Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

MIERCUREA DIN CENUŞĂ

Fragment din romanul cu acelaşi nume

 

Melania CUC

grafica de Roca

 

 

- Numele şi prenumele !

- Cenuşăreasa. Atât!

- Starea de fapt?

- Speriată de moarte …

 

Insul de la Salvare mă priveşte circumspect, face semnul crucii, apoi mă  invită, să merg după el, spre clădirea impunătoare a Spitalului de Urgenţă.

 

- Nu, nu mi se poate întâmplă asta, tocmai mie! Ţip şi ploaia mă înnebuneşte, îmi astupă gura cu vălătugi uriaşi de apă.

 

Nu mai am voinţă să calc prin băltoace cu papucii mei de mătase turcească. Stropi cheflii mi se prind de gleznele umflate, de pulpe, de genunchii tremurând de  frig şi frica contagioasă de moarte iminentă.

 

- Inima nu doare! Mă încurajez fără strop  de convingere.

 

Mai apoi, la hala de triaj, o încăpere ce-şi arată cu fason incisivii de crom nou nouţ al clanţelor de la uşile termopan, încerc să nu aud  zumzăitului de viespar al aparatele, care mă enervează. Maşinăriei insensibile îmi monitorizează, poate, ultimele clipe din viaţa pe care nu am dat un sfanţ până astăzi.

 

Sunt sub terapie intensivă. Gata, nu mi se mai răsuceşte furibund cuţitul durerii în plex decât aşa, calm, alintat, ca o amintire din tinereţe şi de care eram convinsă că m-am debarasat odată ce am clasat-o la „obiecte  pierdute”. Mă simt sleită  dar şi cuminţită de parcă m-aş fi târât zile şi nopţi prin lanuri de urzică. Nu-mi pasă, nu mi-e milă de mine, nici nu mi-e frică că inima-mi ar putea plezni ca o  căpută de gheată cârpită.

 

 Din tavan, becul fluorescent îmi pompează lumina hibridă direct în pupilele. Până şi lumina ochilor, aşa,multă–puţină, câtă mi-a mai rămas de folosit fără  rame de ochelari şi lentile, lumina asta sfârâie  parşivă direct pe bumbul de lacrimă plină. Parcă ar fi muc de ţigară aruncat de un tebecist în scuipătoarea cu salivă şi sânge. Nu doar nervul optic, şi venele şi arterele, aorta… toate componentele agregatului care sunt, stau gata să facă implozie de la un biet hap de nitroglicerină. Pântecele-mi creşte ca aluatul de pâine, ca un uter gestant, dospeşte, se străduieşte să încapă, întreagă, perechea de gemeni, pe Cain şi Abel, desigur. Corect? Corect.

 

Bucuria mea şi disperare mea stau pe aceeaşi felie, o pată de ser stropind cearceaful  de sub mine, ţesătura rece şi verde ca pielea de guşter bătrân. Stomacul săracul, doar el îşi mai cere dreptul la tainul  zilnic. Spasmul, imperceptibil la pipăit, îl simt cu toată  puterea barosului lovind nicovala. Acum, durerea orbească îmi împlântă şişul în splină. Lupta finală se dă pentru venin şi adrenalină, pentru drogul pe care viscerele îl îngurgitează ca un prunc care smotoceşte, sătul, biberonul. Râgâie stomacul. Pancreasul varsă în exces insulină… Tremur, transpir rece şi hămeseala de fiară mă ia în primire.

 

Nu mă mai sperie balamucul lăuntric. Mă las tevaturii, mecanismului prin care războiul meu biologic se duce fără cavaleri cruciaţi, fără puşcaşi de elită, fără flotile şi sisteme de intimidare a inamicului public. Sunt Cenuşăreasa, o anonimă. Bătălia se dă, în numele meu, pentru încă o secundă în plus. Încă o clipită, pe care, dacă o câştig,- o voi lua totul cum a fost, lovind cu stângul în dreptul. Oho, nu am drept să mă enervez! Sunt o pacientă  înregistrată, o figurantă palidă şi aproape casantă! Sunt din gheaţă, păpuşă de marmură… sunt şi femeie, una care iubeşte nu doar boceşte, când nu-şi pierde vremea  înşirând la litere şchioape pe pagini de carte.

 

Mi-e sete. Simt buzele cum pleznesc peste gingiile fără sevă. Simt cum iese, gemând, embrionul cuvintelor, cu care ar trebui să strig după  medic, după asistentă. La ce bun? Stau bine mersi în sicriul meu cu fascicole electronice şi monitoare ce-mi iau pulsul, o galaxie de leduri verzi, leduri roşii şi galbene îmi fac hoţeşte cu ochiul. Cifre peste cifre vin la adunare şi la (s)cădere liberă ca limba computerului ce-mi trasează harta sinoptică. Este ca şi cum trupul meu ar fi un  front atmosferic, un abur.

 

Ce mai tura-vura, cu atâtea mari-consumatoare de curent electric, ar trebui să mă simt   importantă! Şi, o armată de oameni şi-au pus în minte să mă salveze. Oare, chiar e nevoie de tot circul ăsta?! Sunt perfect sănătoasă şi doar aparatul mă minte, mă chinuieşte… Tocmai pe mine să cadă năpasta, tocmai eu să fiu la trei paşi, la un pas… de moarte, moartea ca fenomen general şi nu ca valoare a tuturor lucrurilor?! Un clik şi gata! Numele meu s-a şters din memoria colectivă. S-a rupt aţa paiaţei… Imposibil!

 

Alarmă falsă! Inima mea ştie ca nimeni alta să îmi facă farse, să mă pună pe jar când sunt fericită, când mi-e lumea mai aproape de minte, şi eu trebuie doar să o fac cunoscută.

 

- Sunt perfect sănătoasă, - ţip în felul meu, terapeutic, dar  cu jumătate de gură. O frică cleioasă ca guma îmi astupă gura.

 

Mă sufoc. Masca de oxigen se holbează la mine, de undeva, de sus, din dreptul peretelui.  E distanţă  ca de la cer şi pământ, între noi două. Sunt laşă, iar sunt gata să cer ajutor, să chem asistenta, care, cu datoria împlinită şi la capătul unei ture cam dificile,  îşi face inventarul:

 

- Ăsta acasă… ăsta la morgă… zice pe silabe, în timp ce îşi potoleşte căscatul cu dosul palmei asudat sub lanţul brăţării. Lângă ea, infirmierul, cu târlici de  pâslă puşi direct pe picioarele goale, notează în carnetul de observaţie ca şi cum ar fi vorba de  o marfă extrem de scumpă şi perisabilă.

 

Acum şi-a aşezat pixul după ureche şi priveşte plictisit, în gol, fără să vadă ecranul computerului care, ca un seismograf japonez, îmi înregistrează  extrasistolele…

 

- Iaca, am învăţat medicina pe propria-mi piele, - îi zic, doar pentru a face niţică socializare. Cred că vorbesc, dar cuvintele mele refuză să-şi ia zborul de plece de pe corzile vocale, dezacordate, ca tot sistemul.

 

- Cu „asta” ce facem? întreabă plat bărbatul, şi fără să-mi facă cineva desen după natură, realizez că se referă la propria-mi persoană ca la o marfă.

 

- O pui să semneze şi pleacă acasă! Îmi hotărăşte soarta medicul, un ins care şi-a greşit sigur meseria. Stă lungit pe patul acum liber, de lângă uşa băii de serviciu. Are voce inconfundabilă, alterată de ţigări şi oboseală firească după o gardă „afurisită”.

 

Prind curaj, vorbesc, torn cuvintele alandala, fără cap şi coadă. Chiar dacă îmi aud şi-mi recunosc doar eu însămi, discursul. Încerc să reconstitui punctul  din care, cu ceva ore mai devreme mi s-a rupt „filmul”. Nu-mi pasă că n-am asistenţă, că m-am născut şi voi muri singură. Sunt o luptătoare fără soldă şi decoraţii de tinichea spoită cu aur de 9 karate. Trebuie să mă ridic din chingi, să fug cât mă mai ascultă picioarele. Să fug ca  mireasa vândută pe doi poli şi câteva boarfe cu ştrasuri de sticlă. Încerc să mă ridic în capul oaselor. Am reuşit şi chiui din vârful plămânilor mei, plini iarăşi cu aer.

 

- Hai! Încă un efort, copilo! Poţi!! Mă încurajez singură. Sunt deja pe marginea patului, cu picioarele bălăngănindu-se, ca spânzuratul, chiar deasupra papucilor de mătase turcească.

 

Iluzii! Am căzut înapoi, pe perna de plastic. Sunt o dresoare fără experienţă în cuşca unei fiare. Sunt cina următoare. Sunt prinsă, înfăşurată în cabluri colorate, trasă pe fotografii şi computere. Dacă aş vrea, putea răsturna sigur stativul cu perfuzie… Pic, pic… glucoza amestecată cu medicamente americane, mirobolante, îmi intră pe sub piele,  penetrează muşchii antebraţului, pereţii vasului cu sânge. Am devenit higroscopică. O sugativă de calitate extra. Sorb cu nesaţ tot lichidul din pungă. Mă îmbăt, devin euforică precum musculiţa ce se îneacă în butoiul cu zaibăr.

 

Ţăranca din mine îşi adună, a pagubă, poate, palmele, - una peste alta. Toate zece degetele, cu manichiura proaspăt făcută, podul palmei mele, căuşul cu drumul destinului şi cel al vieţii. Palmele care au  mângâiat şi lovit, trudit şi strivit, au scris şi trântit uşa casei de locuit… Sunt o pereche de hulubi, îngemănaţi pe viaţă, şi care, la restriştre, se aşează pe locul pârjolit, un punct  aproximativ,  între cele două clavicule. Inima, nici nu credeam că exista cu adevărat, până când, pur şi simplu, a explodat ca damigeana  cu socată fiartă, lăsată în cămară, pe raft. Asta-i!

 

Şi-a făcut, nătânga, de cap. Încerc să-mi trec viaţa prin „faţă”. Să văd unde şi, cum şi de ce am greşit. Banalităţi. Nici o crimă, nici o descoperire ştiinţifică, nici un jaf! Nici alb, nici negru. Totul este melanj, un surogat. Disperarea vanitoasă îmi dă ghes să mă reinventez. Să şterg, scot din „text” toate semnele care mă depăşesc, nu-mi priesc. Am noroc porcesc la compunerea asta, scriu şi şterg fără să lasă urme de gumă, fără cearcăne de creion sau cerneală pe gură.

 

Delete! Şşşt! Şi paragraful care nu-mi convine a şi ieşit din context. Cu ce-l înlocuiesc?! Spaţii albe se adună în fişa mea biografică. Sunt un soi de pinguin cuibărind în nisipurile Saharei. Alb. Tot mai alb… şi  într-un final, accept situaţia. Se albesc şi ferestrele, şi cearceafurile, şi pereţii… Părul meu e un câmp de colilie fluturând în briza  dimineţii de iunie.

 

Melania CUC

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)