Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Minunea Minunilor

În Kosovo, oare, cine, şi pentru ce, se roagă?

Liviu Florian Jianu - JAN

 

 

              Dacă există în Biblie o cântare minunată, numită “Cântarea Cântărilor”, atunci tot în Biblie s-a scris astăzi, 20 Făurar, anul Domnului 2008, o minune văzută cu ochii de cetăţeanul Eminescu: “Minunea Minunilor”.

 

            Dimineaţa de primăvară era senină şi răcoroasă. Nimic nu anunţa o minune.

            Cetăţeanul Eminescu a intrat în biserică cu două buchete de flori: unul, de crini, altul, de garoafe. Mai avea în plasă un dar: o sticlă de vin, şi două sticle goale, de plastic.Voia să scrie, ca de obicei, un pomelnic. Pentru cine, însă? Nu mai ştia. Atâta lume avea nevoie de o minune a lui Dumnezeu, cel puţin. Nu era om care să nu îşi dorească ceva. Măcar, sănătate.

            În plină lumină, la doi paşi de catapeteasmă, îi sări în ochi masa pe care, de obicei, era aşezată o vază cu flori, şi o troiţă de lemn, de un sfert de stânjen. În acelaşi loc, erau acum, două mese. Şi ce minuni nu se aflau pe ele! Coloane de farfurii, seturi de tacâmuri, pahare lângă pahare, găleţi şi prosoape, oglinzi, mere, sticle de vin scump, sticle  imense de băuturi răcoritoare, ştergare, cârnaţi, dar mai ales, rezemate de ultima masă, în faţă, un făraş roşu, de plastic, şi o mătură cu coada lungă, nou-nouţe.

            Lumina candelabrelor cădea pe toate aceste bunătăţi, şi le făcea să strălucească, să se rumenească de bucurie, în faţa icoanelor.

            “Ce este cu mesele acestea pline de minunăţii?” întrebă cetăţeanul Eminescu.

            “Ce să fie”, îi răspunse îngrijitoarea bisericii. Măturătorul nostru a dat o pomenire pentru toţi viii şi  toţi morţii de pe lume, şi şi-a   dat şi lui de pomană, că, după moartea lui, a zis, nu mai are cine să dea o pomenire pentru el.”

            “Nemaipomenit!” zise cetăţeanul Eminescu. “Eu aşa ceva nu am mai văzut! Atâta bogăţie pusă pe mese! Şi încă, pentru pomenirea tuturor viiilor, şi morţilor lumii!”

 

            Cetăţeanul Eminescu îl cunoştea pe măturător.

            Prima dată când l-a întâlnit, mătura trotuarul în faţa bisericii, şi l-a întrebat: “Ce mai faceţi?”. Asta, pentru că era fericit că mai mătură cineva, în faţa bisericii, chiştoacele de ţigări aruncate de elevi, cărora el, cetăţeanul Eminescu, le trăgea, obidit, un şut, dincolo de bordură. “Ce să fac!” zise măturătorul. “Mătur! Ştiţi,” se apropie el de urechea interlocutorului, “mă gândesc la Judecata de Apoi. Voi spune  Judecătorului că am măturat, în viaţa mea, în faţa bisericii.” “Ce salariu aveţi?” l-a intrebat cetăţeanul Eminescu. “Sunt bolnav cu capul. Sunt pensionat.” “Şi ce pensie aveţi?” “4 milioane (400 de pâini)  pensie pe lună. Din care mai dau mamei, la ţară, 100 de pâini, să îşi plătească curentul. Mai am un frate. Îi dau şi lui. Şi trăiesc din ce rămâne.”

 

            Altă dată, măturătorul era fericit să îl întâlnească pe cetăţeanul Eminescu. Aştepta în faţa bisericii, cu o femeie voinică, care avea o droaie de pungi de plastic în mână. “Ce mai faceţi?” l-a întrebat cetăţeanul Eminescu. “Mulţumim, bine! Nu avem şi noi de o pâine!” i-a răspuns măturătorul, arătând, cu obidă, spre femeia de lângă el.

   

            Pe Ilie Goldur, subinginerul ieşit din şomaj, pe care nu îl mai angaja nimeni, la 54 de ani, şi care mai avea de trăit, din mila cetăţenilor, încă 12 ani, până când va încasa pensie, tot măturătorul i l-a arătat, rugându-l : “Poate puteţi să îl ajutaţi!”

 

            Într-o bună zi, măturatorul s-a apropiat de cetăţeanul Eminescu şi i-a spus, fericit: Mai am de pus un milion ( 100 de pâini ), şi voi putea să îi cumpăr părintelui o haină preoţească nou-nouţă! Dar cât costă o asemenea haină? l-a întrebat cetăţeanul Eminescu. 4 milioane ( 400 de pâini). Adică, a gândit cetăţeanul Eminescu, pensia lui pe o lună…

 

            Venise primăvara, şi măturătorul îl zărise. “Cetăţene Eminescu, cetăţene Eminescu!” “Da!” “Veniţi să vă arăt ceva, în grădina bisericii!” “Iaca, vin!” “Vedeţi grâul acesta mic, care răsare, pe ici, pe colo, din pământ?” Cetăţeanul Eminescu miji ochii şi zări, într-un târziu, barba verde a grâului, scrijelind pământul. “Eu şi  părintele l-am pus! Au mai mâncat din el păsările! Dar a răsărit! Vedeţi ce frumos este?”

 

            Da, cetăţeanul Eminescu îl cunoştea pe măturător.

            “Cum a  putut omul aista, să faca o asemenea minune de pomenire, pentru toţi viii, şi toţi morţii lumii, şi încă dintr-o pensie aşa mică, ca a lui?  ” o întrebă cetăţeanul Eminescu, pe femeia de serviciu.

            “Aaa.. Nu are pensia aşa micăAre 11 milioane ( 1100 de pâini )…”

            “Nu se poate… Are 4 milioane, doar…”

            “Avea… Dar i-au mărit-o… Acum are 11 milioane, vă spun” zise femeia.

            Nu cred, îşi zise cetăţeanul Eminescu. Va fi mărit guvernul pensiile. Dar nici să facă din 400 de pâini, 1000, parcă nu-mi vine să cred. Deşi, mai ştii? La cât sunt de credincioşi, şi cu aplecare spre nevoile oamenilor în necaz, de iubitori între ei, de darnici, cu avutul lor, nu cu cel bugetar,  e cu putinţă! La cât de milostivi, şi de bună credinţă, sunt şefii noştri, din stipendiile lor...

            “Cum îl cheamă pe omul aista?” o întrebă cetăţeanul Eminescu pe femeie.

            “Jan”, răspunse femeia.

           

            “Aşa… Jan!” zise cetăţeanul Eminescu, în timp ce scria ultimul rând pe pomelnic.

 

            “Kosovo îşi declarase independenţa cu puţin în urmă, gândi cetăţeanul Eminescu. Undeva, în centrul Ieşilor, în biserica Trei Ierarhi, un amărât de  măturător  a dat o  pomenire pentru toti viii şi morţii de pe Lume. Pentru intrarea tuturor viiilor, şi morţilor lumii, în Rai.

            În Kosovo, oare, cine, şi pentru ce, se roagă?

            “…tu-i neamul nevoii!” mocni în gând cetăţeanul Eminescu. Şi tocmai ţara libertăţii, egalităţii, şi fraternităţii, a fost printre primele care a recunoscut această independenţă, udată, în cer, şi pe pământ, cu şampanie, şi sânge. A fost, este, şi va mai fi, acolo, un Jan. Valjean. Căruia i-a fost atât de foame. A văzut o pâine în vitrina unei brutării. A spart geamul. A mâncat pâinea. Şi a fost condamnat la ocnă pe viaţă.

            Cine s-a rugat azi pentru intrarea în Rai a tuturor viiilor şi morţilor lumii?

            Minunea Minunilor!

            Un flămând al Domnului: Jan.…”

            “Îmi pare bine că te-am întâlnit, cetăţene Hugo! Să mergem împreună spre redacţia Timpului!” “Să ne gândim  cum putem împărţi un singur Rai, în procente, pentru fiecare om?” întrebă, cu un zâmbet,  cetăţeanul Hugo.

 

Liviu Florian Jianu - JAN

20 februarie 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)