Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Maria de demult

 (fragment din roman)

Florentina Toniţă

 

 

Maria a crezut întotdeauna că el, omul de lângă ea, poate înţelege tot, indiferent de puterea ei de concentrare sau de claritate a gândurilor. Iar faptul că acum, deşi încâlcită în stări şi prăbuşită în învelişul lipicios al ultimelor zile, spunea fără suflare tot ce nu putuse spune nimănui, îi dădea un sentiment de agonie sentimentală. Se vedea pe ea însăşi în forme stranii, alunecoase, ca si cum ar fi o meduză într-o iubire lichidă, tulbure şi de nefolos. De un timp, renunţase aproape la tot. Trăia din amintirile ultimilor ani, cu setea nestăvilită de a se întoarce în timp, cu orice risc. În timpul ei, în timpul lor.

Traian era şi nu era alături. Poate că Maria devenise un suflet atipic lumii în care trăiau amândoi, fiecare cu altă viaţă, fiecare cu alt vis. Îi povestise odată că visa, când era mică, să fie rusoaică sau ţigancă…, cam aşa ceva… Maria ar fi putut fi ca orice altă femeie sau ar fi putut fi ca nimeni altcineva. Ca acum, când o auzea povestind cum colegii de la editură o dezamăgeau. Nu pentru că era ea prea exigentă, ci pentru că intenţia de a influenţa în vreun fel oamenii de lângă ea eşuase complet. De asta suferea, de fapt. Maria îşi dorea cu disperare să fie alinată, luată în braţe. O durea toată viaţa ei. Dacă va scrie vreodată un roman, l-ar putea numi „Viaţă sau iubire”. Moarte sau ură. Simţea toată neputinţa ei, dar Maria făcea parte din alt drum, unul paralel, ca şi cum între ei ar fi un perete de sticlă înalt până la Dumnezeu. Doar atunci când se iubeau, când făceau dragoste, sufletele lor se urieşeau, înfloreau şi răsăreau în înălţime până acolo, la Dumnezeu. Aşa se regăseau. În restul timpului se priveau prin peretele de sticlă, trişti, într-un joc al trăirii pe pământ. 

 

***

 

Tăcerea se confunda cu zilele triste de toamnă târzie şi ceţoasă, cât să te împingă în deprimante şi dureroase stări. Maria privea cu regularitate telefonul, deşi ştia că acesta va rămâne rece, tăcut. Îl privea cu încrâncenare, apoi cu teamă. Se apuca, cu mâinile tremurânde, să verifice aparatul. Era sigură că Traian a sunat dar volumul nu a fost potrivit de tare, sau ar fi putut să sune şi să nu fie ceva în regulă. Accepta greu că viaţa ei cotise brusc, aşa cum fuseseră toate cotiturile importante din viaţa ei. Ştia că trebuie să aibă răbdare, că e bine să nu îl caute, să îl elibereze de povara ei. Îşi frânse un deget şi durerea o trezi din gânduri.

Da, gata! Instinctiv, îndesi paşii cu hotărâre, aproape cu încăpăţânare, ca şi cum avea nevoie de o atitudine justificativă în faţa ei însăşi, ca oamenii să o perceapă clar, fără nici o umbră de îngândurare.

Pe birou găsi un buchet de trandafiri galbeni, alintaţi cu un roşu pal, cald, atât cât să furişeze o nostalgie târzie. Se simţi urmărită de colegii care se aflau la ora aceea în editură. Prinse cu calm florile şi le aşeză natural pe biroul şefului. Oricum nu putea primi nişte flori pe care nu i le dăruise nimeni. Deschise computerul şi se apucă de lucru liniştită. Mai mult ghici decât văzu umbra Anei apropiindu-se. De la ea pornise tot scandalul cu o zi înainte şi Maria suferea pentru că Ana îi era cea mai dragă. O iertase, căci era foarte tânără, abia terminase jurnalismul şi credea că viaţa are două aspecte: profesia şi frumuseţea breslei din care făcea parte. Era sensibilă, dar o sensibilitate împletită natural cu nevoia de prieteni, de chefuri cu prietenii apropiaţi, de micile băşcăleli ale colegilor. Avea, totuşi, o bunătate princiară, adevărată. Maria aproape o adoptase şi se simţea bine în preajma ei. Acum o simţea alături, la treizeci de centimetri. Îi vedea mâinile. Ana rămânea, însă, tăcută, cu privirile în pământ. Maria zâmbi cu barba ascunsă în piept. Într-un târziu, se ridică şi o luă în braţe, gest larg, sincer şi plin de dragoste. Îi simţi trupul zguduit de lacrimi, Ana o îmbrăţişa cu disperare şi bucurie nemincinoasă. Rămaseră aşa secunde lungi, duioase.

-          Te rog să mă ierţi, spuse într-un sfârşit. Am mare nevoie de tine. Dacă nu mă ierţi, îmi dau demisia, ca să nu mă mai vezi şi să nu mai fii tristă din cauza mea.

-          Fii liniştită. Eşti aşa de tânără, e bine că se întâmplă din astea. Dar e bine să fii responsabilă şi să ţii cont de consecinţele acţiunilor tale, îi spuse Maria şi îi şterse lacrimile de copil.

-          Dar te rog, Maria, te rog tare mult, acceptă florile. Sunt de la Andrei. Regretă enorm ce s-a întâmplat. Azi a fost toată ziua trist, a spus tuturor că a greşit, că te respectă şi că a făcut o gafă de neiertat.

Maria zâmbi iarăşi. Ana se repezi în camera alăturată, să caute o vază. Nu găsi, luă o sticlă de plastic şi o tăie. Începu să cânte. Aşeza florile în vaza improvizată şi Maria o privea din când în când. Până la urmă, micile conflicte scot la iveală frumuseţi şi emoţii pe care, altfel, nu le-ai trăi, se gândi ea.

Îşi aminti de Traian. De la asta se certaseră cu o seară înainte. Pentru că ea nu reuşise să treacă peste întâmplarea cu colegii.   

 

***

 

De fapt, de ceva timp, nu prea mai reuşeau să se bucure, în afara momentelor de iubire trupească, într-o disperare dichisită cu tot felul de motive. Amândoi tânjeau, însă, după trecut. Lumea se schimba brutal, curgând cu repeziciune, cu fiecare zi.

Maria lăsă lucrul şi, cu orice risc, părăsi incinta editurii. Privi în jur, afară aerul de toamnă adulmeca fiecare frunză pornită târziu pe drumul pieirii lumeşti. Era mulţumită că ziua se aşeza cumva, că disperarea de ieri, când era hotărâtă să-şi caute alt serviciu, avea acum o haină frumoasă. Era mulţumită mai ales pentru că oamenii de lângă ea au făcut, prima dată de când îi cunoştea, un gest de sensibilitate. Însă gândul că Traian nu era lângă ea şi că, mai ales, e posibil să nu mai fie niciodată, arunca nori gri, uriaşi, peste faţa şi inima ei. Porni în josul străzii, printre frunzele murdare, amestecate artistic cu cele abia căzute, mândre şi luminoase ca nişte copii bătrâni, sau mai degrabă bătrâni copilăroşi. Nici măcar nu mai privea telefonul. O abandonare în jocul lui Dumnezeu, îşi spuse. Dar îi era dor, Doamne, atât de dor…

Atunci, în seara în care s-au certat, îl simţise că nu mai are răbdare, că stătea cu ea dintr-un sentiment oarecum familiar, că sărutul ducea alene spre o imagine veche, o fotografie din acelea în alb-negru, care stârnesc aduceri aminte şi oftaturi prelungi. Traian cel de demult aducea tot mai mult cu o fotografie alb-negru, poate de dragoste, poate de melancolie. Maria era sigură că povestea lor se sfârşise de la sine, dar de ce, de fiecare dată, inima se chircea la acest gând? De ce se arunca, la fiecare două minute, în potopul de gânduri despre ei doi? De ce credea că nu va avea putere să nu-l caute, să nu-l vadă, să nu-l sărute? Intră în prima biserică ce-i răsări în cale.

 

***

 

După ce a terminat liceul, imediat după Revoluţie, Maria a plecat definitiv de acasă. Pentru ea, casa părintească fusese plină de umbre, de neînţelese întâmplări aruncate aiurea peste vieţile fiecărui membru al familiei.

În casă era, de la moartea tatei, un soi de agitaţie pe care ei, copiii, nu o înţelegeau. Bunicii din partea mamei o sfătuiau pe fata lor, văduvă la 33 de ani, cu patru copii, între care cel mai mare, singurul băiat, avea unsprezece ani, să mai dea din micii orfani la stat. Mama se certa cu ei, aproape nu-şi vorbeau, iar pe copii îi atingea de câte ori avea ocazia. Maria a înţeles târziu, peste vreo 20 de ani, că mama era atunci speriată. Numai aşa i-a putut ierta multele bătăi, lipsa oricărui gest de tandreţe după care tânjea aproape cu disperare. Odată, la vreun an de la moartea tatei, se uitau toţi la televizor. Era la începutul anilor 80, comunismul lăsa, câte puţin, jumătate de oră de program distractiv. Mama râdea, cum Maria nu o văzuse de ani buni. S-a căţărat pe marginea patului şi s-a strecurat, lipită de perete, în spatele ei. A prins delicat, calculându-şi fiecare gest, parcă pentru a nu fi descoperită, câteva degete ale mamei, aruncate cu mâna tremurată de spasmele râsului. A prins curaj şi, brusc, a luat toată palma, parcă în semn de disperare, dar şi teamă până la Dumnezeu. Îşi simţea inima bătând cu putere. Brusc, mama a tăcut. Şi-a tras mâna încet, indiferentă, ca Maria să înţeleagă că ea nu a priceput nimic din ce se întâmplase. 

 

***

 

Ieşi din biserică pustiită, năpădită de amintiri. De multe ori, în anii din urmă, s-a gândit că răceala mamei ori a imunizat-o definitiv la tot felul de sentimentalisme ieftine, pe care le observa acum la multe din prietenele ei, ori a făcut-o vulnerabilă la orice mângâiere, fără să-şi mai poată da seama de sinceritatea gestului îndreptat spre ea. Cert este că a crescut căutând în jur orice seamănă cu un zâmbet, o aripă de iubire.

Când a plecat de acasă, la aproape 18 ani, s-a simţit mai degrabă alungată. Mama nu putuse trece peste faptul că Maria ratase examenul la postliceala sanitară, unde plecau mai toate fetele cuminţi, pentru că, nu-i aşa, altfel se mărită o asistentă, dacă nu avusese norocul să ajungă ingineră sau măcar o şefă de echipă, ceva.

A plecat în capătul celălalt de judeţ. Acolo l-a cunoscut pe Vlad. Îl văzuse de nenumărate ori prin oraş. Era chipeş, blond din acela moderat, care nu atrage atenţia pentru că după ce îl vezi, dacă vrei să spui ce păr are, recunoşti că nu ai fost atent. Vlad atrăgea, însă, prin zâmbetul sincer şi aparenta disponibilitate pentru toate fetele libere. Maria fusese repede adoptată de un grup din care mai făceau parte Floricel, medicul veşnic necăsătorit al micului târg, Rita, farmacista corpolentă, femeia de noapte adâncă a tuturor petrecerilor, Mioara, colega Mariei de la şcoală, şi, în ultima vreme, Vlad, cel mai adesea însoţit de cei doi prieteni cu care venea, în fiecare sâmbătă, peste dealuri, kilometri întregi. Erau veterinari la o fermă şi mai mereu aduceau pastramă, cârnaţi şi ce mai găseau.

Vlad s-a apropiat de Maria cu prietenie. Deschidea uşa cu graţie, iar veselia lui te prindea numaidecât. „Hai, ce aveţi nevoie?”, spunea prima dată. Maria îl trimitea cu zece lei să cumpere pâine. Cobora jos, la complexul comercial şi se întorcea cât putea de repede. Odată i-a pus pe masă o pâine şi o sacoşă plină de hârtie igienică. Maria a rămas încremenită. „Uite, m-am gândit că trebuie”, a zis Vlad şi au izbucnit amândoi în râs. Deşi nu se sărutaseră măcar, toată lumea începea să-i privească altfel, ca pe un cuplu.

Au devenit apropiaţi doar pentru că aşa hotărâse târgul. Erau aproape iubiţi, însă un soi de iubiţi din acea care-şi mărturisesc mai degrabă că le e teamă de întuneric, decât să vorbească despre vreun sentiment erotic, de exemplu. Aproape firesc începuseră să se sărute, deşi simţeau amândoi că nu-şi sunt indiferenţi, că se furnică în suflet la fiecare atingere.

-          Maria, ce vei face după ce termini anul acesta cu predatul la şcoală? a întrebat-o într-o zi Vlad.

-          Vreau să urmez pictura, a răspuns Maria mândră. Vlad ştia că Maria picta şi ea credea că va fi impresionat de alegere. Băiatul, însă, privea frunzele nucului din apropiere.

-          Ştii că nu stăm bine aici, sub nuc? a spus absent. Maria îşi înghiţi lacrimile, primele de când îl cunoştea.

I-a coborât mâna pe umăr, apăsat ca o chemare. Tresări. Simţi că Vlad se încordează şi, fără să-şi explice de ce, o răceală rapidă, ca un fulger, îi zgudui spatele.

-          Hai în casă, îi zise Vlad scurt.

Se ridicară încet, fără să se privească, ca şi cum ceea ce urmau să facă se petrecea fără ştirea lor. Urcară cele două scări în tăcere. Maria auzi cheia în uşă. Familiaritatea dintre ei o împiedica, parcă, să reacţioneze. Poate că nu voia să-i arate că nu are încredere în el, să nu-l facă să se simtă penibil. Maria accepta, parcă, riscul unei relaţii. Nu aveai voie, adică, să accepţi un bărbat lângă tine, dacă nu eşti dispusă să mergi până la capăt. Atunci de ce tremura?

-          Mi-e frig, hai să ne băgăm în pat, vrei? Stăm aşa, ne revenim şi apoi coborâm să vedem ce face gaşca…

-          Bine, acceptă, nici ea nu ştia de ce.

Maria se mira cât de prefăcuţi deveniseră amândoi. Evită, totuşi, să dea jos vreo haină, ca nu cumva Vlad să interpreteze sau să-i simtă frica. Îşi spusese mereu că nu va fi proastă, că nu va ceda nici unui bărbat, până când acesta nu va fi sigur că se va însura cu ea. I se făcu silă. Vlad era primul bărbat şi ea era gata să trăiască prima sa aventură sexuală doar pentru că îi era jenă să spună că nu vrea… Se aşeză pe pat. Ca şi cum nici unuia dintre ei nu-i trecuse nimic altceva prin cap, Maria zâmbi şi dădu de înţeles că e gata să doarmă, aşa cum încearcă deseori copiii să te amăgească la amiază, când îi forţezi să stea în pat. Simţi trupul bărbatului de lângă ea. Îi era teamă ca el să nu audă bubuiturile inimii ei, să nu creadă că nu-l iubeşte, să nu care cumva să spună că nu e destul de matură pentru el, să nu… Îngheţă aproape când îşi dădu seama că e gol. Parcă nu mai simţise niciodată piele de bărbat, iar acum se mira că ei, bărbaţii, pot fi atât de fini, de perfecţi, de compleţi. Vlad îi strecură mâna pe sub hanorac, până dedesubt de tot, la sutien. Nimic periculos, îşi zise, ar crede că sunt o isterică dacă îl opresc acum. Oricum, ce pot spune, nu mi-a făcut nimic. Mâna cobora, însă, din ce în ce mai jos şi Maria şi-a dat seama că îi este ruşine să spună ceva. A crezut că o să facă o criză de inimă când i-a simţit degetele adulmecând cu nesimţire peste tot. Fără să-şi dea seama, a tresărit atât de tare, încât mâna l-a plesnit scurt peste barbă, ca şi cum trupul ei, singur, se apăra într-o disperare mută. Maria încremeni. Era sigură că până aici i-a fost. Locuia singură, uşa era încuiată. Începu să-şi facă socoteli, să caute variante, cam la ca distanţă şi care vecini ar putea auzi că i se întâmplă ceva, dacă se hotărăşte să ţipe.

-          Nu înţeleg ce e cu tine, îl auzi. Glasul îi era de un calm neaşteptat, aproape tandru, încât i se făcu ruşine de toate gândurile ei. Ce crezi că păţeşti, îi zise, uite, nu facem nimic, dacă nu vrei şi tu. Dar e adevărat că ne-am simţi mult mai bine dacă am sta un pic aşa, mai puţin îmbrăcaţi. Ce zici? Şi începu, firesc, să îi scoată, una câte una, hainele pe care le avea. Simţi cum pe sub pătură îi alunecă şi lenjeria intimă, dar îi fu ruşine să se împotrivească.  

 

***

Se întoarse la serviciu mai plină decât plecase, năpădită de un întreg păienjeniş de gânduri pe care le tot ascunsese de multă vreme. Colegii lucrau, aşa că nu fu nevoită să dea vreo explicaţie cuiva pentru mica plimbare. Nu mai verifică mail-ul, pentru că, de multă vreme, Traian nu mai transmitea nimic. Îl simţea altfel decât la începuturile lor şi accepta, firesc, gândul că oamenii parcurg viaţa în etape fără de care nu poţi evolua, nu poţi deveni ceea ce eşti la un moment dat. Numai că, pentru Maria, frumuseţea vieţii se ascundea în aceste mici întâmplări, evenimente zilnice. De la fiecare om din existenţa ei învăţase câte ceva tocmai pentru că privea fiecare relaţie ca pe o experienţă, cu un scop pe care încerca mereu să şi-l desluşească. Aşa cum Vlad avusese rolul său, la momentul potrivit. O fascina să descopere rostul acestor întâmplări în timp, să le fructifice, să le îmbrace în înţelesuri şi stări.

La o săptămână după mica lor aventură, Vlad părăsi pentru totdeauna micul orăşel. O săptămână în care nu s-au mai privit în ochi, în care au evitat să-şi atingă până şi mâinile. Maria se simţea vinovată că nu se lăsase iubită, de parcă acest lucru i-ar fi pus o pecete veşnică pe trup. Vlad trăise una dintre marile lui ruşini de când se ştia. Deşi timid în general, sfiiciunea Mariei îi dăduse curaj atunci, în aerul din ce în ce mai rar al serii, crezând că, dintre ei doi, el conducea această experienţă care putea fi una de neuitat. Nu percepea încordarea trupului fetei, pe care o confunda cu neştiinţa şi teama de un eşec, nu înţelegea aparenta împotrivire a ei, pe care o credea nefirească, o convenienţă pe care trebuia să o desfacă el, cu meticulozitate şi delicateţe. Îl durea, totuşi, atitudinea ei. Ar fi vrut să i se dăruiască total, să îi admire puterea, să o facă să trăiască prima ei iubire într-un vârtej fără timp, fără spaţiul acela al camerei feciorelnice, presărată cu păpuşi, tablouri şi tot felul de crengi de copaci agăţate pe pereţi. Maria plângea, iar faptul că el scotea, una câte una, hainele de pe trupul ei, nu îl făcea nici fericit, nici nu îl îndemnau în vreun fel să meargă mai departe.

Zarva bruscă de afară şi glasurile prietenilor i-a trezit pe amândoi din animozitatea cumplită în care erau. Bătăile în uşă răsunau nerăbdător şi Maria gândi, fără să-şi dea seama, că Dumnezeu o apărase, că îi răspunsese, astfel, la incertitudinea ei firească. Deci, nu acesta era omul. O cuprinse o linişte adâncă, ca atunci când răsuceşti de sute de ori un fir până aproape să se rupă, după care îl laşi liber, să-şi revină singur, într-o armonie cu aerul din jur, cu sunetele, într-un dans firesc, nedezlănţuit, fără patimă. Se îmbrăca zâmbind, fără să-l privească pe Vlad. Deschise uşa larg, ca şi cum ar deschide poarta tuturor oamenilor lumii, sau poate întregii vieţi care avea să urmeze de acum încolo. Floricel, Rita şi Mioara râdeau necontenit şi Maria încremeni când îi văzu: fiecare dintre ei aducea cu câte un personaj antic, egiptean, grec sau roman. Se pictaseră pe frunte cu modele delicate, elegante, adăugând la fiecare câte un specific indian, deşi nu puteai încadra clar nici un stil al lor. Maria îi simţi trupul lui Vlad ştergând cadrul uşii, într-o fugă dureroasă. Tăcu şi, astfel, le impuse celorlalţi tăcerea ei.

- Hai, adormiţilor, în seara asta colindăm, zise doctorul într-un târziu. E cea mai frumoasă seară de toamnă! Mergem pe la toţi, apoi ne oprim la mine. Condiţia, doamnelor, este următoarea: trebuie să trecem toţi prin ritualul sacralizării trupului! Maria râse zgomotos, de fapt simţea că îşi eliberează toate tensiunile de după povestea cu Vlad. Intrară în cameră, fără ca nimeni să întrebe ceva de Vlad, deşi era, şi el, prietenul lor. Nu erau copii şi ghiciseră despre ce era vorba, aşa că se hotărâseră să fie discreţi.

Mioara căută repede o muzică de ambient, caldă şi veselă în acelaşi timp, nimeri o tarantelă. Nebunia prietenilor lor avea o frumuseţe care echilibra promiscuitatea în care se aflase în urmă cu doar câteva minute şi avea darul de a o cuminţi interior. Se lăsă pictată cu un creion dermatograf, ca într-un ritual de nuntă, doar că nu avea voie să privească în oglindă. Făcea parte din joc, un joc de încredere, spuneau ei.

-          Vei fi zeiţa serii, decretă Rita şi asta dădu acţiunii un aer sobru, de curte regală. Când i-au adus oglinda, Maria admiră fineţea liniilor de pe frunte, într-un joc al eleganţei împletită cu rotunjimile feţei ascunse din loc în loc de şuviţele prinse delicat cu pastiluţe aurii, de culoarea toamnei.

-          Ei, acum, doamna noastră, trebuie să ieşim. Suntem toţi aşa şi nu suntem deloc urâţi, aşa că nu trebuie să ne facem griji pentru privirile celorlalţi, anunţă Floricel solemn. Şi, atenţie, seara se va termina cu o petrecere!

Maria îi privea cu duioşie. Niciodată nu vor şti, dragii de ei, cum i-a folosit Dumnezeu în seara aceea.

 

Florentina Toniţă

 

omentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)