Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Degetul tatălui meu

Matei Bîtea

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Lăsasem baltă toate jocurile şi nu făceam decât să-l aştept pe tata. Am trecut strada şi stăteam în faţa birtului pentru că de acolo vedeam până departe, eram sigur că l-aş fi deosebit, oricâţi oameni ar fi ieşit pe drum, doream numai să-l văd mai repede. În ziua aceea lua tata banii şi trebuia să-mi aducă o bicicletă, un Pegas verde, aşa cum îi arătasem eu de atâtea ori. De tot atâtea ori imi promisese şi el că-mi cumpără dar niciodată nu se ţinuse de cuvânt.
Uneori venea cu o trotinetă, un fel de jumătate de promisiune. Eu plângeam şi nici nu mă uitam la ea, fiindcă nici măcar nu era de fier şi cu frână, aşa cum aveau copiii popii. Apoi, după ce nu mai aveam chef de plâns, mă îmbunam. El îi punea o sârmă la roata din spate ca să-i facă motor şi mă duceam afară să mă car. După câteva zile se strica trotineta, crăpa lemnul sau se strâmbau roţile. Tata zicea că trotinetele nu mai sunt ca pe vremuri, sunt prost făcute, de aia nu ţin deloc! Eu îl credeam. După un timp începeam din nou cu plânsul, o ţineam aşa câteva zile până când, sătul de mine, tata imi promitea din nou bicicleta.
Strada combinatului era mai plină ca-n alte zile, se dădeau salariile. L-am văzut. Venea şi-mi aducea o trotinetă! Deşi mă dureau ochii, n-am plâns decât în casă. Mama nu era venită, ea nu era niciodată când venea tata cu banii, ştia că se duce la birt şi n-avea chef de certuri. Stăteam pe patul meu şi plângeam. El a intrat şi a spus că n-a luat plată destulă dar mie nu-mi păsa, mă smiorcăiam mai departe. Şi-a pus să mânânce lăsându-mă în pace. Când a terminat, s-a uitat la mine şi a zis că-mi face un altfel de motor, cum încă n-am mai avut. Iar mă prostise tata! Mă uitam la sârma aceea şi ascultam zbârnâitul spiţelor. El mă întreba dacă-mi place şi spunea că-i un motor fain. Am ieşit repede la joacă, am tras ture prin curte şi m-am dus pe stradă, să dau de copiii popii şi să mă laud. Podeaua trotinetei aceleia s-a rupt însă din prima zi. Am venit furios acasă, am dat cu ea de pământ, tata nu se culcase încă şi nici nu se dusese la birt. Stătea numai în pat şi se uita la mine şi la nervii mei. Apoi s-a ridicat în picioare şi a zis că să fie a dracului de viaţă cu cine a făcut-o, să stau numai să taie lemne de foc că după aia mergem împreună să-mi ia bicicletă. Pegas verde, i-am spus şi am început să ţopăi! Apoi, m-am luat după el în şopron să-l ajut să rânduie lemnele în stivă.
Dădea cu toporul şi vorbea cu mine. Verde o să fie, îmi spunea, numai să n-o dai la alţii, nici la copiii popii! Cum s-o dau, îl linişteam eu, nici mie nu-mi dă nimeni. Apoi, s-a întâmplat. Trosc. Tata a lăsat toporul din mână, şi-a îndreptat spinarea şi se uita la mâna cu degetul tăiat. A scos batista, a rotit-o după tăietură, a făcut nod şi colţurile le ţinea în pumnul strâns. A ieşit afară, lăsându-şi bucăţica de deget pe buştean, lângă tăiş. Mergea spre uşa casei, eu după el. Tanti Boboşa l-a văzut şi i-a spus ce-ai făcut, Ioane? El i-a zis să aibă grije de mine că se duce la spital. A plecat singur. N-am ştiut ce să fac şi am început să plâng. Tanti Boboşa a zis că nu-i nimic, e tăiat numai până sub unghie. Când a venit mama a plecat şi ea după tata. Ştiam deja, în ziua aceea nu voi mai primi bicicletă. Nu mai era mult şi se închidea magazinul.
Mă potolisem deci şi m-am dus în şopron. Mă uitam la degetul tatii. L-am luat şi l-am băgat în borcanul de ţinut cărăbuşi pe care l-am pus pe un raft, în spatele sculelor. Cred că ştiu de ce am făcut aşa, îmi era în minte ceea ce-mi spusese o dată Zoli, unul dintre copiii care locuiau în curte cu noi. El era mai mare ca mine şi mi-a spus că oxigenul dă viaţă, că fără el n-ar putea trăi nimeni pe pământ. Apoi când mama s-a dus din nou la tanti Erji, să-i facă părul, fiindcă tot pe mine mă trimiteau să le cumpăr apă oxigenată le-am întrebat şi pe ele. Dacă e adevărat ce mi-a spus Zoli, că oxigenul dă viaţă, ele sunt vii şi pentru ce le trebuie? Ele mi-au explicat aşa cum ştiau şi aşa cum le era firea, femeiuşti proaste cu mintea doar la dichiseală. Mama a zis să mă uit bine la părul ei, cât e de mort înainte şi cum arată după ce i-l face tanti Erji. Aşa a zis şi unguroaica: da, copilu, apa asta are viaţa, şi râdeau amândouă! De atunci îmi rămăsese în cap chestia asta...
Tata stătea în spital. N-am înţeles eu cum s-a făcut, ce infecţie a fost, dar ştiu că l-au operat de două ori. L-au chinuit. În judecata mea de copil i-am văzut pe medici ca pe nişte tăietori de carne, cu halatele mânjite de sânge. Deşi nu am fost niciodată până atunci în vreun salon şi ţineam minte doar cabinetele de dispensar unde luam injecţii, imaginaţia mea mi-i arăta pe chirurgi la fel ca pe măcelarul Vasile de lângă stadion. La el mă trimitea mama să aduc oase pentru supă. Pe omul acela îl uram pentru că trebuia să merg tare departe şi, când veneam acasă, se luau toţi câinii după mine. Mai târziu, când am aflat că tatii nu i-a mai rămas decât un ciot de deget, cu care şi-aşa n-avea ce să mai facă, medicii de la spital s-au ales cu ura mea. În zilele acelea eu însă nu ştiam, pentru că nu vedeam decât pansamentele.
Pregăteam tatii o surpriză. Tot timpul cât a fost el în spital, când mama nu era acasă, mă duceam în şopron, scoteam bucata de deget şi o spălam cu apă oxigenată. Carnea se îngălbenise şi începuse să se uşte dar eu credeam că e pojghiţa de viaţă pe care, neapărat, o primea datorită apei mele. Apoi, când a venit acasă, aşteptam momentul să-i dau degetul. Îl întrebam pe tata, ce-ar fi dacă ar primi un deget nou, mi-ar cumpăra bicicletă? Ehei, spunea el, de unde un deget aşa cum a avut, care ştia să facă ce trebuie, dar dacă ar avea altul l-ar învăţa şi pe acela ce şi cum să facă! Bicicleta oricum mi-ar fi cumpărat-o, doar mi-a promis, mai spunea. Eu nu ziceam nimic, mă bucuram în mine şi aşteptam să-şi dea tata bandajele jos. Numai bine, între timp creştea şi pojghiţa. Apoi i-aş fi adus degetul din şopron, i l-aş fi pus, îl lăsam pe tata să se bucure şi să meargă la birt. După aceea mi-ar fi cumpărat bicicleta...
Nu cred că au mai rămas multe zile până trebuia să-şi primească tata degetul. Ţin minte şi acum, mama s-a dus în şopron. Nu ştiu ce căuta, probabil apa oxigenată. Eu mă jucam prin curte, lângă tata care citea ziarul. Ea a venit furioasă cu ochii ţintă la mine. Striga după mine, de ce-i ţin toate mortăciunile? Nu mă lovea însă, eram strîns lipit de tata. Acesta, când a priceput, a început să râdă. Mama era turbată. Aruncase borcanul peste gard, nu ştiu pe unde, l-am căutat după aceea dar nu l-am găsit. De atunci, multă vreme am urât-o pe mama. Tatii nu i-am mai cerut niciodată bicicletă...

 

Matei Bîtea
 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.