HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Vavila Popovici - SUA

„NICOLAE” - Fragment din romanul

„ALBUMUL CU FOTOGRAFII”

  

 

 „Tu nu-nțelegi că sentimentul unei pietre o smulge/

Şi o zboară și-o atârnă și-o plutește?”

Nichita Stănescu

 

Descoperim în sat un om minunat. Se numea Nicolae. Ne-a fost recomandat de prietenii noștri ca fiind harnic, puternic, om de toată isprava. Toate mișcările lui erau calculate, sigure și puternice. Gândeam că și acest om ar merita să fie răsplătit pentru curajul său, pentru forța sa, așa precum Hercule - eroul romanilor - după moarte a fost primit de Hera în locașul zeilor și făcut nemuritor... Cât bine ne-a făcut nouă acest om, și nu numai nouă, ci întregului sat! Și trăia, bietul de el, atât de modest… Se născuse din părinți săraci și acum avea o familie greu de întreținut. Ars de soarele zilelor de lucru, cu ochi albaștri și păr cârlionțat, Nicu era un om căruia uneori îi plăcea să filosofeze în timp ce muncea; vorba îi era rară, urmaș fiind al emigranților transilvăneni veniți pe aceste meleaguri. Avea umor, sesiza rapid slăbiciunile oamenilor. Era puternic și isteț. Foarte curând ne-am împrietenit. Nicu ne ajuta la toate și punea mult suflet; suferea dacă aveam greutăți și ne scotea din orice impas.

Ne construiam casa. În acel moment aveam nevoie de bolovani. Obținusem o aprobare de la Primărie pentru a-i scoate din râu. Ne-am dus amândoi de-a lungul malului râului Vâlsan, în amonte, să căutăm un loc de unde puteam scoate piatră bună. De câteva luni îl rugasem să facem această treabă, dar el amâna, întrucât ploua mereu și râul era tulbure. „Când s-o limpezi apa!”, ne spunea. Era luna iunie. Sfârșit de iunie. Frig. Mai sus, pe muntele Ghițu, ninsese toată noaptea. Munții nu se mai vedeau. Totul era învăluit într-o mantie alburie, sfâșiată și îngrămădită pe alocuri. Mai aproape de noi deslușeam pădurea cu brazii ei crescuți la înălțimi mai joase. Apoi, negura începea să se plimbe, acoperind și descoperind copacii cu văluri albe, având forme diferite; în cele din urmă, spirale albe se ridicau spre cer, dezgolind copacii și lăsându-i la locul lor. În sat picura mărunt și noi treceam cu cizmele prin apă. „Aici, ba nu aici, mai încolo!” În sfârșit am fixat locul. Din acel moment mi-am dat seama că nu-l puteam ajuta. M-am instalat pe o piatră mare, în mijlocul apei, și apa cuminte curgea ocolind piatra. Pe fundul râului, pietrele mărunte alergau gonite de curentul de apă. Nicu a coborât barosul și târnăcopul de pe umăr și a intrat în apă. A pus ochii pe un bolovan imens și a început să-l lovească. La fiecare întâlnire a fierului cu piatra, închideam ochii automat și lovitura răspundea undeva în inima mea. După câteva lovituri, timp în care ieșea un praf de parcă ar fi ieșit sufletul pietrei, aceasta se sfărâma, se desprindea în felii, după cum o formase timpul. Priveam cu uimire forța omului, în fata căreia până și pietrele îngenunchează. Câți ani le-au trebuit să devină bolovani, iar omului nu-i păsa de viața lor, îi rănea, îi sfărâma fără pic de regret! L-am rugat și l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios: „Nicule, mai încet! Nu crezi că le doare?” Ce ipocrizie din partea mea, am gândit! Și Nicu, râzând cu poftă, mi-a răspuns: „Doar e piatră, doamnă, cum dracu s-o doară?!” Mi-am luat capul în palme, mi-am astupat urechile pentru câteva momente, neștiind dacă trebuie să mă simt vinovată pentru distrugerea pietrei sau să fiu mulțumită că o ajut. Până acum dormise liniștită, uitată de lume în apa râului și dintr-o dată devine utilă, prinde viață în construcție... Da, forța acelui om mă uimea! La fiecare izbitură scotea câte un sunet din piept, asemenea unui animal care trage din greu... Dar Nicu avea antrenament, avea o forță inepuizabilă, care venea de undeva dinlăuntrul lui. Și câte nu știa Nicu să facă! La orice treabă era pus, parcă avea scheme în cap; acționa corect, precis. Știa că în acele momente nu-l puteam ajuta. M-a privit de la distanță, m-a văzut tăcând și mi-a respectat tăcerea. S-a dus singur, înfruntând valurile reci ale apei, s-a depărtat de mine, în căutarea unui alt bolovan (numai el cunoștea anatomia pietrei!), iar eu, știind că nu mă aude nimeni, acompaniată de valurile mici și repezi ale apei de munte, recitam, cu glas tare, din lirica norvegiană: Învață de la apă să ai statornic drum,/ Învață de la flăcări că toate-s numai scrum,/ Învață de la umbră să taci și să veghezi,/ Învață de la stâncă cum neclintit să crezi,/ Învață de la soare cum trebuie s-apui,/ Învață de la pietre cât trebuie să spui...

Într-o oră norii s-au împrăștiat și soarele și-a făcut apariția. Ceața s-a ridicat de pe munți și se vedea vârful muntelui Ghițu, plin de zăpadă. Mi-era frig. Părăsisem de mult locul și mă plimbam de-a lungul malului, încercând să-mi dau seama dacă ne ajung pietrele. Priveam din când în când lovitura barosului și gândeam: până și piatra se frânge dacă știi să-i nimerești punctele slabe! La un moment dat am simțit o amețeală. O clipă mi s-a părut că râul dispare, că nu-l mai aud. O, Doamne, mi-am zis, cum se poate muri într-o clipă! Eram nemâncată, înfrigurată! Mi-am revenit curând. Auzeam din nou Vâlsanul, îi vedeam apa limpede, valurile mici și repezi; totul era nemurire...

M-am aplecat și m-am privit în oglinda apei; îmi unduia chipul, se juca cu el... Acestei ape, gândeam, nu i s-a putut împotrivi nimic, de acolo de unde a venit... Cu câtă ușurință a luat pietrele în brațe! Poate din dragoste! Hm, ce frumos: apa iubind pietrele până la nemurire!

 

Vavila POPOVICI, SUA

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com