Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Neîmplinite statui

 Proză scurtă

Teresia Bolchiş-Tătaru

Augsburg, Germania

 

Impresii si pareri personale in FORUM

                                                                                                                                  

Pentru respectul datorat Limbii române am scris aceste texte, cu ortografia românească nu cu cea sovietizată, întrodusă în 1948 şi care, din păcate şi cu durere se constată, că merge şi după 1989.  În Limba română, ca limbă latină, apostroful este obligatoriu (este un „muß”), iar î din i şi â din a trebuie să revină, corect, la locul lor). Teresia Bolchiş-Tătaru

 

 Neîmplinite statui

 

             Mă mişcam anevoie prin atelierul greu de lut, ghips şi busturi începute sau abandonate pentru totdeauna. Braţele îmi cădeau greoaie pe lângă trup, în vreme ce ochii  mi se pironiseră în liniştea pe care o căutam. Aerul devenise cleios şi greu.

             O formă neglijată pentru un timp,  robustă şi incomplet adăugită, cu gura hidoaă şi obrajii supţi, mă urmărea sarcastic, urlând după mine la fiece mişcare.

             -  Şi tu, într’o zi vei ajunge ca mine, dacă vei ajunge! Pentru asta nu trebuie să te fereşti de mutra mea, mai bine mângâie-mă.... să’mi  strecori elixirul...

            -   M’am   oprit.

            -   Ştii tu ce înseamnă asta ?....

            -   Vezi bine că ştiu ! -  îmi răspunse, rânjindu’şi mutra înţepenită, de lut, fără dinţi.

            -   Înţelegi?.... Pricepi tu ce înseamnă să doreşti ceva ce nu vei putea obţine nicicând? Auzi? Nicicând!  Ştii ce înseamnă asta?

            -   Ştiu! – îmi răspunse lutul pletos, devenind dintr’odată însufleţit şi grav. Înţeleg prea bine, eu nu voi putea niciodată umbla ca tine. Întotdeauna voi sta pe un soclu privind în aceeaşi parte, la aceleaşi lucruri, aşezate de alţii în faţa mea. Niciodată eu, bucata asta de lut nu voi putea râde mai altfel decât acum, atâta vreme cât voi rămâne aşa.

           M’am întors speriată spre lutul ce începuse a’mi multiplica gândurile.

           -  Vezi, aşa te vreau -  făptură roasă de îndoieli şi temeri absurde -  sfioasă şi umilă în faţa mea, materia primară din care te-ai  desprins; şi totuşi nu doresc să te înspăimânt mai mult decât eşti  - îl auzii vorbindu’mi în continuare – azi nu vreau să fiu mai rău decât m’am născut. Hai apropie-te! Aici, mai aproape de soclu şi uită-te bine, mai adânc, mai exact în ochii mei negri, de lut. Nu te teme de cutele ce Maestrul mi  le-a săpat pe tâmple. Vezi, aşa te uită ! Cu  curaj ; cu mult curaj ! Scoate’ţi din străfunduri îndoiala şi leapădă-o la picioarele socului meu şi apoi priveşte din nou. Aşa...

         -   Simţeam că în orbitele de lut se trezesc la viaţă doi tăciuni ce prinseră a’şi plimba focul peste mine. Sub privirea lor stăruitoare, aveam senzaţia că plutesc… eram…               

        -   Nu ştiu ce să’ţi spun ! Nu mai cunosc nici o vorbă, n’am de unde să le scot !

        -  Nu ştii să vorbeşti? Ai uitat să înşiri mărgele?... O, dar asta e bine! Chiar foarte bine! Înseamnă că încerci să te desprinzi, fără să observi, din tiparul minciunii şi să rămâi albă aşa cum te-ai născut în timpurile antediluviene. Ne potrivim deci, Apropie-te mai mult, ridică-te spre mine, căci nu pot să mă aplec. Eşti toată o lumină! Nu te vezi, aşa’i? Dar îţi dai seama că făptura ţi s’a umplut de ceva vaporos şi greu în acelaşi timp. Ceva ce te face să nu mă mai vezi urât şi nici bătrân şi asta mă mişcă ajutându-mă să mă îndrept mai mult spre tine, să nu te mai las. Şi tu doreşti! Aşa e, Sonia?

        Capul începuse să i se mişte şi ochii... Gura nu mai avea riduri... M’am înălţat ca să-l privesc mai îndeaproape şi fără a mă mai gândi, magnetic, ne-am întâlnit pentru o secundă. Atât!...

        -  A trecut!  Am murmurat desfăcându’mi braţele. Nu’mi mai era nici rece şi nici n’au venit să mă încerce remuşcările. Dorea să ştie la ce mă gândesc dar nu voia să întrebe. Simţeam că vorba n’are farmec. Îmi cuprinse capul în palmele lui reci cu degete lungi şi privindu-mă într’un anume fel desluşi tot ceea ce voia să ştie. Apoi târziu, l-am auzit din nou vorbind.

       -  M’ai întrebat ceva adineaori. Acum o să’ţi răspund când poţi să înţelegi, când nimic şi totul te doare, când totul este plămadă de... Să’ţi vorbesc Sonia?

       -   Desigur, desigur,  - am şoptit abia auzit.

       -  Când Maestrul mă plămădea din apă şi un bulgăre de lut galben am început să mă gândesc la viitoarea mea făptură. Mă vedeam efeb şi răsfăţat în toate, dar Maestrul n’a voit să’mi îndeplinească gândul. A pus în mine un opaiţ pe care l-a lăsat stins. Mi-a dat o înfăţişare ştearsă, de om sarcastic şi trecut. Mă chinuia opaiţul, mai ales pe soclu şi ca să-l fac să nu mai fie am vrut să-l ard. Am reuşit, dar nu ca să-l topesc, ci doar să-l fac să ardă. Ardea însă în salturi, până într’o zi, când în atelier ai venit dumneata: Tu, Sonia! Ai trecut pe lângă mine fără să mă vezi. Nici eu nu te-am văzut prea bine. Aveam pe atunci cu totul alte gânduri, dar când  îmi aduceam aminte de  ziua aceea,  mai precis,  de seara aceea, simţeam plutind în juru-mi ceva, ceva ce mă îmbia la un refugiu. Apoi fără să vrei, în timp ce modelai îmi aruncai câte o ochiadă, dar tot fără să mă vezi. Eram prea sus. Prea singură erai şi’ţi era greu. Ştiam că vei veni la mine, chiar de sunt pocit, cu gura de lut. Azi n’ai mai avut puteri. Îţi era dor, îţi era silă de tot. Prea crud e să fii singur! Opaiţul meau a început să ardă. Mă gândeam la tine. Voiam să vezi... Sonia, să încălzeşti un bulgăre de lut cu ochi de lut. Aşa se face că ai oftat ca pentru tine, întrebându-mă despre ceea ce nu trebuia să întrebi: ha, ha!

       Te-ai speriat când de pe soclu mi-am deschis gura spre tine. Aşa am vrut, să te sperii! Să ştii că exist. Apoi m’am dezbrăcat în faţa ta, la fel cum ai făcut şi tu, de tot ce’i fals şi ticălos în mine. Fără gând şi fără explicaţii mi-ai oferit întreaga ta simţire, dar vezi tu Sonia, eu nu pot coborî alături de tine: eu sunt legat de soclu! Tu ai să treci pe lângă geamuri iar eu mă voi strâmba la tine cu râsul meu hidos de lut! Opaiţul meu va arde, va arde într’una şi tu îl vei potoli de câte ori vei vrea, sau poate-l vei aprinde cu flacără mai mare, cum tu o vei dori, dar ori cum, tu vei merge întotdeauna  singură,  în nopţile de August, să te culci sub merii pârguiţi: singură Sonia! De vei dori să pleci, să n’o faci fără să mi-o spui... Acum înţelegi Sonia?...

                                                           

Doar un lujer de floare albă

 

             Coborît din vechile icoane, bătrânul nu le-a spus nimic când s’au apropiat şi i-au dat bineţe în graiul locului. A rămas neclintit pe scaunul său cu trei picioare strâmbe, noduroase şi uscate la fel ca ale lui şi ochii săi retraşi sub pleoape umede, înroşite, nu voiau să vadă cum ploaia li se scurgea în vinişoare subţiri peste mantaua înăsprită de frig picurându-le în bocancii uzi şi grei.

             Erau obosiţi. Bărbatul ţinând fata de mână intră înlăuntru, dar bătrânul nu voi să înţeleagă. Lumina ochilor săi se retrăsese în negrul pupilei. Frigul le-a adus aminte că trebuie să facă ceva. Bărbatul se aplecă asupra jarului din vatră şi coliba se umplu de fum înecăcios şi greu.

            Înfiorată, fat asculta tunetele. Se înveli în prosop uscat şi prin deschiderea de nuiele ieşi sub streaşină. Mugetul văzduhului i se păru asemănător cu zgomotul de ciolane golite de carne pe care starostele le învârtea în căldări deşarte dimineaţa după nuntă, în satul lor. Vuietul cascadei încerca însă să’i acopere gândurile, la fel ca zbuciumul pâraielor ce se umflau, dar fata nu le lua în seamă. Continua să urmărească jocul grindinii ce dansa în faţa ei pentru ca apoi să i se adune la picioare.

         Bătrânul înţepenise  în toiagul în care îşi sprijinea barba de o mie de ani, iar grindina şi ploaia nu-l nelinişteau.

         Speriată, fata se năpusti înlăuntru. Inima’i bătea tare şi palmele încercau să’i acopere ochii.

-         Mereu lângă cascadă! -  spuse păcurarul cel tânăr ieşind, iar după el şi ceilalţi.

         Se uitau la flăcările ce mistuiau noaptea, grindina şi ploaia, la zâmbrul[1] cel mare lovit de trăznet.

         -  Se  întoarce, întotdeauna se întoarce ! -  grăi din nou acelaşi păcurar, dar nimeni nu’i răspunse.

         -   Bătrânul desigur nu auzi, căci peste ochii spălăciţi pădurea sprâncenelor negre se lăsa încet ascunzându’i gândurile.

         Când negurile zdrenţuite în fuioare lungi, încâlcite, cenuşii au prins a se îngroşa înţepenind vârfurile molizilor, iar bruma să alunge genţianele de pe brâne[2] au coborît odată cu turmele. Nu duceau cu ei decât un singur lujer de floare albă, pe care-l ascunseseră în cute adânci, tăinuite.

         Netulburat, bătrânul urmărea trenul care în vale se lupta cu drumul, cu stânca.

         Amurgul răsfrânt în ochii pădurarului sclipea ca stelele din noaptea în care ucisese ursul cel mare. Îl ascultau şi povestea creştea în locul amurgului slăbit de pădure. Fata însă se gândea cu totul în altă parte. I se părea că în ochii bruni ai bărbatului murea ceva, se întâmpla ceva ce o speria mai mult decât alte lucruri iar el, simţind neliniştea ei, se întoarse :

        - Am să plec, simt asta, trăsnetul însă.... Apoi uită tot ce spuse şi fetei i se păru că florile galbene de pe râu mureau odată cu amurgul pufos şi rece.

         - Când bănuţii galbeni de podbal au năpădit malurile înlăturând nămeţii, trenul se întorcea cu fata, cu pădurarul

          De lângă cascadă,  de sus, bătrânul privea valea..

          Pârâul s’a tivit cu  porumbrele brumării. Bătrânul se uita la trenul care trecea, cu fata, cu pădurarul.    

          Pârâul s’a tivit cu ghiocei. Bătrânul îşi scutura barba şi trenul trecea cu fata, cu pădurarul.

          Pârâul s’a tivit cu.... Bătrânul lăsa să’i cadă din barbă câte un fir şi trenul trecea, cu fata cu pădurarul.

          Când au plesnit mâţoşorii de salcie, fata s’a urcat la cascadă alături de bătrân. Pădurarul s’a întors cu o mână de brânduşe mari, violete şi albe. Fata s’a uitat la ele, apoi una câte una le încredinţă hăului adânc de sub ea. Spumele albe ştergeau tot iar bătrânul aţipise.

          Pădurarul luă fata de mână şi porni cu ea spre poiana unde tătărcile[3] s’au strâns în beţie. Înfiorarea’i cuprinse deopotrivă  şi nimeni nu simţi jderul

          Poiana se umplu de sânge dar bătrânul îşi continua somnul.

          Trezită, fata se desprinse.Cu plete răvăşite şi piept dezgolit alergă spre locul trăsnetului. Trebuia  să’i sărute cenuşa, piatra arsă însă, de sub picior  i se desprinse şi vâjâitul sinistru se pregătea să o aşeze pe praguri întunecate. Pădurarul alerga şi fata auzea clocotul munţilor ce răsfrângeu străin chemarea pădurarului. Ameţit, se aplecă supra mugurilor goi şi aspru ca stânca se repezi să’i culeagă din catifeaua verde a perecului de brână spânzurat deasupra hăurilor negre.

          Muiată de durerea din coaste, fata închise ochii.

          Bătrânul ridică atunci o sprânceană şi încet-încet se întoarse într’o parte.

          Din seminţele împrăştiate pe culmi au crescut copaci iar fata se miră când îi văzu.

          Pădurarul cel tânăr scotea fum în colibă din cărbunii acoperiţi cu cenuşă moale, albă, ca norii în zilele de vară. Grindina se întrecea în ritm cu ploaia pe acoperişul de coajă şi fata urmărea jocul boabelor albe. Trăsnetul plesni pe cerul nopţii şi ultimul zâmbru de lângă cascadă se mistuia în flăcări.

         -  Ultimul! Ultimul! – murmură fata în neştire, apoi ca trezită din altă lume începu să strige nebună:  -  Trăznetul însă...  Se întoarce, întotdeauna se reîntoarce! Se reîntoarce întotdeauna, întotdeaunaa!... apoi mirosul de ars îi înceţoşă sufletul şi câinii au început să latre.  

         Cu mantaua înăsprită de frig, peste care ploaia se scurgea în vinişoare subţiri picurându’i în bocancii uzi şi grei, bărbatul se opri în deschiderea de nuiele. Bătrânul cu faţa coborîtă din vechile icoane îi răspunse molcom la bineţe şi ochii spălăciţi s’au deschis larg spre toiagul ridicat şi lumina umplu coliba.

          Învelită în prosop uscat, fata căzu moale pe patul de muşchi şi flăcările se jucau reci în ochii ei mari.

                                                

Comoara pierdută

 

         De fiecare dată când o întâlnesc, Liuca mă roagă să pun pe hârtie ceea ce’mi povesteşte şi ca de fiecare dată  când o întreb de ce nu face ea asta, răspunsul ei vine invariabil: “Tu ştii să ţeşi pânza, eu  torc doar fuiorul.”

                                                                  +

        Puhoiul armatei roşii trecuse. Rămăşiţe ale glorioase armate mai apăreau însă din când în când, reamintind sătenilor de groaza prin care trecuseră.Unii indivizi aveau obligaţii speciale, ceea ce îi determina să mărşăluiască la o anumită distanţă în spatele frontului, alţii însă se pierdeau intenţionat pe parcurs, găsind prilejul ideal de a’şi da frâu liber pornirilor bestiale, fără să le fie teamă că ar putea fi  declaraţi dezertori.

        Aşa apăru  într’o bună zi o comisie de tei militari, fără grade evidente, dintre care doi rămăseseră în sat iar unul se prezentă la parohie.

         Era o zi molcomă de toamnă târzie. Albinele uitaseră de bruma zilelor de dinainte. Zburau în jurul stupului ca într’un mare tur de orizont înaintea iernii. Tata lucra cu ceară în bucătărie, scoţând fagurii din forma de fontă cu bucuria omului care se poate dărui pasiunii sale, fără teama de a fi stânjenit. Se întoarse spre găleata plină de unde luă apă să răcorească un fagure proaspăt înrămat. Privirea îi căzu pe geamul uşii ce dădea în jos spre curte, livadă, şcoală şi  sat. Îl auzii murmurând : « Ei drăcie ! Uite că a mai rămas unul ! » - şi ca paralizat lăsă să’i cadă din mână rama cu fagurele, ceea ce nu putea fi decât un semn de neobişnuită tulburare pentru el , care cu fagurii, lucruri fragile, umbla chiar mai atent decât cu albinele însăşi. Ele puteau zbura când erau supărate, pe câtă vreme lamele acelea subţiri cu căsuţe hexagonale, odată rupte nu mai puteau fi cârpite decât doar retopite, returnate, presate şi înrămate din nou, ceea ce necesita timp, răbdare şi pricepere. Dar tata le făcea pe toate cu măiestrie, fie că era vorba de o predică la liturghia de duminică, de administrarea ultimelor sfinte  sacramente unui muribund, de aratul câmpului, de jocul cu copiii în pauzele de la şcoală, de discuţiile cu sătenii în faţa bisericii duminica după sfânta liturghie, fie de cititul Sfintei Scripturi în familie, sâmbăta seara sub abajurul mare al lămpii cu petrol la masa din dormitor, ori când ne recita legenda meşterului Manole.

         Am sărit, să văd într’adevăr, ce l-a putut scoate pe tata, om echilbrat deşi de temperament coleric, dintr’ale lui. Pe poteca dinspre şcoală urca cu paşi mari un soldat. Rusul nu avea timp să savureze peisajul. După cum privea însă în dreapta şi în stânga, era limpede că nu’i era indiferent, la fel ca şi întreaga atmosferă de amiază de Octombrie.Tipul nu părea  deloc a fi un ciolovec din aceia rămaşi de trupă.  Se putea deduce asta, pe măsură ce se apropia.

       Ăsta nu’i nici beat, nici vagabond -  spuse tata urmărindu-l şi el cum înaintează – Ăsta vine cu un scop anume şi nu întâmplător chiar la parohie. Zicând acestea apăsă pe clanţa uşii şi ieşi în coridor, coborî scările de lemn şi înaintând în curte îi veni soldatului în întâmpinare, cu vădita intenţie de a-l apăra de câine. Rusul înţelese, se apropie şi salută:

        -  Bună ziua!

        Surprins, tata îi răspunse exclamând:

        -  Ei, vorbiţi româneşte?

        Interlocutorul confirmă dând din mâini, ca şi cum ar fi vrut a spune: “aşa şi aşa,” mai  spuse ceva pe româneşte după care arătă că doreşte să intre în casă. Tata îl conduse în camera ce’i servea de birou şi înainte ca el să fi avut timp să’i ofere “oaspelui” un scaun, acesta îşi şi găsise unul; scoase din porthartul atârnat de umăr o hartă pe care o trânti pe masă, apoi un carnet cu coperţi tari, în cotorul căruia se odihnea un creion bine ascuţit şi pe o pagină nouă, din mijlocul caietului, notă: BOINEŞTI, cu litere latine, apoi cu caractere ruseşti notă ceva ce noi n’am înţeles, după care trecu data: 26.10.1944.

        Dacă toţi cei de dinaintea lui întrebau cu ură: ”gde magyarsky,”  gde nemeţki” sau “kuda Berlin?” acesta părea că nici nu ştie de existenţa pe lume a unor asemenea naţii, de existenţa unui Berlin! Altceva îl aduse pe el aici.Începu cu o serie de date geografice: locul amplasării satului, chiar coordonatele lui, dacă tata cumva le ştie; cota de altitudine faţă de nivelul mării; paralela geografică mai apropiată ca şi meridianul, etc. În toate aceste întrebări încercă a se folosi exclusiv  doar de limba rusă combinându-o cu semne dintre cele mai felurite. Tata însă căuta  a-l  obliga  să vorbească româneşte, din moment ce ştie, iar “rusul” cunoştea nu “aşa şi aşa” limba noastră ci chiar foarte bine; se vedea după cum reacţiona mimica feţei lui şi ochii la răspunsurile tatei sau la cuvintele schimbate de el.

       Însemnă în carnetul lui denumirea depresiunii în care se găsea aşezat satul, “Ţara Oaşului,” altitudinea faţă de nivelul mării, încercă întrebări referitoare la roza vânturilor, la temperatura medie anuală, la regimul precipitaţiilor, la structura şi calitatea solului, încercând să stabilească chiar şi formaţia geologică.

       În bună parte tata cunoştea aceste date, deşi era limpede că nu se mişca în largul său în ele. Prea erau speciale; individul însă se simţea “acasă” în acele date. Dovedi clar, că rusul nu avea doar şcoala de partid, în viaţa civilă putea fi un geolog sau inginer topograf,  iar în armată avea desigur un grad de ofiţer superior, calitatea stofei uniformei sale arăta asta deşi epoleţii nu aveau nici  un însemn distinctiv. Împinse carnetul cu însemnări deoparte şi prinse a desfăşura harta din care a lăsat deschis pe masă doar pătratul de care avea nevoie. Intenţiona o confruntare şi corectare pe hartă a celor aflate acum la faţa locului, mai ales cu privire la denurimi.

      Tata nu şi-a putu ascunde surpriza la vederea hărţii, iar rusului nu i-a scăpat expresia tatei. Pe faţa lui a trecut un surâs de superioritate, generat de sentimentul de mândrie şi dominare a naţiei celei mai puternice şi mai capabile. Harta era atât de completă, încât desigur că tata s’a întrebat ce rost a mai avut timpul de când discută, când de fapt totul era cunoscut dinainte? Dar de unde; şi mai ales cu atâta precizie? Harta pe care erau însemnate până şi coteţele sătenilor, potecile, toate casele, fântânile, pomii şi copacii mai mari, latrinele, bălţile ce uneori vara secau, cu un cuvânt, aveau în faţă o hartă mai mult decât amănunţită, decât era normal sau poate necesar pentru orientarea trupelor.

      Oare acest interes minuţios nu putea da prilej la alte întrebări: “de unde, cum şi de ce dispune armata sovoetică de o asemenea hartă a unui sat uitat de lume, abia la câteva zile, o săptămână de la trecerea frontului?” Treaba nu se putea explica decât aşa: în timpul celor 24 de ore cât a stat armata în sat la trecerea ei spre vest, echipe speciale au carografiat şi au însemnat tot, au schiţat harta pe care apoi au şapirografiat-o, aproape o săptămână le-a fost de ajuns pentru asta, iar acum ariergardei îi revenea misiunea de-a verifica şi eventual de-a completa. Dar pentru tata, din acel moment o altă grijă a devenit obseseie: “Este oare normal ca ruşii să dispună de o asemenea hartă a pământului nostru românesc? La ce le va servi? Ce gânduri murdare ascund?”

        Ofiţerul trecu la alt capitol, la numărul locuitorilor satului.  Tata observă că în carnetul pe care ofiţerul l-a reluat dar l-a deschis în altă parte, o pagină era scrisă iar cea cealaltă o completa  dumnealui acum confruntând în continuare datele deja existente.

       Înafară de unele întrebări oarecum normale pentru o asemenea statistică, de exemplu longevitatea, rata anuală a natalităţii, a mortalităţii infantile, vârsta medie a populaţiei satului, structura pe vârste, numărul bătrânilor trecuţi de 70, 80, 90 şi de 100 de ani, gradul de sănătate, bolile mai frecvente ş.a.m.d. Ofiţerul se mai interesa de alimentaţia populaţiei: ce procent se hrăneşte cu pâine de grâu, de mălai, ce carne se consumă, câtă pe cap de locuitor, ce apă se bea, din câte fântâni şi mai ales unde sunt amplasate fântânile. Dispune fiecare familie de fântână proprie sau de la o fântână se aprovizionează mai multe familii?Unde îşi spală rufele?

       La întrebarea  cu fântânile privirea ofiţerului s’a oprit din nou pe hartă, obligându-l pe tata să facă la fel.

       -  Noi suntem aici – a spus ofiţerul arătând cu creionul semnul de pe hartă ce indica biserica şi casa parohială. -  Ce clădire este aceasta?  -  şi arătă ceva mai jos, vădit cu intenţia, pe care tata a sesizat-o, de a-l verifica  cât este de sincer şi de capacitatea lui de-a înţelege harta.

        Tata cumpăni un moment, ca şi cum s’ar fi sfătuit cu sine însuşi în ce măsură este util a face pe prostul şi ce implicaţii are sau poate avea o asemenea atitudine, încercând să cuprindă într’o  privire harta cu semnele înscrise pe ea, după care ridică hotărît din umeri.

         -  Nu’mi dau seama!  -dar în gândul lui completă înciudat: “ştii şi aşa prea multe, ce mai e nevoie să afli şi de la mine?”

         Privirea ofiţerului deveni tăioasă.

         După ce tata şopti ca un fel de scuză: “La Intitutul Teologic nu ne-au învăţat să umblăm cu hărţi” îşi fixă privirea pe hartă căutând să dea de înţeles că se uită la ea ca mâţa’n calendar.

Ofiţerul începu să’i explice pe un ton de parcă ar fi vrut să-l atenţioneze: “n’are rost să faci pe prostul, părinte, căci noi ştim mai bine decât dumneata câţi gologani ai în buzunar.”

         - Zdez  şkolu, zdez ..., când pe româneşte, când pe ruseşte prinse să explice, că de la fântâna aceea pe care o indica el pe hartă, “fântâna Torz” şi pronunţă corect numele, încât tata făcu ochii mari, - “aşa, aşa părinte!” – nuanţă vocea  rusului  - “de la fântâna  aceea beţi şi dumneavoastră căci apa ce o aveţi aici la parohie nu e potabilă decât doar pentru vite.”

          -  Acum, părinte, spuneţi’mi dacă ştiţi, câte fântâni există în lungul râului  - şi arătă pe hartă cursul râului Rău  - cu crucea de la pod şi toate casele înşirate pe malul drept, locuit până aproape sus la Vida, iar în jos, până sub Măgurice, la moara Torzeanului  -  beau  oamenii aceştia  apa din râu sau din fântâni?

          -  După câte  ştiu eu  - răspunse tata pe gânduri  -  doar la Vida există fântână, dar şi ei beau adesea din râu.

          -   Câte closete există în lungul râului? – întrebă rusneacul.

          Ochii tatei căzură grei, pe hartă : « şi asta vă interesează ? Aţi notat  şi asta? »

          -  Da părinte, acesta este semnul -  şi reveni cu creionul la « complexul » de la parohie, precizând sigur de sine -  casă, grajd, cuptor, coteţe pentru păsări, porci, oi, fântână, grădină de zarzavat, livadă. Acesta este closetul ce-l aveţi aici  -  punctă el pe hartă cu vârful creionului bine ascuţit  - mai este unul în sat, tot la Vida, la moară : mai are closet fiecare  din cele şaptesprezece familii de slovaci care  trăiesc aici şi mai aveţi  două sau trei closete la populaţia de 250 de fumuri a satului dintre care două sunt la şcoală.

          De data asta tata se uită drept în ochii rusului, apoi categoric şi tot atât de sigur pe sine ca şi el, îi răspunse :

         -  Nu ştiu  câte closete sunt în sat şi pe râu, cred că nici unul : ceea ce ştiu precis este că apa râului este potabilă, pentru că la oamenii aceştia curăţenia naturii în general şi a apei în special, intră în firea lucrurilor printr’o lege nescrisă. Toate cele zece familii din lungul râului folosesc  apa din râu pentru băut, gătit, scăldat şi întreţinerea gospodăriei iar cazuri de dizenterie, colite, hepatite şi alte boli transmisibile prin apă n’am avut, cu atât mai puţin cazuri mortale provocate de aceste boli. Întăresc asta şi prin propiria’mi persoană ; şi eu am băut apă din râu şi nu o singură dată, am fost şi sunt sănătos : cât despre problema closetelor, oşenii care sunt una cu natura, o întreţin chiar mai curată decât pe propria lor locuinţă. Fiecare familie creşte vite şi oi. Lângă  platforma de gunoi, bălegarul fermentează şi deşeurile umane, ceea ce face ca în jurul locuinţelor noastre, aici, să nu miroasă decât eventual a gunoi de grajd.       Deci deocamdată n’avem nevoie de closete, domnule ofiţer ! -  voi să mai adaoge : « Nu suntem nici atât de primitivi şi nici atât de proşti pe cât vrei să ne crezi, domnule ! » Ar mai fi vrut să’i mai spună şi altele, mai tăioase, dar se opri la timp.

        Ofiţerul sesiză iritarea din glasul tatei şi căută să schimbe discuţia, Un timp, vădit preocupat, îşi plimbă creionul peste hartă, apoi ca din întâmplare îl lăsă să cadă cu vârful peste desenul parcelat din partea de nord a satului, pe a cărei colină cu expoziţie sudică, boineştenii, în timpul României Mari, din perioada interbelică, sub îndrumarea  activităţii educative a echipelor lui Dimitrie Gusti, îşi plantaseră viile.

        - Doriţi un pahar de vin? -  întrebă tata după o scurtă pauză, ca o propunere de ospitalitate venită din partea  stării sale de gazdă şi nu ca o obligaţie impusă fie ea chiar şi subtil sugerată de interlocutor. Ofiţerul însuşindu’şi  o atitudine de oaspe onorat, acceptă semigrăbit.                                         

       În bucătărie pe masă aştepta cana de sticlă plină cu vin gălbui din anul trecut, pe care mama o pregătise, ca de fiecare dată când cineva ne călca pragul, în chestiuni oficiale sau nu, dar care impuneau o vizită mai lungă.

        Dar dacă o bună parte din cele câteva ore în care ofiţerul ne-a demonstrat o parte din puterea sovietică  s’a desfăşurat  când şezând, când stând în picioare, acum ofiţerul a  savurat un pahar cu vin înghiţitură cu înghiţitură în poziţie de drepţi, fără a mai scoate o vorbă. Se va fi gândit comparativ la colhozurile  lor şi la gospodăriile noastre?

       Ochii i-au căzut pe mine, care tot timpul întrevederii nu m’am mişcat de la locul meu din colţul mesei pe care’mi sprijinisem coatele, atitudine pe care o luam inconştient, ori de câte ori mi se permitea să iau parte la conversaţia pe care tata o purta cu oaspele. Permisiunea şi participarea aceasta n’au rămas fără efect asupra psihicului meu şi a formării mele intelectuale de mai târziu, iar impresiile trăite şi adunate în asemenea ocazii au rămas pentru totdeauna neşterse în mintea mea, aşa cum s’a întîmplat şi cu harta militară sovietică.

      Sorbindu’şi vinul, ofiţerul a prins a mă examina spre a’şi da seama, abia acum, dacă a făcut bine acceptându-mă la conversaţie, ori dacă n’ar fi fost mai corect să fi pretins să plec, aşa cum ceruse în cazul mamei? Dorise şi ea să fie de faţă la discuţia cu rusul ce arăta oarecum altfel decât toţi mujicii pe care’i văzuse trecând cu frontul şi chiar altfel decât toţi ofiţerii care cinaseră la noi în seara când armata rusească umpluse satul. N’a acceptat ca mama să asiste la discuţie. Eu însă, o cantitate neglijabilă ce eram, nici nu intrasem în socotelile lui. Desigur, va fi înţeles ceva din privirea directă a ochilor mei larg deschişi, cu care mă uitam la el. Nu suportam ca cineva să-l supere pe tata. Omul acesta care vorbea ciudat ştia până şi de “genune,” partea cea mai adâncă a râului nostru, unde se scăldau duminica feciorii. Acest loc al râului nostru “Genunea lui Goajbă” din partea de jos a satului făcea parte din preţuitele bunuri ale comunităţii şi ca altele, de proprietate familială sau obştească era interzisă străinilor, iar străini, până atunci, nu erau cei de peste lume, ci locuitorii satului vecin care foloseau acelaşi râu, mai în aval sau mai în amonte.

      Obştea îşi verifica vitejii după dreptul nescris al scăldatului în genune. La acest drept visa ori ce băieţandru, de la primul scăldat în apa râului şi până la majoratul stabilit nu neapărat în funcţie de vârstă, cât îndeosebi de dezvoltarea fizică şi calităţile de înotător şi săritor în apă. Ţinându-se de nas săreau în bulboană, unul după altul, de pe malul înalt, înierbat. Se judecau şi se apreciau între ei după înălţimea săriturii, după timpul cât mai lung de stat sub apă, sau după lungimea distanţei de înotat. Toate acestea fără spectatori, în afară de noi, pruncimea, care îi priveam de departe, de la locul nostru de scăldătoare unde şi noi ca şi ei, ne scăldam goi. Seara însă, la întâlnirea de la pod, unde fiecare familie îşi avea trimisul să adune vaca venită din ciurdă, întâmplările de la genune treceau din gură în gură, ca foarte fireşti şi care făceau parte din cotidian. O suprimare a acestora  ar fi adus perturbări în scurgerea normală a vieţii; şi iată că venea acest străin, ce îndrăznea să pătrundă şi să scormonească în tainele vieţii noastre care erau numai ale noastre! De unde ştia el până şi locul bulboanei? Locul acela unde apa se învârtea tăcută în rotocoale verzui, ce uneori făceau spumă şi la care noi copiii ne uitam fermecaţi când treceam spre scăldăroarea noastră.

      Adesea, peste săptămână, ne întindeam pe burtă în iarba scurtă şi moale de pe malul înalt şi ceasuri întregi urmăream vârtejurile din care rareori vedeam sărind vreun peşte, cum se întâmpla cu câţiva metri mai jos, unde apa era mai puţin adâncă, ceva mai limpede şi mai puţin periculoasă. Acolo puteam urmări crapii, roşioarele, mrenele, câte o ştiucă la pândă şi de unde se pescuia şi câte un somn de aproape un metru. Ce treabă avea rusul ăsta cu genunea noastră?

      Din intuiţia de copil se învârteau în capul meu toate aceste gânduri. Hotărît, că abia acum mi le-a citit în ochii mei ce nu s’au dezlipit de el, măcar o clipă, dar pe care el, până în acel moment i-a neglijat. Ca apucat şi-a strâns grăbit harta, ca şi cum asta ar fi ajutat să şteargă orice impresie ce s’ar fi imprimat în mintea mea, a vârît-o împreună cu carnetul în porthartul de unde o scosese şi fără să salute sau să mulţumească pentru vin şi ospitalitate, ieşi. Nu-l mai interesa dacă îl conduce cineva să-l apere de câinele ce era gata să’i sfârtece nu numai pantalonii, ba chiar şi cizmele grosolane nevăxuite de multă vreme. Coborî pe aceeaşi cărare pe care venise, spre şcoală: nu se îndreptă spre uliţa mare, ci înaintă spre vâlceaua în care dădea cărarea. Încotro a luat-o n’am văzut şi nici n’am mai aflat.

     Cu tot soarele după-amiezii, tata uitase de albine. Bălegarul uscat, menit să facă fum spre a înlătura albinele de la stup în vreme ce tata aşeza în el fagurii înrămaţi,  se stinsese în afumătoare.Uită şi de alte treburi gospodăreşti. Umbla de colo-colo, fără rost, ca unul ce pierduse o comoară de preţ pentru totdeauna, dar de pierderea căreia nu se simţea atât de vinovat, cât de inutil se simţea în lipsa ei.

 Era evident copleşit şi neputincios, iar în aer rămăsese o fâşie imperceptibilă de ameninţare ce... n’a mai putu fi îndepărtată!

                                                         

  Aus der Zeit als...

 

       Vom vielen Wachen am Paradiestor wurde es einmal dem Heiligen Petrus langweilig und so dachte er, daß ihm etwas Urlaub nicht schaden würde. Er sperrte das Tor ab und ging zum Herrn, um ihn um Erlaubnis zu bitten.

        - Und wo möchtest du hin, Petrus? -  fragte der Allerhöchste.

        - Herr, kannst du dich an die alte Zeit erinnern, als wir zusammen auf der Erde, durch jenes Land mit hohen Bergen, weiten Ebenen und tiefen Seen wanderten? Dorthin möchte ich.

        -  Für wie lange?

        -  Also, nur für ungefähr drei Tage, Herr  -  antwortete der Heilige Paradiestorwächter.

        -  Gut, Petrus, geh.

        Der Heilige Petrus legte seine Schlüssel ab, nahm seinen Wanderstab und reiste zur Erde.

        Die drei Tage waren vergangen, der Heilige aber noch nicht zurückgekehrt.

        Es verging eine Woche, dann zwei, drei, doch der Torwächter ließ sich immer noch nicht blicken. In der vierten Woche, siehe da, erschien er reuigen Blickes und gesenkten Hauptes vor dem Himmlischen Vater.

        -  Vrezeih mir, o Herr, aber ich weiß nicht, wie die drei Wochen so schnell vergehen konnten. Ich dachte, es seien nicht mehr als drei Tage gewesen. Die Menschen haben mich nicht gehen lassen. Sie haben mich von einer Feier zur anderen eingeladen, von einer Hochzeit zur anderen, von Freudenfest zu Freudenfest, denn alle sind fröhlich und gastfreundlich. In ihren Häusern mangelt es an nichts, ihre Ehen sind mit Frieden, Liebe und Eintracht gesegnet, mit gesunde Kindern und tüchtigen Frauen und alle fürchten Gott!

      Der Herr hörte ihm zu und weil er die Wahrheit sagte, verzieh er ihm un sprach:

      -  Gut, Petrus, geh zu deinen Phlichten -  und der Heilige nahm die Schlüssel und das Himmelstor wieder in seine Obhut. Doch wie er wieder dasaß, wurde es ihm nach eine Weile wieder langweilig. Um sich aufzumuntern, begann er an jene Menschen zu denken, so daß ihn die Sehensucht nach ihnen überkam. Er faßte Mut und trat wieder vor dem Vater:

      -  Herr, elaube mir wieder zu jenen Menschen zu gehen...

      Der Herr sah ihn lange an und da er merkte, daß der Heilige traurig vor Sehensucht war, sagte er:

       -  Gut, Petrus. Aber für wie lange willst du gehen?

       -  Erlaube mir, Herr, für drei Wochen.

       -  So soll es sein -  sagte der Herr, und glücklich über die Erlaubnis, begab sich Petrus geschwind zur Erde.

       Es vergingen aber nicht einmal drei Tage, da erschien der Heilige mit dem Bart im Laufschritt und fiel vor dem Herrn auf die Knie. Dieser  tat verwundert und fragte:

       -  Was ist Petrus? Sind schon drei Wochen vergangen?

       -  Herr – sagte Petrus traurig – verzeih mir und erbarme dich jener Menschen!

       Doch der Herr, der alles weiß, antwortete ihm mit Nachsicht:

       -  Beruhige dich, Petrus, und erzähle was dir wiederfahren ist!

       - Oh, Herr! Dort, in jenem einst von dir gesegneten Land herrscht heute Hungersnot un Armut. Die Menschen sind bösartig geworden, sie beten dich nicht mehr an, haben dich sogar vergessen oder behaupten, du existierst nicht mehr. Ihre Ehen zerbrechen und die Kinder  weinen auf den Straßen. Die Menschen lachen und  feiern nicht mehr, sie sind von der Arbeit erschöpft und fürchten einander. Ihr Vieh stirbt und ihre Gewässer sind werschmutzt. Mich haben sie aufgenommen in der Annahme, daß ich als Fremder teueres Geld besitze, doch als  sie merkten, daß ich keins habe, ließen sie mich nirgendwo übernachten und haben mich weggejagt. Diejenigen, die mich aufnehmen wollten, haben sich gefürchtet und, aus lauter Angst, die Türe verschlossen.

       Der Herr blickte gütig auf den knienden Heiligen, seufzte und sagte dann:

       - Das Gold muß vom Sand gewaschen werden, Petrus, und du bete für sie, und der Herr drehte sich um und ging in eine andere Richtung.     

                                                                 (Nach einer rumänischen volkstümlichen Erzählung)

                                                               (Dt.-Übersetzung von Sanda-Maria, Tătaru-Schneider)                                                                    

 De pe vremea când...

 

        De  atâta stat la Poarta Raiului, Sfântului Petru i s’a urât şi şi’a gândit că nu i-ar strica oleacă de concediu. A încuiat poarta şi s’a dus la Domnul să’i ceară învoire.

        -  Şi unde vrei să mergi Petre?  -  l-a întrebat Domnul.

        -  Mai ştii, Doamne, de vremea când umblam amândoi pe Pământ, în ţara aceea cu munţi înalţi, cu câmpii întinse  şi ape adânci? Acolo aş vrea să mă duc.

        -  Pentru câtă vreme?

        -  D’apoi numai pentru vreo trei zile, Doamne! – a răspuns Sfântul.

        -  Bine Petre, du-te! -  şi Sfântul Petru şi-a lăsat cheile, şi-a luat toiagul şi a purces spre Pământ.

        Au trecut cele trei zile şi Sfântul nu se întorsese. A trecut o săptămână, au mai trecut două, trei şi portarul Raiului tot nu apărea. Când fu în a patra săptămână, iată că se înfăţişează Sfântul cu faţa pocăită şi capul plecat înaintea Stăpânului ceresc:

        -  Să mă ierţi Doamne, da’ nu ştiu când au trecut cele trei săptămâni. Am crezut că n’au fost mai mult de trei zile. Oamenii nu m’au lăsat să plec.M’au dus de la un ospăţ la altul, de la o nuntă la alta, de la o bucurie la alta, că toţi sunt veseli, fericiţi şi bucuroşi de oaspeţi. Casele lor sunt îmbelşugate, căsniciile lor binecuvântate cu pace, dragoste şi bună înţelegere, cu copii sănătoşi şi femei vrednice şi toţi sunt cu frica lui Dumnezeu.

      Domnul l-a ascultat şi pentru că spunea adevărul, l-a iertat  şi i-a zis:

      -  Bine, Petre, du-te la treburile tale! – şi Sfântul şi-a reluat cu grijă cheile şi locul la poartă. Dar tot stând el aşa acolo, după o vreme iarăşi i s’a urât şi ca să’i mai treacă, a prins a se gândi la oamenii aceia. Aşa l-a apucat dorul să’i mai vadă. Şi-a luat inima’n dinţi şi s’a înfăţişat din nou înaintea  Tatălui ceresc.

     -  Doamne, mai îngăduie’mi să mă mai duc la oamenii aceia.

     Domnul  s’a uitat lung la el şi dacă a văzut că’i supărat şi că’i este dor, i-a zis

     - Bine, Petre: şi pentru cât timp vrei să pleci?                                                                             

     - Îngăduie’mi Doamne, trei săptămâni.    

     -  Aşa să fie!  - a zis Domnul şi Sfântul bucuros de învoire, s’a grăbit fuga, fuguţa spre Pământ. N’au trecut  însă nici trei zile şi iată-l pe Sfântul cu barbă albă până la  genunchi, întorcându-se fuga-fuguţa şi căzând smerit în genunchi înaintea Domnului, care făcându-se că se uită mirat la el îl întrebă:

     -  Cum, Petre, au şi trecut trei săptămâni?

     -   Doamne, iartă-mă şi îndură-Te de oamenii aceia – zise Sfântul trist - dar  Domnul care le ştia pe toate îi spuse cu blândeţe:

     -  Linişteşte-te Petre şi spune ce’ai păţit.

     -  O, Doamne…. Acolo, în ţara aceea, odată binecuvântată de Tine, azi e foamete şi sărăcie. Oamenii s’au învrăjbit, nu Ţi se mai închină, ba chiar Te-au uitat, ori spun că nu mai exişti. Căsniciile lor se destramă iar copiii plâng pe uliţi. Oamenii nu mai râd şi nu se mai ospătează, sunt istoviţi de muncă şi se tem unii de alţii. Vitele lor pier şi apele sunt murdare. Pe mine m’au primit pentru că sunt străin şi crezând că am bani scumpi,  iar dacă au văzut că nu am, nu m’au lăsat nicăieri să dorm şi m’au pus pe fugă. Şi cei care ar fi vrut să mă găzduiască s’au speriat şi de teamă mi-au închis uşa.

      Domnul se uită îndurător la Sfântul îngenuncheat, oftă apoi zise:

      -  Trebuie să se spele aurul de nisip, Petre, iar tu roagă-te pentru ei -  şi Domnul se întoarse, îndreptându-se în altă parte.

După o povestire populară)

 

    O vizită

     Într’una din seri sună cineva la uşa mea.

     La ora asta? Nu aştept pe nimeni. Dar ţârâitul soneriei se repetă, o dată, încă o dată. Deci nu poate fi greşeală, din moment ce insistă. Mă ridic şi trec în antreu spre uşă.

     -  Cine’i?

     -  O veche cunoştinţă.Dar deschide te rog, mi-e frig! Nu recunosc vocea, dar inspirându’mi încredere, deschid.

     „Aaaa!” Mă dau în lături, şocată şi inhibată. În faţa mea stă o femeie desculţă şi în zdrenţe, dar de o frumuseţe cum nu mi-a mai fost dat să văd! Spre poale, zdrenţele îi sunt sfâşiate încât te miri  că nu se împrăştie; cu greu îi acoperă goliciunea. Nu’i de mirare că s’a plâns de frig.

     Cum a spus că suntem vechi cunoştinţe când eu n’am văzut-o în viaţa mea?  Şi din instinct de apărare faţă de necunoscut eram gata să’i trântesc uşa în nas, să o împing afară; am rămas totuşi nemişcată dar cumva fără voia mea şi fără glas am poftit-o  înăluntru.   

     Deşi înfăţişarea ei îmi inspira mai degrabă teamă decât încredere, însă cum ochii îi erau limpezi, frumoşi şi lipsiţi de viclenie m’am liniştit oarecum.

     Ea fără să mai aştepte alte invitaţii intră păşind ca o persoană de viţă aleasă, ca o mare Doamnă, poate chiar ca o regină şi deodată am avut senzaţia că faţă de ea, eu sunt doar o fiinţă măruntă, un pui de furnică pe care piciorul ei subţire şi nespus de gingaş l-ar putea strivi în ori ce clipă. Totuşi aşa măruntă, nu mă simţeam nici complexată şi nici înjosită. Din contră: pe lângă sentimentul de admiraţie pe care mi-l insuflă mă simţeam atrasă de farmecul ei şi o priveam ca un puşti nepricopsit, care de admiraţie, surpriză şi zăpăceală uită să’şi închidă gura, stând prostit pe locul pe care l-a surprins minunea.

     Aruncându’mi o privire familiară, ca între „vechi cunoştinţe” mă ajută să’mi revin din primul şoc, apoi cu aceeaşi paşi de regină, ca şi cum ar fi ştiut ce vierme mă roade, se îndreptă spre cămăruţa mea de lucru, care’i şi dormitor şi garderobă, dar mai ales bibliotecă, cu pereţii încărcaţi cu rafturi ticsite de ceea ce face averea sărmanului Dionis. Preferă deci înghesuită  cămăruţa mea în loc de luminoasa cameră de zi de alături. Se aşeză pe scaunul meu, ca pe un jilţ împărătesc, făcându’mi semn să mă aşez şi eu undeva.

     -  Vezi tu, am venit la tine să pecetluiesc un act pe care tu mi l-ai cerut demult, dar pe care eu încă nu ţi l-am dat, nu pentru că n’aş fi fost sigură sau mulţumită de tine, ci pentru că te-am lăsat să te îmbogăţeşti, să creşti şi odată cu asta să te lepezi de toate patimile, mai ales orgoliu şi râca de parvenire care’i mânâncă pe cei mai mulţi din categoria ta, motiv pentru care n’ajung la nimic, pentru că mie nu’mi sunt dragi şi nu’i iau cu mine. Mai ales în ultima vreme, la voi în ţara carpatină, aceste specimene umplu compartimente întregi de creaţii şi creatori care n’au nimic de-a face cu mine, mai bine zis eu cu ei. Căci vezi tu, nu’şi doresc decât glorie şi bani, mulţi, mulţi bani şi nemurire. Eu pe aceasta din urmă nu le-o dau pentru că n’o merită, cu toţi banii şi toată „gloria” lor, balon sclipitor din foiţă subţire de pe pomul de Crăciun.

    -   Scutur din cap să mă trezesc, să înţeleg ce vrea, ce spune. Observ că pe sub zdrenţe are o splendidă hlamidă de argint ce se mulează pe corpul ei perfect de Miss Universum, iar pe umeri îi sclipeşte o minunată capă moale din cel mai curat aur.

      Vreau să spun ceva, nu ştiu ce, dar vreau totuşi să spun, însă minunata Doamnă mă opreşte.

      -  Te-ai pus în slujba mea cu gând  cinstit şi inimă curată, iar ceea ce este absolut de mare valoare, cu conştiinţa nepătată. Dacă nu m’ai putut servi aşa cum ai simţit tu şi doresc eu, atunci, la vârsta aripilor întinse, te-ai retras cu  lacrimi în suflet, să numeri picioarele gâzelor care ori unde pe Terra sunt numai şase. Dar nici acolo n’ai fost lăsată în pace şi sângerai văzând cum unii şi încă mulţi, îi creşteau gâzei zece şi chiar douăsprezece picioare, spre lauda celor  care i-au mutilat să cânte în struna minciunii. Pentru că într’o zi ai scris în a ta „Comoară pierdută” despre sora mea Istoria, compătimindu-o pentru toată murdăria câtă i se pune în spinare, ea obligată fiind a o duce, m’am gândit să te cinstesc cu vizita mea, într’o seară şi iată-mă. Să’ţi spun  că deşi  eu trec peste secole, mână în mână cu sora mea, Istoria, mă deosebesc totuşi de ea: eu iau singură  ceea ce duc şi voi duce cu mine, ceea ce voi păstra, pe câtă vreme  ei, i se dă! Asta ne deosebeşte. Pentru ea, adică nu, pentru cei ce cred că o servesc, pentru dictatori, războaie, grandomanii, ticăloşii, orgolii şi minciună, mai ales minciună sunt bani, chiar cu risipă: pentru mine însă nu se găsesc niciodată bani! Şi totuşi eu sunt singura regină care rămân din secole, care trec peste secole, peste dictatori şi războaie, peste orgolii şi  falsuri, oferindu-mă în egală măsură celor cu bani ca şi celor fără bani, spre mângâierea fiecăruia. Eu sunt unica cenuşăreasă a tuturor timpurilor, care am fost şi rămân regina, de cele mai multe ori în zdrenţe, dar şi când primesc, de suflet, devin împărăteasa tuturor, îmbrăcată în aurul cel mai moale şi mai curat, în argint şi nestemate şi nimeni n’a avut vreodată comori mai de preţ decât mine! Pentru că, aşa măruntă cum eşti, mi te-ai pus în slujbă, fără să’mi ceri nimic, nici măcar nemirirea, ce doar la Dumnezeu există şi care din bunătatea Lui mi-a împrumutat  şi mie o fărâmă, îţi dau pecetea sărutului meu în seara aceasta pe, care să o iei cu tine în ceasul trecerii tale spre veşnicie. Şi când Înaltul Stăpân te va întreba: „…un talant ţi-am dat, ce-ai făcut cu el?”  -  să poţi să răspunzi fără teamă: „Doamne, nu l-am îngropat în pământ, de frica dreptăţii Tale, ci iată, am muncit, aşa cum m’am priceput, de l-am înmulţit şi am mai câştigat unul”  -  iar eu mă voi bucura când voi auzi din sentinţa Preaînaltului Stăpân: „Bine, servă harnică şi credincioasă, treci în ceata celor de-a dreapta mea!”

     -  O, Doamne!  -  mă auzii spunând  -  dar eu fac atât de puţin pentru înmulţirea talantului căci zilnic există atâtea şi atâtea „urgenţe” şi piedici, care toate sunt mai importante decât lucrul la talantul meu.

     -   Desigur, sora mea Istoria n’a consemnat în decursul existenţei ei că la toate imperiile, regatele, tiraniile şi guvernele, de când lumea, întotdeauna altceva a fost şi era mai important de făcut decât să mă îmbrace cinstit şi valoros pe mine, care doar eu, rămân din toate!? Dar şi când au făcut-o, vechii greci, romanii, strămoşii voştri sau atâţia alţii, înţelepţi, care cu drag şi cu inimă curată s’au aplecat spre mine, ce minunat i-am răsplătit! Deci nu te mira că şi ţie ţi se întâmplă. Face parte din programul celor ce mă servesc, mici sau mari, cu puţine excepţii.

     -   Doamna mea, acum ştiu bine cine eşti. Cum să’ţi mulţumesc că te-ai umilit intrând în înghesuita mea odaie?

     -    Mulţumirea este de partea mea, de aceea am venit să’ţi aduc contractul cu pecetea prin care  accept munca ta.

     Eşti  unica  regină   ce trebuie să fie  servită şi în slujba căreia merită să te pui cu toţi talanţii inimii, de-a pururi şi fără şovăire.

      -  Desigur, doar cu drag de adevăr şi conştiinţă fără pată; cât despre zdrenţele mele de azi, un sfat îţi dau: fereşte-te de subcultură!

       

 

Aseară

          am fost la baltă. Zburau rândunici, multe, multe rândunici. Unele veneau, altele plecau, dar fiecare ştia încotro zboară. Una a coborît izbindu-mă în piept:

        -   Tu de ce nu zbori?

        -   Pentru că n’am unde!

        -   În ţara ta! – dar ea nu pricepea, aşa cum nici prietenii mei nu pricepeau, cei care şi ei, după un an, după doi, s’au adunat unul câte unul, doi câte doi, mai mulţi şi s’au dus iarăşi înapoi în locurile din care au venit.

        -  Tu de ce nu pleci?  - m’au întrebat.

        -  Pentru că n’am unde.

        -  În ţara ta.

        -  Ţara mea, patria noastră, nu mai e a noastră. Noi nu mai avem ţară!

        -  Cum  nu mai aveţi când o cheamă ca şi pe voi?

        Dar ei nu  puteau pricepe  chiar şi de le explicam, că eu, noi şi mulţi alţii nu mai aveam unde pleca, pentru că abia venisem şi ne-am bucurat de sosire. Dar ne uitam la ei cu jind, la rândunici, la toamna ce vine, la vara ce pleacă, acolo unde  ei toţi au un anotimp, o ţară. Numai noi nu mai aveam unde ne duce! Plecarea lor îmi lăsa în fiecare zi un gol în inimă. Încă unul s’a dus, s’a dus acolo departe, ca în poveşti, peste mări şi ţări şi n’o să mai vină niciodată; şi cu mâna streaşină la ochi mă uitam după ei şi după rândunici, cum se  adunau unul câte unul, doi câte doi, stoluri şi plecau în lumea lor.

-         Tu de ce nu pleci?

         -     Pentru că nu pot. Eu nu sunt ca voi şi nici ca toamna ce vine, ori ca vara ce trece şi nici ca rândunelele ce pleacă acolo unde au un cuib, un anotimp, un rost. Eu sunt orfan, pentru că mă arde dragostea de ţară.

 

                                              

Bremen, Sept.1981.


[1] Zâmbru, arbore conifer la limita superioară a pădurilor alpine(Pinus cembra).

[2] Brână, petec de pământ înierbat, pe stâncării, sau o cărare de-a lungul unui perete de stâncă.

[3] Tătarcă, cocoşul de munte(Tetrao urogallus).

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]