Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

NEUITATA COPILĂRIE

 Sabina MĂDUŢA

 

 

DEALU MORII - 1

Dealurile  Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit DEALU  MORII,  loc unde aproape fiecare sătean  avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru al copiilor.  Din  ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului  şi, când se coceau strugurii , părinţii ne trimiteau  acolo, să-i păzim.

După ce treceam de holdele de la Bronşţasca, ne apropiam cu teamă de podul de  peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor  şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus  de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau  acele mici adăposturi  fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe  de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.

 Nu departe de dealurile cu vii, începeau  pădurile de foioase, care se întindeau  până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix.

Noi, copiii, stăteam de pază  numai  ziua. Noaptea , viile erau în paza  adulţilor şi-a câinelui  credincios, care  mai alunga, cu lătratul lui, mistretii,- fiindcă, aceştia  de multe ori intrau în holdele de deasupra viei, făcând ravagii şi prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunţaseră să le mai cultive, dar tata , vorba mamei ”Vasile , tu  tot ca neoamenii”,  s-a  hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă.

Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere  păguboasă, in stilul lui caracteristic, acum când vroia să are,  nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat în palme, a zis ”Doamne -ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor ,  să ţin de jug  trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre când,  paşii animalului parcă i se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri  mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care  nici vorbă  să apună, să mă  scape mai repede de chin.

Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani,şi cât de frică mi-era  de  suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei,  care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul.

Dar ce-i păsa tatii de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie:Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…Nu suporta  să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste , pe care trebuia  să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam  decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj.

Mă gândesc acum , după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată "Revolta dobitoacelor” Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!

 

PRIMUL DRUM LA ORADEA - 2

 

 De ce nu mi-or fi fost de-ajuns zările acelea largi şi depărtate pe care le scrutam din mijlocul ogrăzii, în zilele senine, ogradă ce cobora pieziş printre meri şi pruni, tăvălug peste pânzele mamei întinse la albit.

 Unde se terminau zările începeau pădurile nesfârşiteşi mi-era ciudă că nu pot face  cu privirea spărtură prin ele.Ştiam că dincolo de păduri, se află magicul oraş Oradea Mare, - Fata Morgana a copilăriei mele.  La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie  pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere  cele trebuitoare traiului lor atât de greu.Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii  stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este  dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez; şcoala şi domnul învăţător  Teodor  Cărbunar, ce  altă treabă aveau  decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică  când tata  a hotărât să  meargă la Târgul de luni, de la Oradea . Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!

  Auzindu-l că face pregătiri de plecare  l-am rugat să mă ia şi pe mine  la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a  auzit, s-a  opus din răsputeri: cum să umble un copil de zece ani , toată noaptea, pe jos în urma oilor?

"Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos treizeci de kilometri şi, încă noapea?

Dar eu atâta  l-am pisat pe tata cu rugăminţile , până când a  primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări,  nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară , mergeam în urma oilor , doinind  cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca.Tata când fişcura, când  cânta din frunză şi-n vreme ce,  un cer spuză de stele ne lumina drumul, am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că , ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se  cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi,  făcuseră un popas la  Băi, în drum spre Oradea.

Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în  magazinul FEROMETAL (care mai există şi acum) unde,  la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit  instantaneu.

Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc.Apoi a venit şi m-a luat de  la Ferometal,  locul meu de odihnă, şi ne-am dus  pe CORSO, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor  şi de strălucirea exponatelor. Cine ştie ce magazin căuta tata, pe Corso! Intrebând el pe o doamnă foarte elegantă ,de locul cu pricina, aceasta i-a răspuns burzuluită: "Nem tudom”,dar şi el, a "trimis-o" undeva  cu "nem tudom-ul " ei cu tot şi ne-am întors în piaţă.

Aici l-am găsit pe unchiul Toader, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna  cu căruţa goală,aşa că, la întoarcere  am  avut norocul să nu mai fac drumul "per pedes”.

Noaptea , în drumul nostru spre Oradea, ne întâlnisem cu unchiul Toader  înainte de comuna Calea Mare, pe dealul acela abrupt care era spaima căruţaşilor. Ducea la vânzare o cocie burduşită cu lemne. Caii se opinteau din răsputeri, iar el se dăduse jos, împingând căruţa şi îndemnându-i cu glas tare. Parcă văd şi acum sforţările cailor şi ale unchiului, îmi amintesc  de spaima ce mă cuprinsese ca nu cumva greutatea prea mare să -i tragă înapoi,  la vale, şi să-i omoare  Din fericire totul s-a sfârşit cu bine.

Când am intrat în sat apunea soarele şi era peste tot, peste dealuri şi peste  păduri, o lumină dulce, viorie! Mi s-a părut  că regăsesc satul  după o lungă absenţă, deşi nu trecuseră dcât douăzeci şi patru de ore de la plecare,  intervalul dintre două apusuri de soare.

 

ŞCOALA - 3

 

Intors de pe front în anul 1944, domnul învăţător Teodor Cărbunar  a preluat de la doamna preoteasă Ecaterina Goldiş care îl suplinise, clasele I-VIII şi funcţia de director.

Eu nu împlinisem încă şapte ani în toamna anului 1943 când m-am dus la şccoală. Dar cum puteam  să stau singură acasă, când fetiţele din vecini,prietenele mele începuseră clasa I-a? M-am prezentat împreună  cu ele la şcoală, iar părintele Vasile  Goldiş şi Doamna preoteasă m-au primit , însă nu m-au trecut în catalog.

 Invăţam foarte bine şi având o memorie deosebită le ziceam şi le ştiam pe toate ca pe apă… Nu înţelegeam atunci de ce colegele mele nu puteau răspunde la lecţii şi mă cam speriam când Doamna le trăgea de urechi şi le strofoca  părul blond şi frumos, de arătau săracele ca vedetele de-acum , tapate mult şi cu sârg.

Nici eu nu scăpam de usturimea nuielelor aplicate la palmă care urmau după recreaţie, fiindcă eram mereu pe lista ceelor care nu fuseseră cuminţi. Ţin minte ceva usturimi , dar niciodată nu i-am purtat pică Doamnei. Nu  mai ţin minte cine mă scria pe listă, dar sunt sigură că încă de pe atunci se evidenţiau turnătorii.

In trimestrul al II-lea , când domnul învăţător s-a  întors de pe front, impresionat probabil de cunoştinţele mele, m-a înscris reglementar în catalog şi m-a declarat la sfârşitul anului  premiantă, aşa cum aveam să fiu până-n clasa a VI-a , când am trecut la Gimnaziul Unic -Tinca

Eram un copil precoce şi pe lângă faptul că învăţam bine, scoteam nişte perle de cugetări culese probabil de prin cărţi ori auzite de la alţii. Se minunau bătrânii satului de mine, toţi mă  lăudau  şi mă alintau spunându-mi Sibinuţa Aiului. Numai că Vasalica Aiului, adică tata, nu se prea sinchisea  de meritele mele la învăţătură. El mă  trimitea cu vitele la păscut, prin păşuni şi prin păduri. Dimineaţa devreme când plecam îmi atrăgea atenţia să nu mă însoţesc cu alţi copii ,ca nu cumva jucându-ne împreună să facem larmă  şi astfel să ne  prindă şomarul şi să ne sechestreze vitele.

Vacile aveau la  gât clopoţel sau talangă şi-n vreme ce păşteau, se-auzeau  acele sunete frumoase şi liniştitoare, ca o muzică.In  trăistuţa de pânză de  pe umăr, alături de bucata de pâine  aveam întotdeauna  cartea de   citire şi câte-o carte de poveşti.

Aşa-mi petreceam toată ziulica , singură, păzind vitele. Uneori mă înspăimântau zgomotele pădurii: câte-o pasăre care se ridica dintre arbori cu un straniu fâlfâit de aripi,câte-un strigăt de gaiţă, foşnetul crengilor în bătaia vântului, târşâitul vreunui şarpe peste frunzele uscate,ploaia, tunetele şi fulgerele au făcut din copilăria mea o poveste asemănătoare cu aceea a eroilor lui Dikens. Animalele pe care le păzeam, vacile şi viţeii, îmi erau prietene, le simţeam că-mi sunt ocrotitoare şi le iubeam nespus. Aveam o vacă care se numea Mândraia. Când tata i-a dus viţelul la târg, la vânzare, am plâns cu gândul la  suferinţa Mândraiei, şi ce n-aş fi făcut  să nu fie despărţită de "copilul” ei.

Când eu eram la şcoală, tata dădea vitele la ciurdă, dar în vacanţe văcăream cât era vara de lungă.

Dacă-mi amintesc de frumuseţile pădurii, de răsărituri şi apusuri de soare, de farmecul lor? Da, îmi amintesc, dar nu mă impresionau prea tare fiindcă am deschis ochii în acel paradis natural şi mi se părea firesc să fie aşa. Pe atunci credeam că "frumosul” e în altă parte…

Intr-o vacanţă pe când eram în anul II la  Şcoala Medie  din Oradea, mi se propusese un loc într-o tabără la munte, contra unei mici sume de bani. Mama nu mi-a dat motivând: ”Ce munte, ce tabără ? Uite aici pădurile şi aerul curat.”

 Nu ştiam câtă dreptate avea! 

               

SCHIMBĂRI - 4

 

Cred că era în anul 1948, când la şcoală, ne-au pus să  rupem din manuale paginile cu portretul REGELUI MIHAI şi portretul  REGINEI MAMĂ ELENA.

Când  mi-a venit rândul, am introdus în godinul aprins, paginile rupte. Prin uşiţa sobei rămasă deschisă , am văzut cu mirare cum pagina cu Regele a luat foc, dar flăcările au ocolit portretul. Părintele Goldiş m-a privit complice înţelegându-mi uimirea. Până la urmă a ars  toată foaia, însă întâmplarea  însă mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna, cu semnificaţia pe care  i -a atribuit-o atunci sensibilitatea mea, că   făptuiam un sacrilegiu.

O reformă neprielnică a desfiinţat  în acel an Ciclul  de şapte clase primare existent în satul nostru. Ca să învăţ mai departe a trebuit să merg la Gimnaziul Unic-Tinca.

Era frumoasă şcoala din Tinca şi desigur că secretarul ei a privit-o curios pe fetiţa cu codiţe, mică şi slabă, arsă şi înegrită de soare, ţinând în în mână pentru înscriere  adeverinţa de absolvire a cinci clase primare cu media nouă şi cincizeci. De n-ar fi fost pârdalnica de matematică, putea fi chiar media zece!

…Dar ce discuţii între mama şi tata în legătură cu mersul meu la şcoală. Tata, nu şi nu, că n-are bani de cheltuit pe şcoli. Mama, că ea-şi vinde şi poalele din ladă, numai  ca să pot învăţa, aşa cum a sfătit-o domnul învăţător Cărbunar”E păcat nană Floriţă să nu daţi fata  mai departe la şcoală. Sabina învaţă bine şi-apoi cât e ea de mică şi slabă, n-o să biruiască cu sapa şi secera. ’’

Aşa că într-o luni de dimineaţă, în căruţa în care bunicul Dede, ducea o ladă  goală  în care să aducă purceii pe care urma să-i cumpere de la Târgul din Tinca, m-am instalat eu foarte comod , cale de vreo cincisprezece  kilometri.

Uite Sabinuţa, a zis bunicul, când vei fi tu mare şi cu şcoli înalte, o să-ţi aminteşti cum ai plecat la Gimnaziu călătorind într-o ladă de purcei.

La Tinca  încă nu se deschisese  internatul pentru elevii veniţi de prin satele din jur, aşa că tata mi-a găsit o gazdă. Am locuit pe strada Tudor Vladimirescu la nană Catiţă, cunoscută de toată lumea fiindcă  vindea lunea la târg, oale şi blide de pământ. Cu mine în gazdă erau încă două fete din Mociar, cu care mă înţelegeam foarte bine. Nană Catiţă era o văduvă cu suflet tare bun .Ne îngrijea şi ne hrănea contra unor dări în natură(alimente, lemne pentru încălzit) aşa cum se înţelesese cu părinţii noştri.

Când am trecut în clasa a VII-a, am fost primită la internnat unde aveam şi cantină gratuită. De acasă ne adusesem pentru dormit cearceafuri de pânză şi celebrele pilote din pene de gâscă.

Şi la Gimnaziu am învăţat bine, iar profesorii mă iubeau   şi mă ocroteau văzându-mă probabil atât de mică. La rândul meu i-am iubit tare mult şi-am continuat să-i caut de câte ori  mergeam acasă în concediu . Doamnele profesoare Tania  Minoiu şi Eleonora Laza mi-au devenit prietene. Ii port de asemenea o frumoasă amintire d-lui profesor de limba română,  Alexandru Condoroş.. La o lecţie de compunere, impresionat probabil  de ceea ce scrisesem m-a popularizat şi pe la alte clase, aşa că într-o recreaţie s-au strâns  mulţi elevii în jurul meu să vadă minunea, s-o vadă pe fetiţa care ştie să facă poezii.

Tot în clasa a VII-a m-am îmbolnăvit de pojar (rujeolă) şi am trăit un episod foarte trist, poate cel mai trist din copilăria mea. Peste drum de internat era o casă frumoasă, dar nelocuită,foştii proprietari fiind deportaţi. Am fost izolată în acea casă pustie, în cea mai neagră singurătate,iar mâncarea pe care mi-o aduceau colegele, îmi era lăsată pe prag. Tare mi-era frică şi  urât să  fiu singură. Plângeam aproape tot timpul şi într-o zi când m-am zărit în oglinda unui geam, m.-am speriat de chipul meu desfigurat de eritemul rujeolic, de febră şi de plâns.Aşa m-a găsit tata  într-o luni, când a venit la târg şi a trecut şi pe la mine.Era prima dată când îl vedeam privindu-mă cu milă. 

Intr-o seară mi-a adus cina o colegă, Anisia, fiica adoptivă a părinteleui Goldiş. Atât de fierbinte m-am rugat de ea să rămână cu mine peste noapte încât în ciuda interdicţiei şi cu teama de-a fi pedepsită, a rămas. .Doamne, cât am fost de fericită că nu mai eram singură cu  urâtul şi cu spaimele mele.

După ce m-am vindecat de pojar, doamna pedagogă m-a dus la dispensar pentru o radioscopie pulmonară. L-am auzit pe doctorul Weimbergher comentând imaginea radioscopică a ceea ce am înţeles  mult mai târziu, că era  ” complexul primar”  pe care-l port bine mersi  până astăzi şi care mi-a oferit imunitate pe viaţă  împotriva tuberculozei.

                                                                               

SATUL GEPIŞ - 5

 

La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă.

 Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram  fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile  TATĂL NOSTRU şi CREZUL. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios  şi mai frumos în comparaţie cu sunetul  clopotelor din Oradea care  îmi suna aspru şi străin. 

 

După mulţi ani, într-o  noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă  dorul de-acasă am scris poezia, CLOPOTELE:

 

La biserica din sat / Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau / Peste şapte sate                    

Dangătele lor prelungi /  Străpungeau eterul /  Intr-un cântec ancestral / Infrăţit cu cerul.

Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe / De spuneau de sărbători / De spuneau de moarte

Şi acum , le mai aud, / Când în priveghere /Clopotele amintirii / Bat de INVIERE!

 

In anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată.  Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri  pentru emisiunea LUMINĂ DIN LUMINĂ a fost şi de data asta mâna proniei divine .Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi.

Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sf. Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Inalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind  Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de  Sfintele  Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!

După nimic nu tânjesc  ca după întoarcerea  în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele.

Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în  bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă  s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi  şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac.

Dărâmată de noul ei proprietar  casa  părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa , hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele .

 

Sabina MĂDUŢA

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: Parerea

-------------------------------------------
 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:

2. Tema / articolul / autorul::'"Neuitata copilarie"-Sabina Manduta

3. Numele si prenumele Dvs.:Valentina Acasandrei

4. Adresa Dvs. E-mail: acasandrei_valentina@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):0721 700958

7. Textul mesajului Dvs.:Aceste crampeie dintr-o copilarie ce pare atat de indepartata mi-au readus aproape amintiri din propria copilarie. Felicitari d-nei Sabina pentru prospetimea scrisului. Multa sanatate!'


 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)