Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Moartea cu puterea ei de atracţie

 Teresia Bolchiş-Tătaru, Germania

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Primăvara trecea încet spre vară. Nostalgia le cuprinse pe toate fetele din internat şi nu numai pe ele. Fiecare se manifesta în felul ei. Erjica, de exemplu, nu mai cânta seara pe coridoarele pustii: „Pe malul Crasnei când apare luna”- ea era de pe Crasna, drept pentru care înlocuise „malul mării” cu al Crasnei - ci schimbase acum total cântecul cu unul mai potrivit anotimpului: „Sub crengi de soc/ Ce înfloriră în Mai/O pasăre cânta cu foc/De-amor şi dulce trai!”
Într’adevăr, peste gardul de zid înalt din dosul clădirii treceau peste curtea noastră betonată şi înghesuită, florile de soc de la o tufă crescută în grădina vecină, pe care noi n’o vedeam. Dar creanga cu multe flori, unica vietate ce pătrundea spre noi, ne spunea că dincolo este o altă viaţă, grădinile, oraşul.
De când cu cântecul Erjicăi treceam în fiecare zi cel puţin odată prin curtea din spate, doar să mă uit la florile de soc ce cu adevărat, înfloriseră în Mai.
Începuse şi sezonul de ştrand şi fetele din oraş vorbeau tot mai mult despre asta, mai ales cele „de peste pod,” care mergeau mai des la Someş. Erau două ştranduri amenajate pe râu: unul din jos de pod, pe malul drept, mai scump şi unul din sus, pe malul stâng, în cartierul muncitoresc, unde era mai ieftin, dar nu atât de frumos ca şi dincolo.
Cu toate prevenirile şi prevederile oficialităţilor, Someşul, ca geniul rău din poveste, îşi cerea ofranda, făcea victime în fiecare primăvară. La ştrandul de sus se înecase un elev din clasa a IV-a a Liceului „Eminescu.” Cadavrul a fost găsit încă în aceeaşi zi, lucru rar şi expus în şopronul familiei din cartierul sărac, de pe malul drept, unde locuise în gazdă. Cine dorea putea merge să-l vadă, căci curtea şi şopronul stăteau deschise până eventual a doua zi, când va veni familia să-l ia.
Vestea se răspândi într’o clipă în tot oraşul şi deşi noi n’aveam voie să ieşim din internat, ni s’a permis să mergem să-l vedem pe înecat.
Băiatul, un adolescent bine legat, căruia nu i-ai fi dat doar 15 ani, ci cel puţin cu doi-trei mai mult, zăcea întins pe o scândură înălţată peste nişte lemne într’un fund de şopron, vânăt, pământiu şi umflat la faţă şi la corp. Hainele de şcoală nu-l mai cuprindeau, înseamnă că elevul nu s’a întâlnit cu moartea la scaldă! Era un băiat oarecare de la ţară, dintr’o familie poate ceva mai înstărită decât cea la care locuise în gazdă. Nu se prea vorbise despre el în şcoală. Nimeni nu ştia ce gândise acest tânăr, ce idealuri avuse, ce năzuinţe, ce-l determinase să vină la liceu şi mai ales ce soartă i-a adus sau l-a dus la moarte.
Era pentru prima dată când mă găseam în faţa morţii hâde, fără festin, lumânări, colaci, haine de sărbătoare. Ca şi copil al naturii, participam în sat la toate înmormântările cu toţi ceilalţi de vârsta mea. Ascultam de fiecare dată prohodul, predica şi iertăciunile şi ne întristam şi noi, copiii, împreună cu întreaga adunare.
Când trăgeau clopotele după mort numai „un stic,” adică scurt şi doar cu clopotele cele mici, două la număr, tot satul era înştiinţat că a murit un prunc, abia născut sau sub un an. Nu era prea mare supărare, doar dacă pruncul a murit nebotezat se întristau preotul şi familia, căci acel suflet nu poate ajunge în rai. Nefiind botezat, păstra pe el păcatul strămoşesc al neascultării primilor oameni şi deci, suflet pătat fiind, nu putea sta în preajma lui Dumnezeu. Dar asemenea cazuri nici nu se anunţau, căci copilul ori se născuse mort, ori n’apucase să fie botezat, dacă nu de preot cel puţin de mamă sau de altcineva din familie şi atunci cadavrul nici nu era îngropat în cimitir, ci undeva în ograda familiei.
Oşenii aveau mulţi copii. Moartea unui prunc, la o vârstă fragedă, nu era mare supărare: „l-o luat Dumnedzău că şî Lui is dragi pruncii!” - şi gândul acesta aducea cu adevărat alinare nu numai pentru părinţii săraci, ci şi pentru aceia pentru care acel copil a însemnat ceva mai mult decât o gură în plus. Dar oşenii aveau o filozofie a lor aparte, ei nu’şi băteau prea mult capul cu sărăcia, cu „încă o gură în plus” sau „cum l-om creşte?”şi alte asemenea gânduri specifice chiar ţărănimii îmbogăţite din alte regiuni. Oşenii’şi ziceau: „Cine l-o dat, ala l-a şi hrăni!”- adică Dumnezeu.
Pentru oşeni – oameni legaţi de economia naturală, la care începând de la opincă şi până la suman şi pălărie ori căciulă, de la sapă, coasă, plug şi grapă şi până la acoperişul casei totul era produs în gospodărie, creaţia gospodinei sau a gospodarului, cu excepţia fierului prelucrat la fierăria satului - relaţia cu natura stabilită de milenii era perfectă şi se transmitea din tată în fiu prin lege nescrisă. Aşa şi moartea unui prunc nu era văzută decât tot ca un fenomen natural ce se include de la sine în întreg ciclul vieţii fără şocuri sau zguduiri puternice, după cum era şi fenomenul morţii unui bătrân: „Căci pământ eşti şi’n pământ te vei întoarce!” Oşenii au învăţat asta atât din Sfânta Scriptură, cât şi din cartea naturii, ale cărei legi ei le aveau înnăscute. Creşteau şi mureau cu ele fără să se mire, fără să se înspăimânte sau să semene dureri sfâşietoare, căci: „ prunci ne-a mai da Dumnedzău!” sau „om face altul!” şi selecţia naturală îşi urma calea atât în favoarea individului cât şi în a speciei, a societăţii. Durerea însă era alta, dar nicodată dusă până la disperare păgână, atunci când din gelozie, ură, duşmănie sau răzbunare, pumnalul unuia străpungea pieptul celuilalt, la „danţ” sau la nuntă, în vârtejul veseliei. Crima zguduia tot satul, căci aceasta nu avea perversitatea celei de la oraş, să se facă pe întuneric, pe la spate, prin pândă sau pe furiş, ci întotdeauna pe faţă şi în prezenţa obştei, iar victima, ca şi obştea lua act la faţa locului de făptaş, care după ce a săvârşit căuta să dispară urmărit desigur de mustrarea propriului său cuget. Adesea absenţa criminalului dura până la înmormântare, după care se preda voluntar autorităţilor.
Lui Văsâi a lui Fage i-a fost dragă Măria lui Zălea, din pruncie. Amândoi s’au jucat în ţărâna aceleiaşi uliţe, doar la câteva case unul de altul. Fecior fiind, Văsâi a ajuns să lucreze la fabrica de cherestea din Băi. Trecea în fiecare zi de două ori, la dus şi la întors, pe lângă casa Măriei, singura fiică la părinţi, oameni înstăriţi, din sat, lucru nu puţin apreciat de Văsâi, vlăstar de oameni mai puţin avuţi. Doar că Măriei, când a ajuns „fecioară,” fată de măritat a început a’i bate inima după Gheorghe a lui Gherman de pe cealaltă uliţă, care atunci când o lua la danţ, duminica după-amiază, o încălzea cu privirea „până’n rărunţi” şi Mărie se topea în braţele lui.
Văsâi era iute şi aspru, ca mai toţi bărbaţii locurilor acelora. Mărie îi simţea puterea şi vioiciunea, dar n’o încălzea. Îi dădea mai degrabă sentimentul de frică şi supunere faţă de el decât de dragoste. Cu toate că’i promisese să-l ia de bărbat peste voia părinţilor ei, căci Văsâi nu se ridica la rangul lor social, nu era „de neam,” când Gheorghe şi-a vrut-o de nevastă, Mărie a fugit cu el, care era de neam, deşi mai puţin avut ca şi Văsâi. În faţa faptului împlinit, părinţii nu s’au mai opus şi au făcut nunta.
Când mirii au ieşit din biserică de la cununie, Mărie a scos de sub suman colacul din făină de grâu, împletit, cu gaură la mijloc, pe care mireasa îl ţine sub inimă tot timpul ceremoniei şi prin care amândoi mirii trebuie să se uite la soarele ce luminează dinspre apus uşa bisericii, „să aibă prunci mândri” Văsâi a ieşit din mulţime şi’n locul soarelui, mirii l-au văzut prin ochiul colacului, pe el.
La câteva săptămâni după nuntă, într’o duminică la danţ, spre seară, când Gheorghe îşi juca nevasta, Văsâi s’a aruncat între ei şi i-a împlântat lui Gheorghe cuţitul în piept, desupra inimii. Peste danţ s’a lăsat spaima morţii. Femeile au prins a alerga strigând. Cetera a amuţit. Câţiva bărbaţi au sărit în sprijinul lui Gheorghe, care a mai apucat să alerge până la poartă, unde căzu pe spate în parful uliţei. Mărie, în disperare, s’a trântit peste el apăsând rana din care sângele ţîşnea cu bulbuci, strigându’şi bărbatul pe nume şi Gheorghe i-a răspuns, în clipa morţii, cu aceeaşi privire ce o încălzea pe Mărie până’n rărunţi, apoi s’a sfârşit în braţele ei.
După înmormântare, Văsâi s’a predat la postul de jandarmi. Judecat a primit zece ani de închisoare pentru crimă premeditată. A mărturisit că în ziua aceea, în vreme ce sătenii erau în biserică la Sfânta Liturghie de duminică, el a rămas singue acasă şi-a ascuţit pumnalul pe tocilă, căci îşi pusese în gând ca în duminica aceea să-l omoare pe „Ghio!” S’a ascuns în podul şurii unde după masa urma să se facă danţul, pândind când vine Gheorghe şi momentul când să’şi pună’n aplicare planul.
Când a ieşit din închisoare, Mărie era măritată a doua oară, de dat aceasta în casa părinţilor ei, unde adusese ginere. Îl jelise pe Gheorghe nu şase săptămâni, cât se jelea, ci un an, când făcu părăstas şi după celălalt fecior al bătrânilor ei socri, despre care venise vestea că a murit pe front în Rusia. A mai locuit încă un an cu socrii, după care aceştia, deşi singuri şi bolnavi, au dezelgat-o pe Mărie, care le era foarte dragă, de ori ce obligaţie faţă de ei, eliberându-o să se întoarcă la casa părinţilor şi să se recăsătorească, să se bucure de tinereţe.
Văsâi şi-a luat de nevastă o fată trecută, chiar mai în vârstă decât el şi mai săracă, dintr’un cătun îndepărtat, căci din sat: „nime’ nu să mărită cu unu care-o omorît!”
 


Uitându-mă la băiatul înecat, mă întrebam de ce un mort este sau poate fi mai interesant decât un viu? De ce acest aproape coleg al nostru în viaţa lui n’a făcut senzaţia pe care o face acum când nici măcar frumos nu este? Mă cuprindea din nou forţa de atracţie şi de respingere a morţii pe care o trăiam de fiecare dată când vedeam un mort. Mă cuprindea un sentiment de frică şi mister, de groază că iarăşi n’am să pot dormi nopţi în şir, căci o să mă urmărească în vis ca şi cu ochii deschişi imaginea mortului, dar mai accentuat decât ori ce trăiam misterul din jurul lui. Mortul venea cu mine ori unde mă duceam în zilele următoare, dar mai ales noaptea nu puteam scăpa de el. În jurul lui plutea ceva imaterial, care făcea parte din el, dar care avea oarecum de a face şi cu mine, căci se lua după mine, mă urmărea, cerându’mi ceva ce eu fie că nu puteam da, fie că nu înţelegeam ce vrea să fie, iar prezenţa aceea ireală şi totuşi existentă mă teroriza zile la rând. Ziua, dacă eram singură, pe holdă, după buruieni pentru porci, o rupeam la fugă de spaima mortului, care se ţinea după mine. Noaptea nu mă puteam linişti, cu toate pernele ce mi le puneam peste cap şi cu tot ghemul ce mă făceam, ca să nu mă apuce de picioare! Mă urmărea sufletul mortului, cerând ajutor de izbăvire pentru păcatele lui? În acest caz aş fi scăpat uşor de el, spunând un „Tatăl nostru” şi o binecuvântare prin „Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt!” dar, deşi’mi era cunoscută necesitatea rugăciunii pentru morţi, în momentele acelea de frică uitam de toate şi în loc să caut „a mă scăpa de mort!” pe calea cea mai simplă şi mai bună, mai ales pentru el, mă furişam pe căi cu totul inaficace! Asta poate şi pentru că atinci când eram singură şi încercam să mă gândesc la mort printr’o rugăciune, acesta parcă şi mai straşnic se lega de mine! Frica ce mă cuprindea nu se descrie; îmi găseam salvarea doar atunci când mă simţeam în tovărăşia unei fiinţe vii, fie ea chiar şi numai o pisică, o găină, câinele sau purcelul, dar şi mai bine, cei doi viţei, Joian şi Iambor, pe care îi păşteam în livadă. Joian era un viţel de câteva luni, frumos şi gras, cu păr lucios din rasa brună de Maramureş iar Iambor, viţel de bivol arăta la fel de bine ca şi fratele său de grajd, Joian, iar eu eram foarte mândră de viţeii mei, pe care se vede că îi îngrijam atât de bine încât toţi vecinii îi admirau.
Noaptea fiinţa vie era întotdeauna mama, lângă care mă furişam în pat: adesea însă venea ea lângă mine până adormeam, ca să aibă şi ea parte de odihna nopţii, căci cu mine nu se putea dormi, mă zvârcoleam continuu dând din mâini şi din picioare, mai ales când visam urât, ceea ce nu se întâmpla rar, iar din cauza fricii de mort, agitaţia mea din somn era şi mai şi!
Cu toate că ştiam bine ce mă aşteaptă de voi vedea iarăşi un mort, forţei de atracţie a morţii nu’i puteam rezista. Când fetele din internat s’au înghesuit la uşă să facă rândul spre a pleca în oraş să vadă înecatul, împotriva raţiunii, hop şi eu lângă ele. În faţa mortului temerile dispăreau, poate din acest motiv ţineam să văd mortul, dar ele apăreau după aceea.
Acum stăteam fără frică în faţa înecatului uitându-mă cum prin şopron se perinda o mulţime de gură-casă venită la întâmplare de pe stradă şi nici măcar o cruce nu’şi făceau, aşa cum eu, fără excepţie, am văzut în sat.
Când Gheorghe a căzut în uliţă, toţi bărbaţii, tineri sau bătrâni şi-au scos pălăria şi şi-au făcut semnul sfintei cruci, zicând: „Dumnedzău să-l ierte!” iar femeile deşi speriate, îngrozite de sângele ce bulbuca din rana lui Gheorghe, întorceau capul, dar fiecare se închina şi la fel ca şi bărbaţii murmurau: „ Ierte-l Dumnedzău şi-l hodinească!” Poate că într’adevăr Gheorghe, în momentul trecerii lui avea nevoie de această dezlegare colectivă de cele lumeşti, căci cu toate că atunci când sosi preotul îl mai găsi cald şi deci rugăciunea dezlegării cădea valabilă peste sufletul lui şi cea laică îşi avea valoarea ei. De ce atunci aici nu se ruga nimeni? Era un mort care ca orice mort avea nevoie de ofranda celor vii, altfel ce rost mai avea întâlnirea noastră cu el?

 

 Teresia B.Tătaru

 Germania
 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)