Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Caietul cu proză - Partea a doua

Marian DANCI

 

 

            Urcam pe Valea Anieşului, odihniţi, încrezători, cu sufletele uşoare şi senine. Era o zi promiţătoare, însorită, ce anunţa o ascensiune fără probleme. Am atacat versantul cu răbdarea data de bucuria celor îndrăgostiţi de munte şi cu suficientă experienţă pentru a nu da gres. Toţi ne gândeam doar la momentele ce ne vor răsplăti eforturile, când vom aseza tabăra în Tarniţa la Cruce, lângă lac. Dupa trei ore de mers, când am ajuns pe culme am simţit o adiere rece venind din spate. Se vedea o mişcare ascendentă din vale catre creastă. Drumul până în Tarniţa  la Cruce trebuia să ne ia, în mod normal, o jumatate de oră. Cunoscând poteca, ne-am înţeles din priviri, şi niciunul nu am avut intenţia de a aştepta trecerea furtunii. Speram să nu fie nici prea puternică şi să nu vină nici aşa repede. Dacă ajungeam în Tarniţa la Cruce şi ne instalam tabăra era în regulă. Furtuna s-a apropiat incredibil de repede. În zece minute de marş forţat, am parcurs jumătate din drum, dar poteca fiind pe versantul nordic, nu vedeam vijelia ce se ridica din vale. În două minute frontul a luat în stăpânire creasta şi au început cele mai dramatice clipe din viaţa noastră de oameni ai muntelui. Când am auzit primele tunete apropiindu-se am sperat să fie mai sus şi nicio clipă n-am bănuit ce ne aştepta. Vijelia aluneca pe munte, lipindu-se de versantul sudic, apoi a ajuns pe creastă şi a început să alunece spre nord, Trăznetele ne îngrozeau mai întâi prin lumină şi apoi aşteptam cu toţii, uşuraţi, tunetele. În scurt timp săgeţile ne orbeau şi suflul lor ne mişca picioarele din loc. Chiar şi atunci nu am procedat cum trebuia şi ne-am continuat drumul, răsfiraţi pe potecă, fiecare cu Dumnezeul lui în suflet. Parcă nu se mai termina şi nu mai aveam rugăciuni. Cu rucsacii pe cadru de aluminiu în spate eram ca nişte paratraznete miscătoare.

-    Dacă scap de aici mă călugaresc – mi-a strigat Irinel, când, la un moment dat,

l-am ajuns pe potecă.

-    Să nu uiţi asta! Doamne ajută!

  

-    Dumnezeu a uitat de mine!

-    Dar tu de când ai uitat de el!  Adu-ţi aminte în Tarniţa la Cruce când ai jurat că

te călugareşti dacă scapi negăurit de fulgere. Ce aproape l-ai simţit pe Dumnezeu atunci, când s-a terminat totul, şi acum îi întorci spatele.

-    Oricum, eu nu mă mai întorc de pe vârf!

-    Ce vrei să spui!? Nu ţi-e frică de Dumnezeu să vorbeşti asa?

Urcam poteca la lumina lanternelor şi purtam un dialog al surzilor. Era surescitat

dar mă gândeam că aerul rece al nopţii îl va trezi total şi îl va scoate din starea nebună în care era. Mai bine mă întorceam din drum, şi poate că nici el nu mai urca. Fără spectatori gestul devenea inutil, gratuit.

-    Toata viaţa mea a fost o porcarie! Nimic nu mai are sens. Doar saltul mai

înseamnă ceva… esenţial şi definitiv. Oare cum o fi să zbori?

-    Ce salt, ce zbor? m-am făcut că nu pricep.

-    Cred că e multă linişte…acolo…sus…

-    Păcatele îţi mănâncă sufletul. Dezertarea ta nu este una eroica , ci, dimpotrivă,

una cât se poate de jalnică. Eşti un tâmpit să crezi că îţi ridică cineva statuie. Zdrobeste-ţi creierii şi te vor mânca lupii, dacă ai noroc, un urs. Doar cioantele o să rămână din tine şi ce mare căcat. O să cobor mâine să-ţi pun sare pe hoit să nu te-mpuţi. Nu voi vărsa o lacrimă, pentru că nu-mi ajung  pentru cei vii, ce să mai plâng morţii. Voi ocoli locul în care s-a omorât un tâmpit.

-    Ştii doar că am încercat în toate felurile!

-    Ai încercat pe dracu! Niciodată nu ai vrut cu adevărat sa-ţi schimbi viaţa. Ai

rămas un prinţ fără împărăţie, dar se poate trăi şi aşa!

-    Şi ţie ţi-a plăcut Camus. Şi tu ţi-ai pierdut împărăţia după liceu. Erai un prinţ

şi acum ce…

-    Mai Irineule, poţi să compari viaţa ta cu a mea? Doar copii ai mai mulţi ca

mine, m-am răstit, dar mai bine taceam din gură.

-    Ştiu şi …hai talpaşule să mergem mai departe!

 

 

Am urcat cu maşinile până la Valea Blaznei, le-am parcat la cabană şi ne-am oprit

să admirăm Munţii Bârgăului, Călimanii şi superba vale a Someşului, atât cât se vedea de la altitudinea la care eram. Ne-am pregatit rucsacii, ne-am încălţat bocancii şi am pornit spre destinaţie. Ne aşteptau trei vârfuri de peste două mii de metri şi apoi lacurile Lala Mică si Lala Mare, unde vroiam să asezăm tabăra. În urmă cu douăzeci de ani nu era mare lucru. Am trecut pe lângă exploatarea minieră, părăsită acum, am intrat în păduricea de brazi de altădată, acum pădure în toată regula. Când am ieşit şi am văzut varful Cobăşel simţeam deja oboseala. Nu mai urcasem pe munte de douăzeci şi unu de ani. Eram cel mai puţin antrenat dintre toţi. Irinel avea vreo zece ani de inactivitate, dar mergea mai greu decât mine. Avea şi hectolitrii de rachiu în spate, pe lângă fumat, gândeam eu. Oricum, Barbu, care în fiecare an urca de doua trei ori, si nici nu fuma, era nevoit să ne aştepte mereu. Răzvan, care era un slăbanog de felul lui, se ţinea cum necum de şeful de coloană.

 

Irinel nu vroia să ceară nimic, şi, propunerea mea  a venit ca o binecuvântare:

-    Irinel, eu zic să fentăm Rosu şi Ineuţul şi să mergem pe coastă. Eu nu cred că

pot să urc dar şi tu eşti cam verde şi nu cred că de la iarbă. Barbule! voi mergeţi pe vârfuri şi ne întâlnim în Şaua cu Lac.

-    Simt că-mi scuip plămânii, s-a bucurat Irinel.

-    Cred că dacă te linge cineva se-mbată.

-    Hai tălpaşule, hai să mergem mai departe! a zis Irinel cu vocea gâtuită.

Poteca de coastă, de fapt zeci de poteci săpate de oile ce treceau zilnic pe  acolo, făceau drumul mult mai uşor, fiind de fapt o curbă de nivel. Doar în Şaua cu Lac mai aveam de urcat un povârniş, şi apoi, fie urcam Ineul, fie coboram în Lala şi urcam a doua zi pe vârf. Dezavantajul acestei variante era că limita esenţial peisajul, care, oricum ramânea magnific.

-    Moşule ne-a cam trecut vremea la amandoi, i-am zis cu blandeţe şi înţelegere.

-    Ştiu şi nici nu-i de mirare. Oricum este ultima mea ascensiune. Ma bucur

foarte mult că suntem măcar noi patru. Mi-ar plăcea să mă-ngropaţi acolo unde voi muri.

-    Eşti nebun! Ce-i tot dai cu moartea asta? Tu nu vezi ce-i în jurul nostru?

-    Aş fi putut sa trăiesc toată viaţa într-o colibă numai să fiu pe munte. Alta ar fi

fost viaţa mea. Când văd vârfurile astea şi izvoarele, care niciodată nu am înţeles de unde se alimentează aşa de sus, îmi zic că nu mai am nevoie de nimic. Totul este simplu si curat. Am văzut odată un bătrân cu nepotul lui, veniţi de la ţară, mâncau pe scările unui aprozar pâine cu struguri. Atât mi-au fost de dragi şi mi-am zis ca aş putea trăi o viaţă întreagă aşa.

-    Şi de-aceea ţi-ai luat cinci kile de palincă cu tine! Măcar să nu laşi sticlele

aruncate lângă lac.

-    Când am urcat prima dată, acum treizeci de ani, cu voi eram, şi am văzut

creasta  brăzdată de izvoare am amuţit. Nu ştiu dacă-ţi aminteşti, dar am stat o jumătate de oră pe o cioată şi nu mi-am dezlipit ochii de la munte.

-    Îmi amintesc, dar aveam nouăsprezece ani. Eram abia reusiţi la facultate şi

toată lumea era a noastră. Ani de zile, în facultate, mă hrăneam cu aşteptarea vacanţei de vară să mă mut pe munte.

-    Dacă reuşeam şi eu, totul ar fi fost altfel.

-    Tu oricum ai mai urcat de multe ori, pe când eu n-am mai fost de douazeci de

ani. Îţi aminteşti noaptea aceea când s-au pornit caii ce paşteau la Fântâna lui Răţifoi

de-am crezut că ne zdrobesc?

-    Ce bine era…atunci.

-    Ce era bine, să ne zdrobească?

-    Nu, viaţa, totul era bine. Uite şi izvorul acela ce debit uriaş are si este chiar pe

creastă. Nu pricep de unde iese atâta apă.

-    Hai că vara asta mai ieşim odată  pe Anieş şi dormim o noapte acolo.

-    Cât m-am rugat de voi să veniţi şi acum, sigur nu vom mai ieşi.Cel puţin eu nu

ştiu dacă voi mai putea.

-    Îi fi tu cel mai ocupat, ce să-ţi spun!

-    Hai tălpaşule sa mergem mai departe, a întrerupt el discuţia.

Neavând de urcat, am ajuns cu ceva înaintea celor doi şi ne-am trântit în iarbă.

-    Ce faci izvoraşule? i-a vorbit el, ca unui copil, celui mai bun izvor din lume,

cel din Şaua cu Lac. Nu urc acum, sunt prea obosit. O să urc maine, şi a scos o sticlă de palincă din rucsac. Barbu şi Răzvan coborau Ineuţul, şi, dacă am hotărât să nu mai urcăm, am luat şi eu o duşcă.

-    Mâine dimineaţă la răsărit voi fi pe Ineul, a zis el, cu privirea ridicată spre

vârf. Vreau să văd un răsărit de pe cel mai înalt loc. Poate ultimul.

-    Eşti nebun! Crezi că te mai trezeşti la patru după ce te-mbeţi în seara asta?

Sau ţuica ai adus-o până aici să dezinfectezi locul unde îţi aşezi cortul.

-    Poate văd Ceahlăul, se spune că se poate vedea de pe Ineul…

-    Poate într-o zi după ploaie că acum e prea pâclos cerul. Apropos, ai fost în

Ceahlău?

-    Nu, niciodată.

-    Dar în Bucegi?

-    Nici acolo.

-    Înseamnă că ai urcat doar Rodnei şi Ţibleşul.

-    Da, şi ăştia până acum zece ani.

-    Şi de ce, de zece ani nu ai mai fost nicaieri? am întrebat, deşi ştiam răspunsul.

-    Nu am avut cu cine, nu am avut bani…

-    Acum zece ani ai luat ordonanţa, nu?

-    Da, dar…

-    Mai dă o gură de ţuică! i-am cerut şi am schimbat vorba.. Îţi aminteşti de

efectul tesco ce-l trăiam seara cu ţuică de Zalău … era patruzeci şi şapte de lei kilul. De fapt ştii de la ce vine tesco?

-    Da de la tescovina lui Răzvan.

-    Ce păstrăvi frumoşi prindeam în Lala cu firul întins… Mai ştii când ne-am

întâlnit cu cei doi nemţi şi le-am dat un păstrăv. Kunta Kinte cum le zicea Paul. Şi apoi, la doi ani, ne-am întâlnit din nou de parcă ne-am fi înţeles. Ce vremuri erau!...Şi cum s-au dus toate…m-am lăsat furat de amintiri, şi imediat mi-a părut rău.

-    Vezi de-aceea nu mai pot şi m-am săturat de viaţa asta! a spus el cu ochii în

lacrimi…Nu mai pot, nu mai ştiu ce să mă fac!

N-am putut să mai spun nimic. Îi ştiam în linii mari povestea, dar numai din

auzite, şi era deprimant cum a murit o pasiune ca a lui din motive financiare. De treizeci de ani, de când a descoperit muntele, omul acesta, acest copil de cincizeci de ani, nu avea alte vise decât ascensiunea montană. Vreo douăzeci de ani şi-a hrănit patima cu ieşiri la munte, mai rare decât ar fi vrut, dar, de zece ani încoace, din cauza sărăciei, nu a mai putut urca niciodată. Nu putea să existe pedeapsă mai mare pentru un om ca el. Nu putea să existe un om ca el fără munte. Dacă ar fi existat un serviciu Salvamont plătit şi nu voluntar el era cel mai potrivit, dar până la un anumit moment când altă patimă i-a anihilat voinţa. Oricum pasiunea lui devoratoare l-a însoţit toţi cei treizeci de ani. Avea o lume a lui, bogată şi agitata, altfel decât cea reală din jur, în care nu-şi putea gasi locul. Deşi subjugat de nevoile zilnice, spiritul lui era în permanenţă liber. Mai citea doar reviste şi cărţi legate de munte, şi chiar mi-a spus cândva despre un film în care personajul principal, un om al muntelui, desăvârşit, şi-a găsit moartea din altruism într-o crăpătură în stâncă, salvând alte vieţi. Mai târziu am văzut şi eu filmul şi mi-am dat seama câtă hrană şi-a luat sufletul lui din acea poveste. Era foarte curajos si îndemânatic. Cobora sau urca prin locuri pe unde doar caprele se încumetau. Totdeauna am invidiat curajul lui, socotindu-l nebunesc, iresponsabil. Cand am traversat cateva locuri periculoase din peştera Izvorul Tăuşoarelor, pentru mine  a fost un adevărat exerciţiu de autocontrol al spaimei, în vreme ce el zburda ca o căprioară. Muntele nu l-a învins niciodată. Doar viaţa.

 

Prima oară mi-a vorbit de Irinel în urmă cu caţiva ani, când l-am întrebat cine sunt cei ce apăreau mereu în nişte poze din tinereţe, pe care le privea nostalgic. Erau aceiaşi cinci tineri, cu tata şase, veseli, bronzaţi, cu părul lung, mereu în decor montan. Mi i-a descris pe toţi în câteva cuvinte, prezentându-mi, cu vădit entuziasm, şi locurile surprinse în poze. Poze vechi, alb-negru, mai puţin generoase pentru un privitor din afară, dar cu o valoare sentimentală deosebită pentru el. Citind caietul mi-am amintit unda de tristeţe din privirea şi din vocea lui când mi-a vorbit de Irinel. Am fost emoţionată, atunci mai puţin, şi infinit mai mult la citirea caietului, de situaţia dezastruoasă în care a ajuns. Nu înţelegeam atunci cum un om de patruzeci şi ceva de ani nu se poate redresa. Era de neînţeles pentru mine, şi, în acest context, nici pledoaria tatei pentru munte şi în favoarea calităţilor prietenului său nu m-a dat gata atunci. Îmi revin în memorie foarte clar eşecul repetat la facultate, o căsătorie un pic ciudată şi niciodată acceptată de familie, sancţionată cu izolarea, abandonul unui loc de muncă foarte bun, problemele de sănătate ale lui şi ale soţiei, alunecarea, încet, încet, spre o altă patimă, dar peste toate acestea, puterea devoratoare a unei pasiuni de o viaţă, pasiune mistuitoare şi neîmplinită. Am recitit de multe ori întregul caiet, cu altă înţelegere pentru tot ce au trăit în acei ani, cu multă simpatie, încercând îndelung să pătrund în tainele ascunse în fotografii. Am dobândit un sentiment special pentru cel care a însemnat atât de mult în viaţa lui, simţindu-l aproape ca făcând parte din familie. Suferinţa mea pentru pierderea tatei este acutizată de regretul de a nu fi adâncit discuţia de atunci, dar mai ales cea purtată după acea întâlnire de treizeci de ani, absolut originală, de o frumuseţe unică, dar cu un sfârşit tragic.

 

 Ideea unei întâlniri de treizeci de ani pe munte a avut-o Irinel. L-am întâlnit în piaţă, niciodată nu ştiai unde merge, de unde vine, dacă are o destinaţie. Grăbit, cu barba neîngrijită, cu şapca lui Fidel Castro pe cap, îşi trăda suferinţa hepatică prin ascita tot mai evidentă şi prin paloarea feţei.

-    Ce zici facem întâlnirea de treizeci de ani?

-    O facem, dar pe munte! s-a luminat el.

-    Ştii tu vreun restaurant mişto prin munţii noştri?

-    Ce restaurant, în cort, la Lala Mare.

-    Bravo moşule, şi cine mă rog ne duce până acolo? Că eu n-am mai urcat de

vreo douăzeci de ani şi fumez de peste treizeci. Crezi că mă mai ţin plămânii, ca pe vremuri? Unde mai pui că nici nu pot să urc în costum.

-    Ei costum, cu rucsacul în spate, cu securea şi ceaunul bălăngănind la curea.

Gândeşte-te ce superb ar fi să ne întâlnim într-o zi şi la o ora stabilită

-    Serios, Irinel, ideea este de roman de aventuri, dar fantezistă, să nu zic

utopică.

-    Hai măi, ce Dumnezeu, stabilim o zi la ora opt dimineaţa şi ne întâlnim în

Şanţ, la drumul care pleacă spre Valea Blaznei. Îi anunţ eu pe toţi şi să vezi că vor veni. Pornim de la tabără şi în câteva ore suntem în Şaua cu Lac. Tu nu vrei să mai vezi o dată locurile acelea? Îmi doresc mai mult decât orice să mai urc o dată Ineul… Poate ultima dată.

-    Hai la o bere că începe să-mi placă ideea. Când ţi-a venit?

-    Mă gândesc mereu la o ieşire în vechea trupă, dar ideea cu treizeci de ani mi-a

venit acum, pe loc, când m-ai întrebat tu.

-    Eşti un visător incurabil. Dar unul care a avut o idee genială. Pe mine m-ai

câştigat. Ştii cum facem: tu îi anunţi pe cei din oraş şi eu pe ceilalţi. O să-i bat la cap pe toţi până o să fie de acord şi apoi stabilim data. Chiar aşa vom face. La ora opt cine este în Şanţ bine, cine nu, să fie sănătos. Dă-mi numărul tău să ţinem legătura.

-    Nu am telefon.

-    Nu-i nimic, mai vin eu şi te caut.

            Am fost realmente cucerit de ideea lui. Numai el putea să gândească atât de liber şi de frumos. În vremuri în care ne întâlneam rar şi ne salutam pe fugă, de parcă abia ne cunoşteam, şi nu am fi trăit anii de liceu şi mai ales cei ce au urmat în ieşirile noastre pe munte, împreună, acest copil mare a avut o iniţiativă ce mi-a adus în suflet toate aşteptările ascensiunilor din anii când, şi pentru mine, acest lucru însemna foarte mult. Oricum, întâlnirea în varianta civilizată şi cuminte, aşa cum se face de obicei, nu a avut loc, aşa că nici măcar nu a trebuit să aleg. Când i-am sunat pe ceilalţi patru, bineînţeles că toţi au avut o primă reacţie negativă: nu pot pentru că…, nu ştiu, să mă mai gândesc, voi nu sunteţi normali. Localnicilor, pe care i-am sunat şi eu, le-am spus că sunt nişte căcăcioşi pentru că nu au fost în stare să organizeze întâlnirea nici la douăzeci şi nici la treizeci de ani. Apoi le-am cerut să se reabiliteze în ochii mei şi să se gândească serios la propunerea lui Irinel, acum cât mai putem urca pe munte, le-am dat răgaz câteva zile şi deja s-au înmuiat. Au mai cerut răgaz o săptămână, mai puţin Paul care locuia în Cluj şi Ionel care era un urs, amândoi refuzând participarea. După alte câteva telefoane, am stabilit întâlnirea pentru ultima vineri din iunie, la ora opt, în centrul satului Şanţ, la uliţa ce ducea spre tinereţea noastră trecută. Cu două săptămâni înainte am hotărât să întrerupem orice comunicare şi să facem exact aşa cum a sugerat Irinel. Cine vine, bine, cine nu, să fie sănătos. Eu cel puţin eram sigur că Irinel va veni şi aş fi urcat şi în doi. Am mai făcut-o de multe ori şi întotdeauna cu el. Am încălcat convenţia tăcerii, şi, indirect i-am transmis că îl voi lua cu maşina la ora şapte din faţa blocului. El nu avea maşină şi am zis că e mai bine aşa. În zilele dinaintea plecării m-am simţit fantastic. Simţeam acel freamăt teribil pe care l-am trăit în aşteptarea fiecărei ascensiuni. Sufletul mi-a întinerit cu douăzeci de ani. Mă bucuram de fiecare zi care îmi aducea mai aproape ziua de treizeci iunie 2006. Eram ca un adolescent la prima întâlnire. Vedeam cu ochii minţii întregul traseu pe care îl făcusem de nenumărate ori. Ani la rând munca m-a purtat în satele de la poalele Ineului pe care l-am văzut din toate direcţiile şi în toate anotimpurile. Nu mă săturam să-l privesc şi să retrăiesc bucuriile trecute, dar să mai ajung vreodată pe Ineul nu m-am gândit, niciodată, în aceşti ani. Incertitudinea prezenţei celorlalţi, pe care de altfel o doream foarte mult, sporea farmecul aşteptării. Îmi venea să pun mâna pe telefon şi să-i sun.

În cele din urmă a venit şi ziua de vineri, şi, pregătit pentru trei zile de sărbatoare a sufletului, aşa cum numai marile întamplări fericite din viaţă ţi le pot oferi, am pornit călătoria în timp, întoarcere fantastică, din care aveam să mă trezesc cu o violenţă distrugătoare. Am cules de pe drum un om fericit, zâmbitor şi vorbăreţ ceea ce m-a bucurat şi mai mult. Ne-am amintit prima ascensiune prin Obârşia Rebrei, cu traversarea Pietrosului, când, crezând că muntele este teribil de duşmănos, ne-am încărcat rucsacii ca pentru o aplicaţie militară. Unde mai pui că ne-a prins ploaia, ne-am speriat, şi în aceeaşi zi am coborat de pe Pietrosul în Borşa cu proviziile intacte. Am  dormit o noapte în Moisei şi a doua zi era o vreme superbă. Cu regretul de a fi coborât prea repede, ne-am întors acasă. În anii ce au urmat am câştigat suficientă experienţă încât ne dimensionam cantitatea de hrană cu precizie maximă. Ploaia nu ne speria  niciodată pentru ca viaţa în cort era haioasă.

-    Ce ţi-ai luat de băut? l-am întrebat într-o vreme.

-    Cinci kile de ţuică…

-    Tu eşti nebun, vrei sa te omori? am zâmbit prieteneşte.

-    Păi nu ştiam dacă luaţi şi voi, şi vreau să ne simţim bine. Sunt atât de fericit

cum nici nu poţi să crezi.

-    Am şi eu un coniac şi sigur au luat şi ei ceva. Abia aştept să ajungem lângă

Lala, să facem un foc şi să prăjim o slănină.

-    Mai tălpaşule aştept de zece ani clipa asta…

-    N-ai uitat expresia.

-    Care? Tălpaşule? În Himalaya aş fi fost un tălpaş exemplar.

-    Te cred. Ţi-ar fi plăcut tare mult. Dar lasă că şi Ineul este super, mai ales

pentru boşorogi ca noi.

Când am ajuns nu era nimeni în locul stabilit, dar era încă devreme.După un sfert

de ceas a apărut Barbu şi la trei minute şi Răzvan. Eram fericiţi cu toţii, ne-am îmbrăţişat şi toată înstrăinarea ultimilor ani s-a topit. Era ca pe vremuri, când nişte copii teribili începeau să ia viaţa în serios.

 

Ce sentimente frumoase trebuie să fi trăit în acele vremuri, ce bucurii fără seamăn, am realizat tot mai mult citind şi recitind caietul. Abia acum am înţeles că tinereţea este la fel în orice epocă. Citind şi recitind caietul am înţeles că şi tata a fost cândva la fel cum sunt eu acum.

Toate astea m-au schimbat foarte mult şi mi s-a desluşit, cu adevărat, ce înseamnă să iei viaţa în serios dar nu în tragic. Mai bine spus să faci lucrurile serioase cu zâmbetul pe buze. Tot acum l-am descoperit la fel de pasionat de munte ca şi prietenul lui, o pasiune la fel de neîmplinită. Diferenţa este doar că el şi-a controlat mai bine trăirile şi

şi-a împlinit viaţa prin dragostea şi grija pentru mine şi pentru mama.

 

 Când au ajuns Barbu şi Răzvan, în Şaua cu Lac era tăcere. O tăcere disperată şi una tristă.. Ştiam că nimic concret nu îndreptaţea tristeţea ce m-a cuprins, dar atât era de puternic simţământul, încât nu găseam cuvintele potrivite. Mă agăţam în gând de orice posibilitate, dar gândeam haotic, incoerent. Orice aş fi spus mi se părea inutil. Ceilalţi doi, fiind mai proaspeţi, au urcat pe Ineul. Eu am rămas cu Irinel dintr-o solidaritate nedefinită. Când am ajuns în dreptul Lalei Mici, care oricum era mai departe de potecă, a spus un lucru la care nu mă gândisem niciodată:

-    Tu-ţi dai seama că am trecut de zeci de ori pe lângă lacul ăsta şi niciodată nu

m-am dus până lângă el?…Hai să mergem acum să ne spălăm pe faţă!

-    Dar ai băut din apa lui.

-    Cum să beau?

-    De fiecare dată când ai băut din Valea Lalei, ai înghiţit şi o gură de apă din

lacul ăsta.

-    Da, ai dreptate, că se unesc mai jos. Hai să ne clătim ochii!

Am lăsat rucsacii în iarbă şi ne-am bucurat de priveliste. Deşi era mai puţin

spectaculos decât Lala Mare, fiind prima dată lângă el, ne oferea o bucurie a noutaţii. Şi imaginea Ineului era una nouă pentru noi, alta decât ce am văzut până atunci, din alt unghi. Barbu şi Răzvan mai aveau un pic şi ajungeau în varf. Î-am strigat şi ne-au răspuns la fel. Siluetele lor profilate pe coasta către Ineul mă făceau să regret că nu m-am dus şi eu pe vârf.

-    De ce nu ai vrut să urci? Nu puteai să ajungi până sus?

-    Ba aş fi putut, dar prea ar fi fost pe fugă şi vreau să mă bucur mai mult timp de

înălţime. Mâine dimineaţă voi sta în linişte, singur, şi voi medita. Mi-e foarte greu şi trebuie să iau o decizie. A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea.

-    Acum ai să plângi, ce naiba! Şi nu mai bea din sticla aia. Stai să facem focul şi

să mâncăm ceva!

-    Nu pot să mănânc nimic, nu mi-e foame.

-    Hai că nu mai e mult până în Lala Mare, şi de-or mai fi jnepeni de foc vă fac şi

o supă. Până vin ăştia bem un coniac şi ne mai uitam în jur. Or mai fi păstrăvi în Lala?

-    Nu ştiu, n-am auzit nimic. Mai ştii când a apărut deasupra lacului arabul ăla

şchiop de ne-am speriat de el?

-    Ce viteză avea la coborâre în cârja lui! Atunci am zis că e spion. Abia aştept

să văd lacul. Am auzit că s-a taiat jneapănul din jur în draci.

-    Şi acum zece ani era tăiat. Cred că trebuie să coborâm mult să adunăm lemne

de foc.

-    Tocmai de aceea hai să mergem!

-    Ce splendid se vede crucea de pe vârf din poziţia asta!.... Hai tălpaşule, hai să

mergem!....

Când am ajuns în căldarea Lalei Mari, peisajul era dezolant. În douăzeci şi unu de

ani zona a devenit pustie. Doar nişte cioate de jneapăn mai aminteau de bogaţia vegetaţiei de altădată. Zona selenară din jurul lacului acoperea o suprafaţă imensă.

-    Nenorociţii! Îi doare în c… de toată rezervaţia asta! a răbufnit Irinel.

-    Au murit toţi pădurarii. Peste alţi douăzeci de ani, nici nu vreau să mă

gândesc. Mare păcat! De fapt mă aşteptam, dar nici chiar aşa.

-    Mă mir că mai este apă în lac. Mai ştii când au aruncat militarii petarde în apă să prindă păstrăvii?

-    Da, îmi amintesc, şi digul de la vale era distrus. Dar ce-i acum e un dezastru!

Hai moşule să alegem un loc de tabără, şi să adunăm uscături.

-    E şi greu de găsit loc că nu-i nimeni lângă lac.

-    Ce schimbat e totul!

Am ales un loc uscat şi în zece minute am instalat cortul. Aveam şi o vatra lângă

noi şi am pornit după lemne. Cu greu am găsit două braţe de uscături, şi destul de departe de cort. La urcare, cu lemnele în braţe, i-am simţit iaraşi oboseala exagerată. Am aprins repede focul şi am pus apa la fiert pentru supă. Era ca pe vremuri. Am turnat coniac în cănile de tablă şi cu o bucurie liniştită am închinat din tot sufletul.

-    Noroc Irineule şi să dea Dumnezeu să nu fie ultima dată când ciocnim în acest

loc magnific!

-    Chears! şi şi-a întors privirea.

Am mai pus un rând şi au apărut şi ceilalţi doi. Au fluierat de deasupra lacului şi

s-au grăbit către noi.

            -    Hai scoateţi cănile să ne bucurăm de clipa asta împreună!

            Am golit sticla în cele patru căni, ne-am aprins ţigările de la jar – doar păcătoşii fumau, adică eu şi Irinel – şi am ciocnit cu bucurie. Sedus de frumuseţea clipei m-am trezit punctând:

-    Cred că sunteţi de acord că nu de multe ori în viaţă ai parte de asemenea

momente. Nu ştiu ce simţiţi voi, dar pentru mine clipa de faţă echivalează cu cele mai fericite momente din viaţă. Este incredibil ce idee a putut avea tălpaşul ăsta. Cei treizeci de ani de la terminarea liceului sunt de fapt şi treizeci de ani de la prima ieşire a mea pe munte.

-    Şi pentru mine – a spus Irinel – este la fel.

-    Şi vreo douăzeci şi unu de la ultima.

-    Eu am mai fost pe munte pană la ieşirea cu voi – a precizat Barbu.

-    Ştiu de tine, dar tu Răzvane?

-    La fel ca voi, atunci am urcat prima dată.

-    Când am cărat bocancii peste Pietrosul.

-    Şi am dormit la ţăranii lui Vida Geza.

-    Şi ne-am spălat în fântâna de lângă monument de ne-a certat maramureşeanca

aia trezită cu noaptea-n cap, că-i spurcăm apa de băut.

-    Ce slabi am fost la prima ieşire! Să fi coborât la Iezerul, să fi stat o noapte, şi a

doua zi, când s-a făcut vreme bună, puteam să urcăm iarăsi Pietrosul şi să trecem la Tăurile ascunse ale Buhăiescului.

-    Aşa au trecut vreo trei ani până când am poposit acolo. Ce superbe sunt

lacurile acelea, ce albastru marin şi ce adâncime poate să aibă al doilea.

-    Nici nu-mi amintesc prea bine cum arătau, dar ştiu că semanau cu niste lalele.

-    În noaptea când am dormit acolo, au mai venit doi vâlceni, soţ şi soţie, la vreo

patruzeci de ani, au halit ca rupţii, s-au certat tot timpul, s-au băgat în cort şi nu i-a mai văzut nimeni până dimineaţă. Vă amintiţi?

-    Da şi-mi aduc aminte cât i-am admirat pentru ca aveau de doua ori vârsta

noastră dar nu-i înţelegeam cum nu se bucurau de frumuseţea din jur, se ceartau tot timpul şi stricau armonia locului.

-    Chiar, noi ne-am certat vreodată pe munte?

-    Cum să te cerţi în locurile astea? Ar fi mai mult decât un sacrilegiu.

-    Ai dreptate Irinel dar munţii nu sunt biserică. Sau poate ar trebui sa fie, cel

puţin pentru că sunt mai aproape de cer.

-    Nu-mi amintesc să ne fi certat.

-    Cred că nu ne-am certat niciodată.

-    Răzvane, tot cu apă rece ştii când ţi-e foame?

-    Nu chiar, dar nu am fost un gurmand niciodată.

-    Dar un kil de tescovină ai adus? Să mai încercăm efectul tesco şi apoi să ne

demonstrezi efectul Coandă cu hârtia igienică. Să ştii că ori de câte ori a venit vorba de efectul Coandă cea mai elocventă demonstraţie a fost asta cu hârtia igienică. Totdeauna

s-a înţeles perfect.

-    Nu am adus tescovină că nu mai are cine să o facă. Dar am adus altceva mai

de calitate.

-    Mai de calitate decât tescovina ta acum treizeci de ani nu poate fi nimic pe

lume. Fiecare epocă are valorile ei, şi acum pentru noi ar fi fost interesantă o tescovină facută de tatăl tău. Dar nu-i sfârşitul lumii nici fără.

Amintirile veneau unele după altele, într-o înlănţuire întâmplătoare, şi nici nu mai

conta cine le aduce între noi. Erau toate, întamplări comune, realităţi  cu iz de poveste. Ieşeau din întunericul celor peste douăzeci de ani numai datorită întâlnirii miraculoase de lângă lac. Eram fericiţi şi poveştile nu se mai terminau.

-    Hai să vă pregătesc supa. Ca la mama muntelui acasă. Mai puneţi un rând că

poate li se face foame si lui Răzvan, şi lui Irinel. Ştiu Irineule, ştiu că ţie nu-ţi trebuie nimic, dar te ia mama huciului dacă nu mănânci acum cu noi. Apoi poţi să bei cât te ţin balamalele. Tragi un somn bun şi mâine eşti alt om. Urcăm Ineul şi o luăm de la capăt. Cu ce ai tu în raniţă nu plecăm de aici o săptămână. Doar vremea să ne lase.

-    Eu nu mai plec niciodată….

-    Vă amintiţi atunci toamna, în 12 septembrie, când, în puterea nopţii a venit

bătrânul acela din Rodna să-l găzduim la foc pentru că nu a găsit afine şi nu vroia să coboare de pe munte?

-    I-am dat să bea pe săturate, să nu îngheţe, şi a doua zi dimineaţa, când ne-am

trezit, nu mai era la corturi.

-    A doua zi spre seară a început prima ninsoare şi în ziua următoare am coborât

şi noi. Cred că o fi ajuns şi bătrânul în sat.

-    Eu zic să mâncăm, să ne odihnim un pic şi să mai facem o tură toţi patru să

mai aducem lemne.

-    Musai, că la noapte nu va fi foarte cald, şi fără foc nu are niciun farmec.

Am înteţit focul, am terminat supa, din patru plicuri îmbogăţită cu ierburi uscate

şi cu paste, dar toţi, mai puţin Irinel, am savurat slănina friptă pe ţepuşe de inox, cu ceapă,  roşii şi brânză. Se închidea tot mai mult în el şi nu ştiam ce să fac să-l scot din starea de apatie în care aluneca usor. Fuma ţigară după ţigară şi era tot mai tăcut şi nesigur pe mişcări.

-    Moşule! Nu mai apuci să urci Ineul dacă nu mănânci cu noi.

M-am gândit să-i iau băutura, dar mă temeam de reacţia lui şi nici nu vroiam

să-l jignesc în vreun fel.

Din câte ştiam eu sunt două feluri de oameni după reacţia la băutură: unii care mănâncă fără măsură şi alţii care, dacă apucă să bea, nu mai mănâncă nimic. Irinel nu era, după cum îl cunoşteam eu , din a doua categorie, dar bănuiam atunci, şi mai târziu mi s-a confirmat, nu avea nimic de mâncare la el. Credeam că nu avea bani, însă acum sunt convins că a fost un act deliberat, determinat de intenţiile lui sinucigaşe. Asta am înteles-o însă mai târziu. Şi-a luat cu el doar băutură şi ţigări pentru că intenţiile lui se opreau acolo, pe munte, într-o ultimă bucurie ce şi-o mai oferea, alături de noi care l-am îndrăgit, dar care, am uitat că viaţa poate fi trăită şi în mod natural şi frumos urmându-ţi pasiunile tinereţii.

-    Tu stai de pază Irinele, până venim noi cu lemnele! le-am spus mai mult

celorlalti, pentru că l-am văzut absent, aproape adormit.

-    Să vină şi el ca nu umblă nimeni pe aici!

-    Lasă-l în pace să se odihnească. Hai voinicilor în codru!

Am coborat pe Valea Lalei şi după o jumătate de oră ne-am întors cu trei legături  

de lemne, trăgând după noi chiar şi un brad uscat, numai bun de făcut un foc de tabără ca pe vremuri. La întoarcere l-am găsit dormind în soare, lânga focul aproape stins, ghemuit ca un fetus. M-am gândit iarăşi să-i ascund băutura, dar era prietenul nostru şi nu am putut să fac asta, sperând să-l câştig altfel.

-    Ce facem cu omul ăsta? a venit întrebarea lui Răzvan.

-    Trebuia să ne gândim mai demult ce facem cu el, acum lasă-l să doarmă.

Atâţia ani i-am ştiut disperarea dar nu ne-a păsat de viaţa lui. Şi voi, în oraşul vostru nenorocit nu puteaţi face mare lucru, dar erau unii care ar fi  putut face ceva pentru el. Ceva adevărat şi consistent care i-ar fi putut face viaţa mai uşoară. Cred, uneori, că în vremurile de dinainte nu ajungea aici. Avea o şansă să supravieţuiască, chiar în condiţiile unei minime decenţe. Sigur nu ar fi fost aşa disperat.. Probabil că ăsta-i preţul ce trebuie să-l plătim pentru libertatea câştigată. Păcat că întotdeauna plătesc cei care merită cel mai puţin.

-    Ce vrei să spui?

-    Există o primărie, un primar, care ar trebui să se uite mai mult în jur, şi mai

puţin în curtea proprie. Ştiu eu ce spun şi o ştiţi şi voi. Secretarul de partid de pe vremuri era mai uman decât cei de acum. Mi-e lehamite să mă gândesc. Voi îi ştiţi mai bine povestea, şi dacă greşesc, aruncaţi cu pietre. Dar nu cred că aveţi curajul. Fără argumente, oricum, nu aş accepta. Şi nu există argumente pentru indiferenţa care domneşte peste tot. Suntem mai străini decât oricând. Amintiţi-vă ce liberi eram, cum colindam la fiecare Crăciun şi ce vacanţe pline trăiam. Cum ne pregăteam ieşirile pe munte, petrecerile de revelion, ieşirile la cules de ciuperci sau după mure. Nu cred ca aţi uitat toate astea. Mereu îmi spun ca e prea mare preţul plătit şi prea puţine bucuriile dobândite. Asta ati aşteptat voi in 89? Eu nu am crezut că o să ajungem aici. Nu am fost un luptător pe baricade, dar împreună cu ceilalti douăzeci de milioane am dus o luptă surdă, în tăcere şi care merită o răsplată mai bună. Cât timp le trebuie celor de azi să înteleagă că trebuie să facă ceva şi pentru ceilalţi? Aminteşte-ţi Răzvane când mergeam la saniuş pe strada Soarelui şi ne aştepta tatal tău cu o ţuica fiartă, sau tu Barbule când, de Crăciun, ne servea mama ta un lichior pregătit după o reţetă simplă dar secretă. Nu pot să cred că aţi uitat toate astea. Sigur nu le-aţi uitat dar v-a luat viaţa şi nu v-aţi mai gândit la ele. Mai ştiţi când repetam “O ce veste minunată” lângă râu, şi apoi porneam pe drum până dimineaţa? Cine mai face aşa ceva azi? Nimeni! Şi nu e păcat? În condiţiile astea nu mă miră faptul că cei mai slabi, cum e Irinel, sunt învinşi. Dar noi nu avem nicio vină, nicio obligaţie, cel puţin morală?  

-    Dar de ce şi-a abandonat serviciul? Totul a început atunci, cu ordonanţa aceea

nenorocită, după care nu şi-a mai gasit de lucru, a ţinut să spună Barbu.

-    Lumea lui interioară era incompatibilă cu ceea ce i se oferea aici. Probabil că

oricare dintre noi, în situaţia lui, am fi găsit, de fapt am şi găsit soluţii, dar el a rămas un visător.

-    Un visător de prost gust.

-    Da, dar trebuie să-l întelegem. Nu ştie să facă nimic, dar tot ar fi trebuit să se

găsească ceva şi pentru el. Omul asta este un munte de pasiune, erodat de viiturile vieţii. Dar vorbesc prea mult şi ca din carte. Mă apuc să tai lemnele, de fapt sunt în stare acum să le rup cu mâinile. Când am început să lovesc lemnele cu securea s-a trezit şi Irinel.

-    No zâua bună! Hai să mănânci că am un vin de casă, mama lui! l-a chemat

Răzvan, scotând un flacon din rucsac. Cine nu mănâncă nu primeşte!

-         Nici nu-mi trebuie, poţi să-l bei tu că nici nu-mi place! a răspuns, arţăgos,

Irinel.

Şi-a turnat o palincă, şi-a luat ţigările şi s-a dus lângă lac. S-a asezat pe o

piatră, cu spatele la noi şi a rămas singur. Răzvan şi Barbu şi-au instalat şi ei cortul şi am început să despachetăm tot ce aveam în rucsaci. Ne-am aruncat lucrurile în corturi, am înteţit focul, ne-am aşezat turceşte în jurul lui şi am trecut la degustarea licorii lui Răzvan.

-    E facut de mine din strugurii de lângă casă, ne-a spus Răzvan, aşteptând

părerea noastră de cunoscători. La asta mă pricep şi în fiecare an fac cam două sute de litri. Ăsta-i de acum trei ani.

-    Jos pălăria şi pentru calitate dar şi pentru vechime. Şi eu fac vin acasă dar

după Paşti nu mai am deloc. De vreo zece ani am început să-mi dezvolt via, am tot selecţionat soiuri cât mai timpurii, pentru că la mine este foarte multă umbră, şi încă nu am găsit strugurii care să se coacă în fiecare an. Am soiuri  din Blaj, din Oltenia, din Alba şi chiar din Germania, dar nu sunt mulţumit pe deplin. Oricum ai un vin super, şi când ştiu că e făcut acasă, de mâinile tale, nu am cuvinte. Am şi eu două butelii de vin dar din comerţ. Nu e rău dar nu ştiu cine şi cum l-a făcut. Am descoperit, în urmă cu câţiva ani, vinurile de Tohani, podgorie princiară la origini, cu un gust special, după sufletul meu.

Singurătatea lui, autoizolarea şi mai ales faptul că ne-a întors spatele ne atrăgea

mereu privirile, dar niciunul din noi nu ştiam ce-i de facut. Era de înteles o stare bahică, pentru ca nici noi nu aveam intenţii sportive pentru seara ce urma, dar era prea mult. Nu înţelegeam pe deplin, de fapt deloc ce se întâmplă cu Irinel. Am trecut pe lângă rucsacul lui şi, fiind deschis, mi-am aruncat o privire înauntru. Pe lângă flacoanele de ţuică mai avea doar nişte haine.

-    Ăsta nu are deloc mâncare, le-am spus celor doi. Staţi că mă duc eu să vorbesc

cu el.

Cu inima strânsă, neştiind cum să intru în vorbă, mi-am luat pachetul de ţigări şi

 m-am apropiat de el cu sticla de palincă în mână. Negăsind nicio variantă de abordare de care să fiu convins că va reuşi, m-am trezit vorbind arţăgos, relativ dur, şi, sunt convins, destul de fals, în timp ce-i turnam ţuică în cană.

            -    Mai tălpaşule! Deşi ne-am întâlnit destul de rar în ultimii ani, ne cunoaştem de vreo treizeci, aşa că las-o dracului odată şi hai să stai cu noi. Tu ne-ai adus până aici şi acum te doare în c… de noi. Mă faci să-mi pară rău ca am acceptat provocarea, şi dacă o mai ţii aşa, mâine dimineaţă îmi fac bagajul, urc Ineul şi o tai acasă. Că n-am venit aici sa-ţi văd spatele. Ce mare căcat că bei întruna. Avem noi mâncare destulă şi hai să povestim. Îţi ştiu situaţia, înjură-mă dacă vrei, descarcă-te dacă poţi, urlă să se audă până în Pietrosul, poţi să şi plângi, dar stai cu noi la foc. Nu strica frumuseţea clipelor de acum.  Toţi ştim că în ultima vreme ţi-e greu, dar şi eu şi Răzvan am trecut prin situaţia ta. E drept că nu atâta timp, dar vom găsi o soluţie. Întotdeauna există soluţii. Chiar dacă nu perfecte, cel puţin suportabile.

-    Pentru mine nu mai există nicio soluţie… Eu nu mai cobor de pe munte.

-    Dar ce te faci că ţi se termină ţuica? am încercat să schimb tonul.

-    Rahat, ţi-am spus că am adus-o pentru toţi.

-    Atunci hai şi bea cu noi, nu sta de unul singur aici!

-    Nu pot… îmi vine tot timpul să plâng, a spus prinzându-şi faţa în mâini.

În faţa disperarii lui mi-am pierdut hotărârea şi, pentru o clipă, era să renunţ. Cred că tot ce îi spuneam nu făcea decât să-l întărâte în atitudinea lui.

-    Bine măi Irineule, dar şi dacă stai aici nu faci nimic… Hai la foc! şi dacă te

apucă jalea vii lângă lac, te răcoreşti, şi-ţi trece. Nu poţi să stai toată noaptea aici. Nu ne mai arde nici nouă de nimic, şi am pornit atât de frumos. Hai că s-a dus şi soarele şi e răcoare. Înteţim focul, mai tragem o haleală şi ne îmbătăm cu vin şi poveşti. Spală-te un pic pe faţă şi hai cu mine!

            S-a liniştit un pic, s-a spălat cu apa rece a lacului, s-a şters cu tricoul de pe el,

l-am luat de după umeri şi ne-am apropiat de foc. Când am ajuns mi-am dat seama că şi-a uitat cana lângă lac şi m-am întors să i-o aduc.

            -    Mai ştiţi strigătul de disperare ce-l rosteam în faţa frumuseţilor ăstora? i-am întrebat, la întoarcere, pentru a rupe tăcerea.

            -    Nu, ce strigăt?

            -    De fapt nu de disperare, ci mai mult de asumare, în stil camusian, a destinului.

Un strigăt pozitiv şi lucid al conştiinţei de sine. Dau o butelie de vin celui care şi-l aminteşte!

Se uitau unii la alţii, şi, amintindu-şi dezbaterile existenţialiste ce le aveam cu Irinel, pe teme camusiene, în serile petrecute la foc, pe vremuri, aşteptau raspunsul de la el.

-    Hei lume, cum te treci!

-    Exact! Bravo! Esti bun moşule! Asta-i viaţa adevarată! Astăzi, călcând pe

potecile de coastă, adâncite în mii de ani, de sute de generaţii de animale, m-au năpădit toate gândurile uitate din anii de demult. Mă întrebam pur teoretic, alegând una din poteci, dacă în urmă cu ani mi-am adus şi eu contribuţia la adâncirea ei. M-am simţit făcând parte din natură, chiar o parte a divinitaţii care a creat toate minunile astea. M-a cuprins o linişte cum nu am trăit demult. Cred că puţini oameni au trăit simţământul acesta. Îmi amintesc Irinel când îmi spuneai că oamenii care iubesc muntele sunt oameni de calitate, oameni adevăraţi. Poate nu am înţeles foarte bine atunci ce vroiai să spui, dar azi am înteles pe deplin. Nu efortul şi riscul asumat ci capacitatea de a trăi bucuria simplă şi adevărată de a te pierde în măreţia muntelui probează valoarea umană. Ştiu acum că aceleaşi simţăminte le trăiam şi în urmă cu douăzeci de ani, dar nu eram în aceeaşi măsură conştient de ele. Tu, sigur înţelegi ce vreau să spun.

            -    Înţeleg, dar din păcate eu am alte evidenţe acum.

            -    Orice probleme ai avea, atitudinea, ca răspuns, nu poate fi decât una singură.

 Să-ţi ridici bolovanul ştiind că va cădea la loc şi va veni o vreme când nu-l vei mai putea duce. Viaţa merită trăită, în orice condiţii.

-    Viaţa, dar nu moartea…

-    De acord dar şi moartea face parte din viaţă, şi trebuie sa faci pasul cu

demnitate şi decenţă.

-    Ai dreptate, şi pentru prima dată azi, sunt de acord cu ce spui.

Nu am înţeles atunci în ce fel îmi dădea dreptate spunând că e de acord cu mine,

dar nu peste mult timp aveam să înţeleg.   

 

 Ce bine ar fi fost dacă, după teribila întâmplare, atunci când mi-a vorbit a doua oară de Irinel, aş fi avut răbdarea să-l ascult până la capăt, de fapt să-l determin să se destăinuie. Nu bănuiam dramatismul evenimentelor şi groaza nopţii de vineri spre sâmbătă. Multă vreme mi-am imaginat cât de greu a fost şi a doua zi, câtă suferinţă era în sufletul acelor bărbaţi, prin ce încercări teribile au putut trece, toţi deopotrivă, dar parcă, mai mult decât toţi, tatăl meu.

            Când a apărut, sâmbătă după amiază, era desfigurat. M-am speriat şi l-am întrebat ce s-a întâmplat.

-    A murit Irinel, mi-a răspuns sec, tăind din start orice continuare a conversaţiei.

-    Cum aşa?

-    A căzut într-o râpă.

-    Dar cum s-a putut întâmpla?

-    A alunecat de pe vârf şi s-a zdrobit de stânci.

-    Irinel e cel care avea probleme?

-    Da, a raspuns cu faţa inertă, inexpresivă.

-    Fă o baie fierbinte şi culcă-te. Mai vorbim mâine că vin târziu. Îmi pare tare

rău, cred că i-am spus la plecare. Te pup.

Această a doua discuţie despre prietenul lui a fost ca o ştire care te impresionează

o clipă şi apoi o uiţi. Nu ştiu cât a dormit, probabil că a şi băut, sau cine ştie. Acum, gândindu-mă la suferinţa din inima lui împietrită, cred că era mult prea mult şi faptul în sine, pierderea unui prieten în condiţiile groaznice în care s-a petrecut, fără a mai socoti şi modul nenorocit în care a fost implicat în toată povestea.

            Zilele următoare nu am mai aflat mare lucru. Încerca să-şi reia viaţa obişnuită, să treacă peste groaznica întâmplare. Niciodată nu am mai găsit momentul potrivit să reluam discuţia. Şi toată vina, simt că o port eu. Stătea ore întregi în camera lui, fără a face,  aparent, nimic, măcinat de gânduri. Cred, de asemenea, că ar fi trebuit să înţeleg câtă nevoie de ajutor avea. Să găsesc cuvintele potrivite să-l fac să vorbească mai mult despre tot ce s-a întâmplat. Am pierdut momentul şi  nu l-am mai găsit niciodată.

 

 Se înserase, şi focul ardea ca-n poveşti în vatra de granit din Lala.

-    Ascunde bricheta! a rostit Razvan, cu blândeţe, când Irinel a vrut să-şi aprindă

ţigara. Ai uitat că pe munte doar focul se aprinde cu bricheta, iar ţigările întotdeauna de la jar?

-    Ai dreptate, tu ai stabilit regula asta acum treizeci de ani. Şi întotdeauna ai

respectat-o cu sfinţenie, atunci când te mai prosteai cu câte o ţigară. Mai fumezi?

-    Nu, dar acum voi aprinde una cu voi, de la jar.

-    Te rog! şi i-am întins pachetul.

-    Vă amintiţi când am dormit prima dată aici, în Lala, şase în două corturi de

două persoane?

-    Şi ne întorceam de pe o parte pe alta la comandă.

-    Mâine după amiază mergem pe poteca ce duce în Rotunda. Mi se pare cea mai

spectaculoasă potecă din Munţii Rodnei.

-    Poate doar cea care coboară din Pietrosul, prin rezervaţie, să fie la fel de

frumoasă. Mergem, bineînţeles.

-    Barbule, stând aici lângă foc, te invidiez pentru consecvenţa ta de a urca în fiecare an pe munte. Parcă ai urcat o dată şi iarna…

-    Da, în trei decembrie, dar nu era zăpadă deloc. Totul era îngheţat, şi lacul, şi

 izvorul…A fost fantastic. Era un frig aici, la doua mii de metri, era plin de coloane de gheaţă.

-    Aţi dormit aici?

-    Nu, am coborât în aceeaşi zi

-    Aţi urcat fără greutate…

-    Bineînţeles, cu bagaj uşor, strictul necesar, pentru că ziua era foarte scurtă.

Atunci şi-a luat fiul meu botezul muntelui. I-a fost greu, am urcat într-un ritm  infernal, dar s-a comportat excelent, şi a fost încântat. Ştiam ce poate.

-    Răzvane, tu ai tot băiat. Ai urcat vreodată cu el?

-    Nu, are alte preocupări. Şi nici nu am insistat prea mult.

-    Ba eu aş fi vrut să-mi câştig familia de partea mea, să urcăm împreună, dar

viaţa şi ceva probleme de sănătate au făcut imposibil acest lucru. Aţi urcat careva cu soţiile? Mă uitam la ei şi tăcerea mi-a dat răspunsul. Eu am fost odată, imediat după căsătorie, până în Şaua cu Lac, pe creastă, cu nevastă-mea şi cu nişte prieteni, dar la întoarcere a fost foarte greu, şi de atunci am renunţat. O problemă de ligamente a soţiei m-a făcut să o aduc în spate. Am renunţat pentru totdeauna. Nici măcar pe Ineul nu am ajuns. Atunci a fost ultima mea ascensiune. Acum douazeci şi unu de ani…

-    Ameţitoare apă ce-ntunecat te clatini!... tu cum stai cu generaţia de schimb?

am întrebat uitându-mă la Irinel. De fapt ai tăi sunt mai mici, şi dacă nu ai fost tu, cred că nici ei nu au urcat.

-    Cu cine şi cu ce să urce?...Nici nu le-am povestit prea multe, după ce au crescut. Să nu prindă gustul.

-    Acum îmi dau seama că toţi aveţi băieţi şi doar eu am fată. Se infirmă regula

superioritaţii natalitaţii feminine. Nici aici nu intrăm în regulile jocului. Vă amintiţi capra aceea haituită de câini care parcă ne-a cerut ajutorul, apropiindu-se de lac? Aici eram, in Lala. Speriată trebuie să fi fost, să se apropie de oameni.

-    De obicei aleg animalele, evitând omul. Ştiu ele ce fac, a spus Irinel cu voce

stinsă.

-    Era vreo capră tânără, rătăcită, care nu a apucat să înveţe teama de om. Un pui

nepriceput, care nu ştia ce-i frica.

-    Dacă nu a învăţat repede cred că a sfârşit-o prost.

-    Cum e vremea mâine? Irineule, am încercat să-l stârnesc pentru că-l simţeam

cum se îndepărtează.

-    Fără probleme. Vom avea o noapte senină, din păcate fără lună.

-    Ştiu, că toată ziua a fost pe cer, dar asta ne va face mai uşoară lecţia de

astronomie a lui Răzvan. Mai studiezi cerul în nopţile senine?

-    Da , mi-am cumpărat si o lunetă Newton.

-    După nume trebuie să fie beton. Ai mai descoperit vreo stea?

-    O mulţime, dar toate au căzut. În schimb cunosc toate constelaţiile ce se vad

din emisfera boreala. La noapte vi le arat. Sunt peste 80 şi lumea cunoaşte în general două: Ursa Mare şi Ursa Mică. De fapt nici astea ca lumea, pentru că Ursa Mare nu este acelaşi lucru cu Carul Mare cum se crede. Ursa Mare are mult mai multe stele decât carul. E un animal cu trei picioare, care include şi Carul Mare. De asemenea nu se ştie că ceea ce vezi în iunie la miezul nopţii, în iulie vezi la zece şi în august s-ar vedea la opt seara. Cu ani în urmă am început, în primul rând, cu constelaţiile zodiacale, pe care nimeni nu le caută pe cer. Nici măcar zodia în care s-a născut.

-    Ai dreptate. Eu mai ştiu doar Cassiopeia, pe care mi-ai arătat-o tu pe vremuri.

 La noapte vreau să-mi arăţi Taurul.

-    Vă arăt la fiecare semnul zodiacal. Doar să se întunece bine. Oricum va fi o

noapte lungă, aşa că eu zic să mâncăm ceva şi să ne îmbrăcăm mai gros.

-    Bine zici. Haideţi să pregătim masa, şi între timp, Irinele, mai pune câte o

palincă. Răzvane eşti teribil cu pasiunea asta a ta, şi, după mâncare vă povestesc şi eu ceva ce am învăţat de vreo zece ani. Dă-mi mie sticla tălpaşule, că-i păcat să îngraşi locul.

Am turnat în căni şi am început să scoatem proviziile. Dacă la amiază slănina

făcea parte din ritual, acum, la cina festivă am hotărât să facem ceva mai sofisticat. Aveam fleică, ceafă şi nişte pulpe de pui, gata condimentate, numai bune de făcut la jar, pe grătarul de campanie ce-l avea Barbu. Am curăţat şi patru cartofi mari pe care i-am aruncat într-un ceaunaş cu ulei încins, şi apoi am pregătit salata. Pe vremuri nu căram atâtea cu noi, dar acum era altceva. Toţi ne-am pregătit pentru o sărbătoare şi am considerat că merităm să ne răsfăţăm un pic.

-    Noroc Irinele! Stai liniştit că le rezolvăm pe toate. Tu ai o singură problemă, de sănătate, dar şi aici se poate face ceva. Am câţiva prieteni medici foarte buni, care te vor pune pe picioare. Tu să vrei, că restul vine de la sine.

-    De unde ştii tu că nu am fost la medic? Poate că am fost şi nu mai are nici un

rost.

-    Vezi, aici am să te ajut eu. Dacă vrei, bineînţeles. Ai o aură bolnavă, ruptă şi

plină de nori roşiatici. Te-am citit de când am rămas singuri pe potecile de coastă. De vreo zece ani am fost iniţiat în terapia energetică. Mi s-au făcut nişte acordaje, de către maeştri în domeniu, şi, după mulţi ani de exerciţiu, pot să citesc aura şi să văd unde este prezentă suferinţa. De câte ori ne opream, mă aşezam în asa fel încât să-ţi pot vedea lumina. În mişcare e mai greu. Pierzi energie prin zona abdominală ceva de speriat.. Eşti ca o găleată spartă în care torni mereu apă şi nu se umple. Ai aproape toate chakrele complet închise. Eşti ilustrarea perfectă a unei tipologii energetice. Un mare maestru spunea despre cei ca tine că sunt viori Stradivarius dezacordate. Dacă vei reuşi sa-ţi acordezi vioara interioară, îţi vei putea compune şi cânta propria simfonie a vieţii. Mai mult nici nu ţi-ar trebui.

-    Ce-s alea, chakre?

-    Sunt nişte vârtejuri pereche, faţă spate, prin care ne hrănim cu energie. Sunt şapte, la fel ca şi corpurile energetice. De fapt, marii maeştrii lucrează cu nouă straturi ale aurei, dar numai cei superdotaţi pot face aşa ceva. Straturile opt şi mai ales al nouălea vizează deja lumea de dincolo de ceea ce percepem noi. E zona divinitaţii, a creaţiei.

-    Dar ce sunt corpurile energetice?

-    Sunt şapte straturi de energie, în şapte culori, care învelesc corpul uman, cam

aşa ca matrioşele, păpuşile acelea ruseşti. Doar că fiecare corp superior le include pe cele inferioare. Deci al şaptelea corp, cel al legăturii cu Creatorul, le include pe toate celelalte şase. Mâine am sa-ţi arăt cum poţi vedea şi tu, şi oricine, aura. De asemenea te voi învăţa să vezi energia universală, sub forma unor luminiţe care sunt prezente peste tot în jurul nostru şi în noi. Trebuie doar sa ştii să le priveşti.

-    De unde ai învaţat tu toate astea?

-    Acum zece ani, am avut şansa să cunosc pe cineva care m-a invitat la o

prezentare făcută de nişte maeştri în terapie de acest fel. De aici a început totul. Am muncit foarte mult individual, am citit enorm, am o bibliotecă întreagă cu carţi de acest fel, şi încă sunt la început. Daca aş avea bani, m-aş duce la o şcoală a unuia din cei puternici, şi aş progresa mult mai rapid. Este de fapt, dorinţa mea cea mai puternică. Oricum domeniul este fantastic, şi, dacă vrei, te iniţiez şi pe tine. E nevoie de foarte multă muncă, progresele vin încet, dar crede-mă că merită.

O speranţă s-a aprins în sufletul lui. Este ceea ce am vrut să se întâmple. Ştiam că este interesat de aceste lucruri cu iz de vrăjitorie. Acum trebuia doar să-i menţin interesul pentru viitor. Dar, pentru asta, ar fi trebuit să nu mai bea. Şi asta nu ştiam cum să fac. Nu aveam voie să-l traumatizez în nici un fel. Trebuia să-i menţin trează dorinţa de a intra în joc, şi nu ştiam cum să fac acest lucru, dar nu bănuiam că avea să iasă atât de repede, abandonânad totul.  

-    Hai să mănânci ceva cu noi, şi pe urmă putem începe prima şedinţă

energetică. Ceva, cât de puţin, tot realizăm şi în seara asta. Mâine facem două şedinţe, una înainte de urcarea pe vârf şi a doua la coborâre. Ai să vezi la urcare ce câştig vei avea. După ce coborâm de pe vârf  vom lucra mai mult, şi în zilele următoare voi veni la tine acasă, în fiecare zi, o perioadă, până te cârpesc şi te sigilez.

-    Dar ţi-am spus că mâine vreau să văd răsăritul pe vârf.

-    Atunci începem la amiază, când te întorci. Ia uite cum arată pulpele astea, şi ai

văzut că le-am scăldat în vin, înainte de a le pune pe grătar. Ia şi salată, şi mai poţi bea o duşcă înainte şi un vin după aceea. Doamne ajută! am întins cana să ciocnesc, mulţumit că am reuşit să-l fac să mănânce cu noi.

-    Chears! a venit răspunsul lui, în engleză, aşa cum spunea întotdeauna. Mai

vedem noi.

-    În zece zile vei fi alt om şi vei gândi altfel. De fapt ăsta-i efectul cel mai

important. Îţi deschid chakrele, îţi îndepartez acumulările de energie bolnavă, şi te cos să nu mai pierzi nimic.

-    Dar cum faci asta, efectiv?

-    Cu securea şi apoi cu acul şi aţa, am spus zâmbind… Cu palmele şi cu ochiul

minţii. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi sper şi al îngerilor. Nu râde, că nu glumesc. Cu cât vor fi mai mulţi în jurul nostru, cu atât va merge mai repede şi mai bine. Te fac ca nou, amice, şi vom gasi şi ceva de lucru pentru tine, şi totul va fi ok. Mai ia o pulpă sau ce vrei, dar puiul este mai uşor.

-    Nu mai vreau, că abia pot să o mănânc şi pe asta. Simt deja că mi-e greaţă.

-    Şi ce afecţiuni poţi vindeca? a întrebat Răzvan.

-    Nu toate, dar foarte multe. De fapt vindecarea este autovindecare. După ce

acţionez la nivelul corpurilor energetice acestea îşi repară singure corpul fizic. Asta este puterea gândului, a spiritului.

-    Pune-mi un vin! a întins Irinel cana.

-    Pune-i, că se poate chiar dacă a băut ceva, i-am spus lui Răzvan, care s-a uitat

la mine ca la doctor. Mai degrabă eu nu trebuie să mai beau.

-    Eu nu prea cred în astea, şi-a împins în faţă neîncrederea, Barbu. De ce nu

practici metoda că sunt destui suferinzi, şi fraieri şi mai mulţi.

-    Tocmai asta-i, vreau să fiu foarte bun. Fac şedinţe şiîin acelaşi timp îmi

evaluez progresele. N-o fac niciodată cu forţa, dar de fiecare dată iau un leu ca răsplată, simbolic. Pentru mine nu e o profesie ci o credinţă. Dar tu, ca om dedicat ştiinţei, nu ai cum să înţelegi pe deplin. Totuşi, mâine, am să-ţi arăt propria aură şi te voi ajuta şi să îi simţi puterea. Dacă vrei. Să nu dea Dumnezeu, niciodată, să mergi la un vrăjitor din ăsta, ca la ultima soluţie.. Sincer nu ţi-o doresc. Hai Irinel să intrăm în cort că spectatorii nu  

şi-au plătit biletul.

-    Dar nu te dai la mine, a schiţat pentru prima dată o glumă, simţind tensiunea şi

solidarizându-se cu mine.

-    Stai liniştit că nici nu te dezbraci.

-    Hai să mai fumăm o ţigară.

-    Cum vrei…am rostit şters, şi nici nu am reacţionat când şi-a turnat şi o palincă.

Replica lui Barbu, deşi mă temeam de ea, m-a descumpănit, şi, cu toate că nu vroiam să le spun, simţeam că nu pot face mare lucru în seara aceea. Ori de câte ori mă loveam de neîncredere renunţam, dar acum, încercam să mă concentrez deşi îmi era foarte greu. A baut o ţuică, a fumat trei ţigări, şi-a mai pus o ţuică şi eu nu mai puteam să-mi revin, să simt puterea în palme, şi mai ales, în minte. Mă simţeam singur şi neputincios.

 Deodată l-am văzut pe Irinel ridicându-se, nu atât de repede cât ar fi vrut, dar nu a apucat să facă un pas şi a căzut pe o parte vomitând tot ce mâncase nu mult mai înainte.

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com