Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

              MI-S ICONAR DE OAMENI BLÂNZI  LA FIRE

Loredana Tudor-Tomescu

Sydney, Australia

Impresii si pareri personale in FORUM

 

      La noi, pe valea Oltului, nu ţi-o tăia omul calea cu găleata sau desaga goală nici să-l pici cu ceară. Numai să nu-i fi călcat cumva hotarul cu vreun lat de palmă, c-apoi să te ţii, zile bune nu mai ai cu dânsul, nici la vreme de hram sau în zi de Paşte.

      Treceam, într-o zi cu mult soare de la Dumnezeu, pe drumul mare şi plescăiam în vârful limbii (n-o să credeţi - cu plăcere!) praful stârnit de-un camion furios că l-a scos din amorţeala de sâmbătă după-masă nu ştiu ce nevoie de-a lui domn’ şofer. Nu-i bai, că şi el era cătrănit, săracu’! Bine-i şedea la una mică, cu vecinu’ Costel Boriceanu, după o săptămână de hăndrălit drumurile plin de hârtoape.

      Mergând, bălăngăneam şi mâinile şi picioarele, ca o maimuţică scăpată din cămaşa de forţă după o săptămână de „detenţie”. În capu’ podului - băiatu’ lu’ domn doctor Diaconescu! Acu’ se găsi şi ăsta să-mi taie calea cu găleata goală… Da’ ce caută cu găleţile p-aci? Că stă la vreo zece case mai jos, fix în cealaltă direcţie… Nu putui să nu observ, când ne intersectarăm, un zâmbet mucalit şi enervant în colţul gurii, cu siguranţă din cauza asemănării mele izbitoare cu eroina principala din Daktari, Cheeta. E, şi ce?! Să fie sănătos! Las’ să râdă până n-o mai putea, până i-or crăpa fălcile…parcă el e mai breaz, cu ţoalele astea sport, de domnişor venit de la o partidă de tenis între filfizonii cu pretenţii, de la oraş; şi cu găleata-n mână… şi goală, pe deasupra. Hait! Să vezi c-acu’ îmi merge pe dos toată ziulica! Mă prinse o ciudă pe băiatu’ lu’ domn doctor, de numa-numa…

      Cum cugetam eu aşa, cu inimă bună, numai ce aud în spate un glas în care gâlgâia stăpânit, râsul lui musiu:

            -Donşoară, vă pierdurăţi biciuşca sau…ce-o fi asta! zise, întinzându-mi un băţ de prun, de care legasem vreo trei metri de panglică colorată- îmi plăcea să fac rotocoale şi şerpişori cu ea, cum văzusem eu la gimnastică ritmică, la televizor. Zic „da, merci, eşti drăguţ!” şi m-am întors ca teleghidată, mai mult smulgându-mi jucăria din mâna lui decât luînd-o.

      Şi mergeam rumegându-mi supărarea şi ciuda  de-a mă fi făcut de rîs tocmai în faţa băiatului lu’ domn’ doctor, eu, bucureşteanca, VIP-ul numărul unu’ în satul ăsta liniştit de munte, când numa’ bine că ajunsei la nea Ionel, ane Nelio, cum îi ziceam eu, că-mi plăcea să vorbesc cu el păsăreşte.

            -Cepe maipaipi fapacipi, ane Nelio?     

            -Heheee, bine că venişi! Hai de gustă nişte dovlecei cu lapte, acu-i făcu Vetuţa.

Aş fi mâncat şi piatră sfărâmată cu ane Nelio, el rămăsese înţeleptul satului de când se prăpădise bunul, dragul părinte „popa Druţu”, fie-i ţărâna uşoară şi sufletul iertat!

      Aşa-mi petreceam multe după-amieze de vacanţă, cu ane Nelio, dezlegând „rebusuri”, citind din „Medicina pentru toţi” sau meşterind câte ceva prin ograda mare cât un şopron. Îmi plăcea să bat cuie şi ane mă lăsa mereu, distrându-se teribl ori de câte ori  scăpam ciocanul pe câte-o unghie. Zicea:

            -Aaaaşşşaaa, veezi! Ce „proaspătă” eşti!!! Auzi, ia mai dă o dată, sa vedem, mai nimereşti tot acolo? Daca reuşeşti, îţi dau o curcă.

Frumos e că poanta a ţinut de câteva ori (mai-mai să zic şi eu acu’ că eram cam „proaspătă”), prinsă-n joc chiar era să-mi faultez singură bunătate de degete.

            -Ane, dă şi mie bicicleta să fac o tură, pân’ la canton şi-napoi!

            -Ia-o, da’ grijă mare, ştii că ăsta e medicamentul meu! Dacă mi-ai stricat-o, m-ai pus pe butuci, nu-i de glumă!

            -Nici o grijă, nici o grijă, îi răspundeam deja pedalând spre cantonul părăsit, care străjuia malul stang al Oltului, până-n clădirea gării vechi.

      Ane, dragu’ de el, era bolnav din tinereţe. Un reumatism păcătos îi osifica treptat toate cartilagiile din organism, ameninţându-l cu imobitatea sau, în cel mai fericit caz, cu o flexibilitate ca a Omului-de-Tinichea. Două ore zilnic, de pedalat, îi ţineau boala la respect, de ani de zile. Aşa îi recomandase DonşoaraDoctor - scriu cu „dublu D mare” pentru că acesta i-a devenit nume, cu timpul am aflat abia târziu că o chema Anne-Marie. DonşoaraDoctor îşi petrecuse tinereţea la mamaie-n curte, sub trandafirii ei de poveste şi sub tufele mari, albastre, de lumânărică, bând cafeluţe şi însăilând poveşti cu dantelă în care mi-am îmbrăcat păpuşile copilăriei.

            -Coanăniţo (de la coana Oniţa, cred), îi zicea ea bunică-mi, venii pe la dumneata, mă primeşti?

            -Vai de mine, DonşoarăDoctor, ce vorbe-s astea? Parcă mai e vorba! Uite-aci scaun, cafeluţa-i gata, parcă ştiui că daţi p-aci!

            -Păi, dau, Coanăniţo, că mă duc la a lu’ Ciuclete, că-i bolnavă rău, săraca! Fac şi eu ce-oi putea…că nu-s medicamente-n dispensar, uite, p-astea i le cumpărai eu de la Vâlcea, cu banii mei. Când găsesc acolo ceva ce nu-mi dau ăştia la dispensar nici picaţi cu ceară, chit că rămân fără bani, cumpăr şi aduc aci. Las’ că-i mare bunul Dumnezeu!

            -Deh, Donşoară’, e bine să-ţi dai de pomană de pe lumea asta, că-n nădejdea altuia rămâi cu sufletul nepomenit şi neîmpăcat. Că veni vorba, cum nu vă gândiţi dumneavoastră, Donşoară’, să vă aşezaţi ca omu’ la casa lui? Că vremea trece şi nu iartă, singurătatea nu e aşa grea până nu vin batrâneţile peste tine, dar pe urmă… vai şi-amar! Uitaţi-vă la mine: mi-a murit bărbatul când aveam 21 de ani, avea Paulică (tata) doi ani şi eram gravidă cu Georgică. Omu’ meu era ceferist, a căzut între tampoane… prafu’ s-a ales de el şi de tinereţea mea! Nu m-am mai măritat, nu mi-a mai trebuit. Da’ apucai de făcui doi copii, măcar are cine-mi ţine lumânarea când mi-oi da sufletu’ şi cine mă-ngropa creştineşte…Nu-i bună singurătatea, Donşoară’, toarnă fiere cu picătura-n tine!

            -Coanăniţo, dacă era să fie pân-acu’, nu m-aş fi dat în lături. Da’ m-am învăţat aşa, de capu’ meu, fac ce vreau, dacă vreau, când vreau…Nu-mi dictează nimeni nimic, nu-s datoare explicaţii nimănui. Crezi că m-aş mai putea schimba, zi-mi tale (de la tălică)!

            -Apăi, de, Donşoară’, ştiu şi eu!? Se-nvaţă omu’ cu de toate-n viaţă, şi cu binele, şi cu răul. Că ce poa’ să facă altceva, să se ia cu Dumnezeu de piept?

            -Oniţo, Oniţo, ce vorbe-s astea, Oniţo?! Gura păcătoasă trage sufletu’n iad!, se auzea vocea bunului Tatapopa Druţu, pe ai cărui genunchi mi-am legănat cele mai frumoase clipe ale copilăriei.

            -Hiiii, părinte, să-mi fie cu iertare, da parcă nu e drept ce spun?! Uite acu’ vine o cafeluţă şi numa’ bine picarăţi să gustaţi o felie de chec, tocma’-l scot de la cuptor. Uite scaun aci, langă Donşoara’

            -Că multă vreme o să-ţi mai zică satul Donşoară’, măi, Ano? Vreau să te cunun şi să-ţi botez înainte să mă sting! Ce faci, mă mai ţii mult? Că mie îmi cam veni vremea!

      Om de pus la rană, părintele Druţu! Avea vorba potrivită pentru orice fel de om şi pentru orice fel de durere. Cât îl judecaseră toţi pe tata, că de ce bea, că de ce una, că de ce alta, nu s-a prins nimic de el. Numai când îi vorbea Tatapopa plângea de se scutura cămaşa (de) pe el. Îl şi ţinea firea bună o vreme, dar cum pleca la Bucureşti, intra-n teritorii „inamice”; poate d-asta am urât toată viaţa mea Bucureştiul şi-am iubit Vâlcea cu sufletu-n genunchi.

      Dar Tatapopa nu venea nicicând singur. Umbra lui, de 60 de ani aceeaşi, era nea Mihai, fratele mai mare al bunică-mii şi al lui Ane Nelio. Era cantorul satului, adică el cânta la biserică, ţinând isonul părintelui, care avea o voce de plângeai şi la parastas, şi la nuntă, de te nimereai la slujbă.

      Nea Mihai-Doamne, că mulţi oameni buni mai lăsaşi în satul ăsta! - era pâinea lui Dumnezeu, gata feliată, numai să muşti din ea, să-ţi astâmperi foamea de bunătate. Mare cât un urs şi cu un mers la fel de leneş şi de legănat, umbla cât era ziua de lungă (dacă nu avea părintele treabă cu el) pe coclauri, căutând pietre de râu mai ciudate, aşa cum ane Nelio pescuia rădăcini de pe Olt, când veneau apele mari de la vreo viitură, le căuta să aibe forme care mai de care mai stranii, de animale, de obicei, le şlefuia cu migală şi răbdare de ascet şi le lăcuia, transformându-şi odăile, fără să ştie, în săli de muzeu.

      Mai avea nea Mihai ăsta o pasiune de-o viaţă: florile. Ograda lui era mărginită de o pădurice de salcâmi pe care singur-singurel o transformase-n parc, cu alei prunduite şi separeuri din gard-viu, străjuite de-a dreapta şi de-a stânga cu mii, mii de ghiocei de munte, din cei cu clopotul mare, tivit cu verde, cu câte două-trei flori pe tija. Tot aşa, cu miile, înfloreau primăvara narcisele albe, cu firicelu-acela roşu în mijloc, ca o cunună pe fruntea unei june  prinţese…sau zambilele, care te făceau să te lepezi de odihna patului şi să dormi intre răzoare…sau lalelele, în cele mai neverosimile culori…

      Ăsta era nea Mihai, blândul, bunul nea Mihai, mare cât ursu’ şi bun ca pâinea caldă ruptă-n două. Mă mai trimitea pe furiş, să-i cumpăr câte un pachet de „agoave” (Snagov), „da’ să nu mă spui lu’ Nuţa (nevastă-sa), că-mi crapă aia capu’ ”! Din când în când îl mai mirosea Nuţa, şi a ţuică, şi-a tutun, deşi nea Mihai ţinea ţigara într-o nuieluşă de salcâm, răzuită, să nu-i prindă degetele iz de fum. Atunci se auzeau zbieretele Nuţi până-n capu’ satului: „Firi-ai al halea de prapadit! Ai bani de ţuică şi de tutun, hai?! Handraleşti toată ziua cu popa, că ăla nu-ţi zice nimic şi te lasă să-ţi faci de cap!”. Dragu’ de el, atunci pleca legănându-se, spre hambar sau spre fânar sau trecea drumu’ la sor-sa, adică la bunica-mea, pâna i se duceau pe pustie năbădăile nevesti-si.

      Mai era şi nea Dinică... Figură mare, nea Dinic ăsta! Pusese dinţi în gură la trei sate de jur împrejurul Dăeştiului, „de la d’ăi de tablă pan’ la ăi de aur”, cum de singur se lăuda. Se zvonea de ani buni că, în tinereţe, săpând la fundaţia casei, dăduse peste două ulcele pline cu cocoşei. Repara nea Dinica al meu şi telvizoare, şi maşini de călcat, şi biciclete… Ce mai! Aveai o problemă, de la dantură până la şopronul cu scule, te duceai la nea Dinica. Nu te ţinea lucrătura cât piatra-n munte, deşi el „garanta” asta. „Mori, şi mori cu dinţii puşi de mine-n gură”, obişnuia să spună, mucalit, clienţilor pentru vreo lucrare dentară, da-ţi făcea treaba atunci când îţi ardea buza mai tare. El mi-a dat şi mie găuri în urechi pentru primii cercei, făcuti de unchiu’ Joe, fratele lu’ tata. La trei ani… De altfel, asta este şi prima mea amintire cu şi despre mine: eu, cu părul meu lung până la funduleţ, mergând pe uliţa mare cu tata de mână, ca o prinţesă pe moşia proprie, puţin speriată că urma „să-mi se dea găuri în urechi”.

      Şi mai era şi nea Gheorghe cu ursu-n gură, de departe cel mai haios om din jumătatea aia a satului. Eu i-am zis aşa, nea Gheorghe cu ursu-n gură, că-şi îngroşa vocea să mă sperie, când eram mica. Prea stăteam numa’ pe capul lui! Era cizmarul satului, îmi plăcea să stau în atelierul lui, că mă puteam zgâi în voie la zecile de perechi de pantofi. Îmi plăceau mai ales cei aduşi de cucoanele de la oraş, din Sibiu, că avea atelier şi-n Cisnădie şi în Vâlcea. Când m-am înălţat puştioaică, nea Gheorghe cu ursu-n gură mi-a dat cadou o pereche de pantofi stil anii ’60, cu tocul cui, dar foarte mic, bot atât de ascuţit, că mi se încălecau degetele, neavând loc să stea firesc. Aveau flecuri de oţel, ca o-mbrăcăminte pe deasupra tocului sau ca un capac de ruj. Scoteam scântei cu ei când veneam seara, de la plimbare, în Bucureşti, cred că de aici mi s-a şi tras porecla de Licurici.

      Şi mai avea mamaie un frate cizmar, nea Victor. Mare, maaare iubitor de femei, mai puţin de nevastă-sa. L-o ierta bunul Dumnezeu cândva, da’ nevasta şi copiii niciodată. Eu îl iubeam şi pe el, că mă răsfăţa şi mă plimba cu motocicleta lui cu ataş, din timpul războiului, pe drumu’ mare al  satului. Cred că de atunci a început să-mi placă gustul de praf pe limbă, colb fin cu gust de mâl şi peşte, că doar eram pe malul Oltului! Era mare pescar, locuia-n Câineni, pe o porţiune unde Oltul era sălbatic, aşa cum venea el de un pic mai sus, din munte, nezăgăzuit de baraje. În fiecare sâmbătă îmi aducea păstrăvi: „Hiii, caţaoanco, n-ai plecat la Bucureşti? Iar mă chiauneşti de cap, nu mai scap de gura ta. Ţi-am adus păstravi, ia uite! I-am pictat cu mâna mea, vezi punctele  roşii? Le-am pictat cu mâna mea! Hai, urcă să te plimb niţel  prin sat!”.

      Din galerie nu lipseşte decât Lina, mama Lina, cum îi ziceam eu, a’ mai mare dintre toţi fraţii bunica-mi. Frumoasă femeie!!! Cât a stat la sat, nu era flăcău să nu-i viseze mâna, dar nu se-ncumeta niciunul la strigare, că era isteaţă Lina asta, şi cu limba pipărată de mai bine te duceai pe pustie, decât să ţi-o pui pe ea în cap. Pe unde te vedea, te făcea de râsul curcilor, de nu mai scoteai capul în lume pân’ de Paşti sau de Crăciun. Asta când era tânără, până a venit un domn bine, de la oraş, nea Valeriu, săracu! Om serios, tăcut şi blând ca mielul Blândului Păstor. A venit, a cerut-o şi-a luat-o cu el. A făcut-o „cucoană la oraş”. Dar a murit repede, l-a răpus devreme un reumatism făra leac. Timp numai cât să-i dea Linei  doua fete, Lili şi Madi, şi mie trei verişori: Sorin, Iuliana şi Milica. Dar despre ei în altă poveste, că-s din altă generaţie.

      Mama Lina a trăit şi ea văduvia, dar nu ca mamaie Oniţa. A râs, a dansat şi-a chefuit ori de câte ori viaţa şi-a aprins lampioanele de sărbătoare. Da’ a şi muncit! Mi-o amintesc bâţâind salcâmii din sălişte, să-i dezrădăcineze, că-i sălbăticeau prunii bunică-mi. Zdravănă muiere! Şi mucalităăă, pân’ la Dumnezeu şi-o palmă mai sus. Îmi mai aduc aminte că, după revoluţie, deşi avea 70 de ani, a găsit-o să ne distreze pe noi, nepoţii: eu, Crina şi Cătă (Marius îşi seconda iubita la Bucureşti, pentru el Dăeştiul nu mai avea acelaşi farmec) - cu un show de Miss, ca la televizor. Evident, cu bariera decenţei…oprită-n buza unui costum de baie de pe vremea când era ea domnişoară, leat cu Pazvante Chioru’. Mai mare hazul! Pe urmă i-a venit pe chelie să facă o demonstraţie de karate şi-n câteva minute bunica-mea îşi căuta placa dentară pe sub pat. Doamne, că traznită mai e şi mătuşa asta a mea! Şi ştia să dea în cărţi şi-n cafea la mare fix: nici la menajeria Circului de Stat nu găseai atâtea animale câte vedea ea în zaţul ceştii scurse… Şi acum mai ştie să facă asta, dar nu prea mai vrea, cred că încearcă să se pună bine cu „şeful suprem” (mie-mi place mai mult cum sună Dumnezeu, totuşi), aşa, pe ultima sută de metri…

      Aşaaaa…ăştia mi-s oamenii dragi, de suflet, care mi-au împodobit copilăria, vacanţele… icoane pe pereţii casei bunicii... Mă-ntrebau mereu oamenii ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Acum, de abia, ştiu: iconar de oameni blânzi la fire…

Aste mi-s icoanele, lume bună! Pace vouă, Doamne ajută!

 

Loredana Tudor-Tomescu
Sydney, Australia
 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]