HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

MAMA MEA ESTE CEA MAI BUNĂ

(o scrisoare uitată)

 

Marin Voican Ghioroiu

 

Iubitul meu prieten, Doru,  ieri am trecut prin faţa casei tale, unde ani în şir ne-am jucat de-a hoţii şi vardiştii, am furat cireşe de la părintele Radu, întărâtam câinele coanei Anica, sau băteam mingea până nu ne mai ţineau picioarele  şi, când eram frânţi de oboseală, auzeam pe măicuţa ta care ne striga: „Spălarea, copii. Veniţi la masă!... Cred că vă ajunge pentru ziua de azi?”  M-am oprit pentru câteva minute şi am privit peste gard să văd dacă sub nuc se mai păstrează scăunelele noastre din chituci de stejar, pe care bunicul tău le făcuse în mod special pentru noi. Probabil că se gândise că nu trebuie să le mai cărăm după noi (ca pe cele din scândură de brad) şi să călărim pe căluţii noştri înaripaţi, ce ne purtau în luptă crâncenă cu zmeii fioroşi, care o răpiseră pe Ileana Cosânzeana. Am căutat să văd, prin colţurile curţii, săbiile şi suliţele, frânghia cu care-l legam pe Statu-Barbă-Cot, afurisitul ce ne punea atâtea piedici de-a lungul călătoriei noastre pe tărâmul celălalt, unde aveam noroc să fim salvaţi de Pajura vicleană care ne rodea carnea de pe pulpa picioarelor, iar când ajungeam la suprafaţa pământului eram ajutaţi de Zâna Florilor, care stropea rănile noastre cu apă vie şi, ca prin farmec, ne făceam bine, şi iar porneam vijelioşi să învingem duhurile rele. În pragul casei, aşezată pe un scăunel, am văzut pe buna ta mamă care-şi ştergea ochii de lacrimi, apoi şi-a pus mâna streşină să vadă dacă eşti tu, Doru fiul iubit, mirându-se, cum de ţi-ai făcut timp să-i deschizi poarta şi ai venit s-o vezi. Nu aveam intenţia să intru, dar mâna mea a apăsat pe clanţa de la poartă, dintr-un reflex al obişnuinţei când intram fără să bat, şi m-am apropiat de bătrână. Am sărutat-o pe frunte şi    i-am  ascultat vorbele dulci de heruvim, fără să o-ntrerup.

 

Când Doru meu avea un an, l-am hrănit şi îmbăiat, dragul mamei!...iar tu i-ai mulţumit plângând toată noaptea. La vârsta de doi anişori l-am învăţat să meargă, aşa de drag îmi era, că mă topeam de fericire când îl priveam, iar tu i-ai mulţumit fugind de ea când te chema. E-he...la vârsta de trei ani îi pregăteam mâncarea cu dragoste şi abia că gustam din ea, numai  să văd cum este. Trebuia să-i dau lui ca să crească mare şi voinic, iar tu, amice, ai găsit să-i mulţumeşti aruncând farfuria pe jos, neştiind cât trudise săraca de ea din greu. Se sculase în toiul nopţii s-o gătească, ca în zorii zilei să meargă la fabrică, unde se spetea muncind pe banda de lipit tălpile la pantofi, sandale, bocanci, teneşi, etc. Doamne!... începusem să mai scap de griji, ajunsese la patru anişori, mergea în picioare, şi m-am bucurat enorm când i-am dat nişte creioane colorate şi un bloc de desen; iar drăguţul de tine ai colorat masa din sufragerie, şi erai bucuros de isprava ta. În loc să te certe, ai primit un dulce sărut şi câteva muşcături uşoare însoţite de mângâierile gingaşe ale măicuţei, care a trebuit să lustriască tablia mesei şi să-i dea cu baiţ pentru a-ndepărta mâzgălituriel. O, de-ai şti tu, care ai crescut odată cu el, de ziua onomastică a lui Doru, de fapt împlinise cinci ani, l-am îmbrăcat în primul costum gri, cămaşe albă şi cravată roz, săndăluţe romane maro şi pălăriuţă de pădurar cu pană de păun la bentiţa vişinie, că nu era copil mai frumos pe lume...şi tu, ştrengarule, ai sărit în prima baltă, iar când ai vrut să te scuturi de noroi, ai dat cu piciorul într-o piatră şi ai luat pielea de pe bombeul sandalei. Parcă a fost ieri, că-l văd cum a mers cu mine de mână spre şcoală. Ce repede mai trecuse timpul, ajunsese la vârsta de şase ani, micuţul. Când l-am dus la şcoală, eram mândră că feciorul meu va învăţa carte şi nu va mai fi obligat ca mine să se chinuiască în trei schimburi pentru o amărâtă de pâine. Ce-am păţit cu el!...fiindcă tu strigai isterizat, când să intri în clasă: „Nu merg! E bine? Nu vreau!...” Ce să-i faci..., era un copil zvăpăiat şi nu avea pic de astâmpăr, spre deosebire de tine care erai mai liniştit (aşa mă vedea dânsa care nu stătea cu mine să fi văzut ce peri albi îi scoteam măicuţei şi bunicii mele, care se-ngrija de educaţia mea),  dar ce mi-am zis: ia să-i iau din economiile mele o minge, să nu se mai uite cu jind la alţi copii cum se joacă, iar tu i-ai făcut o bucurie nespusă, ai aruncat-o cu toată forţa în geamul vecinilor, pe care a trebuit să-l plătească sărmana ta mamă. Păi, ce să mai vorbim, Doru a fost tot timpul o surpriză pentru mine... Tot ce vedea ţinea morţiş să-i cumpăr, chit că nu aveam bani, că-mi aduc aminte, cred că avea opt anişori când i-am luat o-ngheţată cu frişcă şi cacao, pe care ai scăpat-o în poala ei, drept mulţumire şi tot tu făceai pe supăratul că i s-a turtit moţul de fistic.

 

Nu ştiu cum au fost unii copii, dar al meu avea o sensibilitate deosebită când asculta muzică la aparatul de radio, că mi-am zis: cine ştie care-i norocul lui, ia să-l dau să studieze pianul, şi i-am plătit cum numai eu ştiu lecţiile la domnul profesor Muşat,  dar spre surprinderea măicuţei tale, nici nu te-ai deranjat să exersezi vreodată, credeai că totul ţi se cuvine. Vezi dumneata, copiii sunt schimbători, aşa a fost şi Doru meu, i-a venit pofta să facă gimnastică şi fotbal şi, cum nu împlinise decât zece ani, am fost obligată să-l duc zilnic la antrenamente, cu tramvaiul, maşina ori pe jos...că nu mai rezistatm de obosită cât eram; dar îl sărbătoream ca pe un prinţ de la o zi de naştere la alta, fiindcă numai pe el îl aveam şi mă gândeam că la bătrâneţe...cine o să fie lângă mine, dacă nu el? Iar când coborai din mijloacele de transport, săreai şi alergai voios spre terenul de sport şi nu te uitai niciodată înapoi, sau să-i spui un cuvânt de mulţumire iubitei tale măicuţe. De-acum crescuse, avea unsprezece ani, începuse să aibă personalitatea lui, că-n momentul când l-am dus la cinema pe el şi prietenii lui, oferindu-le ca surpriză să vizioneze un film „Dragoste de mamă”, ai catadicsit să-i ceri să se aşeze în alt rând, nu voiai să fii deranjat. Pe zi ce trecea, Doru meu manifesta o independenţă faţă de mine, care o simţeam că-i o săgeată ce mă răneşte în suflet, fiindcă acţiunile mele de dragoste pentru el, recomandările pe care i le făceam să-l apăr de ispitele nefaste ale tinereţii, îi spuneam că la doar cei doisprezece ani ai lui nu-i bine să se uite la anumite programe de televiziune, dar tu ai găsit de cuvinţă să-i mulţumeşti ... aşteptând să iese din casă, ca să nu-i asculţi sfatul. Din zi în zi creştea şi căpăta figura tatălui său, pe care l-am iubit din tot sufletul, dar Dumnezeu, poate aşa a vrut, să-L ia la El şi să mă lase chinuită, dar cu o mare bucurie. Dorul era cea mai strălucitoare lumină a   vieţii mele, de aceea nu-mi era indiferent cum se îmbracă, cum se comportă în societate, că într-o zi i-am spus, că un elev de vârsta lui, de numai treisprezece ani, ar fi bine să se tundă mai decent, moment când ai devenit nervos şi i-ai zis pe un ton răstit că nu are gust. Nu pot să mă plâng că a fost un elev slab şi, ca să-l recompensez pentru efortul pe care-l făcuse un an de zile, de fapt împlinise pauisprezece ani, i-am plătit o tabără de vară la munte, pentru o lună de zile, să se recreeze şi să iese din monotonia unui oraş plin de zgomot şi fum de maşini, şi măicuţa ta a aşteptat zi de zi să primească măcar o scrisoare de mulţumire din partea ta, care o uitaseşi definitiv.

 

De la un rând de vreme, Doru se retrăgea în camera lui şi rareori îmi răspundea la bună ziua. Când eu mă întorceam istovită de la muncă şi doream o-mbrăţişare din partea fiuluii meu; ce credeţi, ţinea uşa încuiată... Ăsta era ataşamentul şi dragostea ta pentru cea care-ţi da casă să locuieşti, mâncare şi-ţi asigura o viaţă lipsită de griji; doar ajunsesei un cavaler important, iar la cinsprezece ani nu simţeai nevoia să-ţi respecţi mama. În tot acest timp care se scursese, am depus ban pe ban şi am făcut o rată înrobitoare pentru a intra în posesia unei Dacii, ca să avem şi noi cu ce ne deplasa în excursii, să nu mai fim legaţi de trenuri, autobuze, de unul şi de altu, că mi-am zis să-ncep a-l învăţa să conducă maşina, că era destul de înalt la cei şaisprezece ani, şi ce ziceţi c-a făctr Doru? Mi-o lua de câte ori putea, pentru care am plătit destule reparaţii şi am trăit cu spaima în suflet să nu i se întâmple ceva rău. Nu te gândeai la repercursiuni că puteai ajunge pe mâna legii, iar buna ta mamă va suferi enorm dacă înfunzi puşcăria. Pe la vreo şaptesprezece ani, Doru meu, când am fost anunţată că într-o seară, nu-mi mai aduc aminte cam în care zi a lunii Decembrie, voi primi un telefon important din străiinătate, ce credeţi că a făcut?... Fără pic de respect pentru mama ta, ai stat toată noaptea pe telefon şi ai vorbit încontinuu, dar nu conştientizai că acele impulsuri trebuiesc plătite. Când tu aveai 18 ani, ea plângea la festivitatea ta de absolvire a liceului. I-ai mulţumit stând la petrecere pâna in zori. De bine de rău, Doru a luat bacalaureatul şi am hotărât să-i plătesc facultatea. L-am dus în campus, i-am cărat bagajele şi fiindcă avea nouăsprezece ani i-a fost ruşine să mă lase înuntru...i-ai mulţumit salutând-o în afara camerei tale, ca să nu te simţi jenat în faţa prietenilor, nu?

 

Era şi el cu treburile lui, facultatea, mai făcea şi sport, că la douăzeci de ani ai vrea să cucereşti lumea întreagă, dar ce să-i faci...nu am de lucru şi-l întreb dacă se întâlneşte şi el cu vreo fată, fiindcă se cam apropiase timpul să-mi aducă o noră, ha-ha-ha!...iar tu, ingratule, i-ai mulţumit pe un ton îmbufnat: „Nu-i treaba ta!” şi nu ai gândit c-o răneşti profund pe măicuţa ta.

 

Cum sunt toate mamele, după ce am chibzuit îndelung la viitorul copilului meu, i-am sugerat că ar fi bine să urmeze o anumită carieră pentru viitorul lui, la cei douzeci şi unu de ani împliniţi, dar el m-a repezit ca pe un străin... Te iritase întrebarea mamei, că n-ai găsit altceva mai bun să-i spui decât aceste vorbe înveninate: „Nu vreau să fiu ca tine!” Dar toate eforturile pe care le făcea ca să-ţi fie bine, să-nveţi, să nu munceşti ca un rob în nu ştiu ce sector privat, să n-ai nicio perspectivă, nu era o dovadă că voia să ajungi mai sus şi să nu fii ca ea obligată să trudească zi şi noapte pentru a supravieţui la limita decenţei sociale; chiar nu-ţi erau destule? Cât m-am mai bucurat, lacrimi de fericire mi-au inundat ochii când Doru a absolvit facultatea că l-am îmbrăţişat cu atâta căldură, vai!...dacă nu m-aş fi rezemat de el, cu siguranţă leşinam, dar el a găsit că-i momentul potrivit să-mi ceară să-i plătesc o excursie în Europa...ţi-era ruşine să-ţi săruţi mama, devenisei mare învăţat şi dornic de călătorii peste hotare; trebuia să te grăbeşti,doar făcusei douăzeci şi doi de ani şi te presa timpul, nu? Toată agoniseala mea am păstrat-o pentru Doru, iar când i-am sărbătorit ziua de naştere, era flăcău de douăzeci şi trei de ani, i-am dat mobila pentru primul lui apartamet, dar tu ai fost tranşant în faţa prietenilor când le-ai spus că mobila este urâtă: „Mama nu are gust... Ce să-i fac!... Aşa este ea, îi plac lucrurile vechi şi neinteresante”.

 

Dragul meu, în sfârşit, a trebuit să dea Dumnezeu să-şi găsească aleasa inimii... Păi, când ai douăzeci şi patru de ani, te gândeşti că a venit vremea să-ţi întemeiezi o familie, nu? Atunci, ce fericită am fost, m-a poftit să-i cunosc logodnica, o frumuseţe de fată; iar eu l-am întrebat ce planuri are pentru viitor, dar bărbatul din el s-a trezit brusc şi mi-a replicat: „Mami, te rog!”  Te deranja dacă ar fi cunoscut ce gândeşti, stimabile, şi cam ce planuri vă făcuseţi pentru viitor, aşa-i? I-ai mulţumit închizându-i gura, fiinţă parşivă pe care nu te recunosc.Toate necazurile trec, că mama tot mamă rămâne oricât ar încerca un copil s-o îndepărteze din preajma lui, iar când şi-a pus pirostiile în nanul viitor, la cei douăzeci şi cinci de ani împliniţi, i-am plătit nunta, am plâns şi i-am spus cât de mult îl iubesc şi-i doresc fericire, iar tu, nerecunoscătorule, te-ai mutat în celălalt capăt de ţară; de ce ai fi rămas în apropierea mamei?  Of-of!...fiule, îmi dai voie să-ţi spun aşa? Întotdeauna inima de mamă rămâne cu dragoste pentru fiul ei, că o simţeam cum îmi sfârâie în piept ca arsă de tăciunii unei dorinţe năvalnice şi pătimaşe. Doru, care avea acum un copil, era om în toată puterea cuvântului. Treizeci de ani sunt suficienţi ca să devină matur, aşa cred, nu? L-am sunat să-i dau şi eu o povaţă...cum trebuie să-mi crească nepoţelul, dar şi de data aceasta i-ai mulţumit spunândui: „Lucrurile sunt diferite acum, copiii primesc altfel de educaţie...” Cum o să procedezi, ilustre pedagog, dacă nu ai puterea de-a vedea dragostea şi grija pe care    ţi-a dăruit-o mamă nobilă?  Apoi, după cum observi şi tu, l-am mai sunat peste zece ani, era aniversarea unei rude foarte apropiate lui, dar mi-a răspuns că-i foarte ocupat şi nu are timp să-o felicite. Împlinise, cred că cinzeci de ani, nu-l mai văzusem de când nu mai ţin minte, şi într-o noapte...când gheara vrăşmaşe a bolii încerca să mă răpună, l-am rugat să vină, dacă poate, să mă vadă  cât mai sunt în viaţă, iar el mi-a citit un paragraf dintr-o prelegere de-a lui, pe care o ţine studenţilor la lecţiile de psihologie „Despre povara părinţilor pentru copii lor”.  Nici în ceasul douăzeci şi patru, când o inimă de mamă se topea şi te dorea să fii lângă ea, să-i alinţi durerea şi să se ducă liniştită la Dumnezeu, nu ţi-ai făcut timp, erai ocupat, aşa-i? A, îmi pare rău că mă luai cu vorba şi era să uit ce e mai important. Da, da... mi-am adus aminte.

 

După vrreo doi trei ani de când devenise tată, când vorbeam cu el la telefon, ocazional,  devenise mai răbdător, parcă mă asculta cu mai multă atenţie. Cum îţi spuneam, într-o seară de toamnă m-am căznit ore în şir să pot lua legătura cu el, parcă nu mai aveam răbdare, simţeam nevoia să-i aud glasul, dar nu a fost chip să-l pot prinde, că m-am supărat şi am ieşit afră din casă. Mi se pare că tot pe scăunelul ăsta m-am aşezat şi priveam bolta cerului care se umpluse de stele. Vedeam frunzele nucului care se-ngălbeniseră şi contraxtau cu Luna care era mâncată mai mult de trei sferturi, că-mi părea supărată de felul cum îşi arunca privirea spre pământ. La un moment dat, nu ştiu cum îmi vine în minte să aleg o stea de pe cer, pe care o consideram că-i a lu’ Doru. De ce făceam acest lucru, ţi  se păre curios, nu? Pe timpuri, când eram fată la de măritat şi trăiam la ţară, bunica mi-a spus, doar ea ştia să ghicească după mersul stelelor, că eu am să mă duc departe de satul meu, iar luceafărul care mă însoţeşte nu va sta mult în preajma mea şi mă va părăsi. Cred că mi-a spus cam aşa: „Fetiţa mea, nu o să prea ai parte de nimeni să fie cu tine, ai să-ţi duci viaţa singură”. Şi cum tot voiam să aleg o stea mai luminoasă şi s-o urmăresc în ce direcţie o apucă, cu gândul la Doru meu, am observat că cea pe care pusesem ochii de la început, de fapt o numisem în gând pentru el, a-nceput să alerge printre celelalte stele şi cobora cu aşa viteză că am zis: „Doamne, nu cumva o să se lase chiar în curtea mea?”  O tristeţe neexplicabilă m-a cuprins pe loc şi gânduri negre îmi umblau ca nişte nori învolburaţi prin minte, că în noaptea aceea nu am mai putut să închid un ochi. Eram atentă să aud dacă nu cumva Doru o să vină  să-mi bată în geam. Nici nu s-a făcut bine de ziuă şi soneria telefonului m-a făcut să tresar înspăimântată. De la spitalul de urologie Panduri, eram anunţată că Doru a fost internat de urgenţă cu o colică renală. Doamne, cât am suferit în cele trei săptămâni cât a stat internat: analize, operaţia de rinichi, la reanimare, convalescenţă prelungită; eram numai pe drumuri, nu mai ştiam de mine, dar când se făcuse bine şi începuse să meargă mi-am recăpătat echilibrul. Am înţeles că  bunul Dumnezeu m-a ajutat şi l-a ferit de ce e mai rău; ştii bine că-l am numai pe el. Când m-am dus ca să-i duc mâncare, într-o luni de dimineaţă, că am cam întârziat de ora douăsprezece, Doru nu mai era în patul din camera unde-l lăsasem duminică seara. Prin ce emoţii am trecut..., nici nu mai puteam vorbi, dar noroc marea am avut cu o domnişoară asistentă care mi-a spus că a fost externat şi a plecat de urgenţă la el acasă. Iar tu, laşule,  ca drept mulţumire că a stat lângă tine zi şi noapte, nu i-ai dat măcar un telefon că pleci din spital? Nu te mai întreb, de ce nu ai trecut pe la ea, când o ştiai că e suferindă şi putea să facă un atac de cord?

 

Mai acum câteva zile, când a venit părintele de m-am împărtăşit, că nu se ştie câte zile oi mai avea, m-a întrebat de Doru, că aflase de prin ziare că a ajuns om mare: „Ce mai face fiul dumneavoastră, vine să vă vadă, că eu citesc mai mereu despre el prin gazete, ba e dat şi la televizor, mi-a spus coana preoteasă..., e om cu vază?”  Ce era să-i spun, că nu l-am văzut de nu ştiu cât timp şi nici nu-mi dă măcar un telefon; Doamne iartă-mă!...că nu i-am zis adevărul. M-am lăudat cu Doru că-i profesor universitar şi le predă studenţilor despre grija ce trebui s-o aibă fiecare tânăr pentru părinţi, iar pe mine mă ocroteşte ca de un copil: mă alintă cu cele mai dulci vorbe, îmi trimite tot timpul bunătăţi şi mă roagă să mă mut la ei. A..., cred că te întrebi de ce nu am luat trenul şi să mă duc să-i văd? Dragul meu fiu, la anii mei când picioarele nu mă mai ţin, iar mâinile mi sunt îngheţate...cum aş putea să rezist atâtea ore, şi cine să mă însoşească? Iar Dorul, dragul mamei, are destule greutăţi, că numai de mine cred că nu ar avea nevoie să-i stau pe cap. Mă rog la Dumnezeu să-i ajute şi să fie sănătos, şi-i cer prea puternicului Tată Ceresc  să mă ierte că nu m-am spovedit păprintelui cum trebuie. Ai văzut Dorule că iubita ta mamă, şi în ultimile zile pe care le-a mai trăit, s-a mândrit cu tine şi a păcătuit faţă de preot, te-a lăudat că eşti om bun. Oare meriţi să ţi se spună om?!...

 

Marin Voican-Ghioroiu

 

Post Scriptum

 

Nu-ţi trimiteam nici astăzi aceste rânduri, dacă nu mă opream să privesc în curtea pustie, unde nucul, singurul, mai păstrează amintirile unor zile fericite ale copilăriei mele, pe care le-am petrecut lângă un om fără inimă ca tine.Într-o zi, mama ta a murit în tăcere, şi nici la înmormântare nu ai venit, erai plecat în străinătate. Tot ce nu ai făcut pentru acea fiinţă sfântă, care te-a născut şi crescut, ţi-a dus de grijă până  în ultima clipă a vieţii, se va întoarce ca un trăznet în inima ta de piatră. Dragii mei, dacă MAMA mai este pe aproape, nu uitaţi să o iubiţi mai mult ca niciodată, iar dacă nu mai este, amintiţi-vă de  dragostea ei neţărmurită, de căldura sufletului ei şi cât eraţi de bogaţi atunci când trăia.

                                  

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com