aici zilnic se săvârşesc neştiute sărbători ale luminii, de la început, chiar din clipa când, la capătul tunelului, zăreşti flăcăruia aceea semn că ai mai primit în dar o zi de viaţă.

 

Un alt plan e viaţa lui Costică, fabuloasă ea însăşi, pe care şi-o povesteşte fără nici un fel de umbră, ca o aventură uimitoare. Nu-ţi spune, poate are şi el un fel de superstiţie a lui, dar semnul ei mineral este cuarţul, uluitoarea piatră străvezie cu puteri magice. Şi colecţia lui, unică în lume. Marea sa patimă. Bucurie şi tristeţe, deopotrivă.

 

Toate acestea, şi multe altele, pe care le voi afla, le voi simţi, vor trebui să fie în film. Uneori, de fapt de cele mai multe ori, când plec cu câte o idee preconcepută la drum descopăr o realitate mult mai complexă şi mai nuanţată, mai ademenitoare decât ceea ce ştiam eu anterior. Chiar cu o documentaţie beton tot mai aflu ceva care poate în final să-mi întoarcă totul pe dos. De pildă pe Costică îl cunosc de peste trei decenii, despre el am scris prin ziare, am vorbit de multe ori la radio, dar ceea ce aveam să aflu în acest drum mi l-a revelat ca un om nou, altul, neştiut şi totuşi foarte de acolo, din amintirile mele. Eu zic că a fost o vrajă, o lunecare în vreme care mi-a fost dăruită numai mie, atunci. Şi numai atunci, în acele două zile în care am realizat filmul „Lumina din adâncuri”.

 

Privesc strada şerpuind nervos, ne apropiem şi-mi stăruie în minte un cântec, imnul minerilor, pe care mi-l fredonase la ultima noastră întâlnire, posibil început de film.

 

                            În fund de munţi noi când intrăm

                            Cu „Bun noroc” ne salutăm

                            Şi când ieşim din sânul lor

                             Noi tot „Noroc” strigăm în cor

                             Deasupra noastră n-avem cer,

                             C-aşa e viaţa de miner...  

 

Vasile Bogdan

Timişoara, 22 decembrie 2006

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)