Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

NÓNU

Din volumul: „Comoara pierdută” Povestiri „Albe”

Teresia Bolchiş-Tătaru (foto)

Impresii si pareri personale in FORUM

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Teresia B.Tătaru scrie p proză cu conotaţii memorialistice, privind lumea înconjurătoare din propriul unghi, developând imaginile cu sensibilitate şi în detaliu.- specific scriitorului de calitate, -pentru ca mai apoi, întregul text să prindă aura aceea prin care fiecare dintre noi, cititorii săi, reuşim să se regăsim în fie şi numai în unul dintre fascinantele cioburi de lume ce aparţine copilăriei.

Melania Cuc

redacţia Agero

                              

          În ziua aceea m-am hotărît să intru în casa de pe strada veche, cu poarta mare, înaltă, forjată, acoperită cu viţă sălbatecă şi iederă. Nu ştiam mare lucru despre câte sunt pe lume şi de aceea am trecut cu curaj peste lama de fier a întrării înguste, tăiată în poarta mare şi care   de o vreme stătea întredeschisă, mereu în aceeaşi poziţie. Mi s-a părut că nimeni până la mine, de o sută de ani, n-o mai împinsese şi poate că era chiar aşa dacă, printre frunzele ce acopereau intrarea, nu m-ar fi privit doi ochi apoşi de moşneag.              

        -  Te-ai hotărît, în sfârşit! – îmi spuse el nemişcat, încât eu nu ştiam de unde şi cine îmi vorbeşte. -  De mult te aştept. Acum mergi înainte şi nu mai întreba – continuă acelaşi glas.

        Am trecut  prin gangul lung şi larg al caselor de altădată, pe lângă uşa sălii de dans, unde unchiul Emil, odinioară acompania primii paşi de vals ale zecilor de picioare ce alunecau pe parchet. Apoi am trecut pe lângă scările coridorului de piatră şi mai încolo am intrat în  curtea îngustă străjuită de trandafiri înalţi, legaţi de pari albi, cu vârfuri ascuţite şi vopsite în roşu.

       -  Ce cauţi? Auzi-i din nou o voce aspră şi întorsei capul, dar nu întâlni-i pe nimeni.

       -  Pe mine mă cauţi? Auzi-i din nou glasul venit acum din altă parte. Geamurile însă erau negre şi pereţii clădirilor vecine îşi arătau ştirbiturile cărămizilor descojite de tencuială. Pe coridorul de ciment mărginit cu stâlpi de lemn ciopliţi pe muchie, răsunau paşi plescăiţi, nimeni însă nu se mişca, deşi bătrânul nu mai era la locul lui. Mi se părea că-i văd capul pe bolta scorojită de la intrare şi parcă se simţea bine acolo, cu privirea spânzurată peste frunzele de viţă sălbatică şi peste curte.

      -   Mai ştii…. auzi-i din nou. Hei! Asculţi?      

      -   Desigur, dar… -  şi nu ştiam dacă trebuie să-mi fie frică, să fug, să mă aşez ori să-mi fac un buchet din florile acelea roşii ce miroseau ciudat.

      -   A sânge stătut -  răzbi spre mine glasul. – să nu le atingi: acum nu, poate mai târziu, dar nu, să nu te picuri pe mâini, căci tu te-ai picurat pe suflet cu stropi de…

      -   Doamne, acolo pe pajiştea satului cu dealuri, printre holdele de mălai cu frunze uscate de toamnă, pe fâşia de mirişte verde, sub nuc, căzuse Nónu cu cutâtu- împlântat pe la spate. Femeile  fugeau şi danţu- se împrăştiase. Numai Mărie se aruncase în încăierare, pentru că bărbaţii nu „taie” în femei, căci ele au scăpat vieţi şi au împrăştiat ura, după cum o şi aduseseră. Dar acum n-au mai putut.

      Nónu avea cămeşi albe, cizme negre, curea lată, straiţă înflorată şi clop mândru cu pană neagră de struţ împistrită cu mărgele. Nónu avea ochi căprui, tari, iar mie-mi bătea inima de o auzeam, când se uita la mine. Îl aşteptam seara când se întorcea de la coasă, seceră ori de la fân, iar el ştia că îl aştept. Îmi aducea de fiecare dată cireşe sălbatice, pomniţă[1] şi mure coapte.

    -  Tu eşti pruncă mândră[2] – îmi zicea – da io aş si vrută să sii tu oleacă mai mare!

    Eu mă urcam pe prilazul de la gardul de nuiele „să siu mai mare” şi în amurg, după ce trecea ciurda, întâi vacile, apoi bivolii, mă uitam în lungul  uliţei după Nónu; şi el venea: păşea desculţ prin colb, tot atât de apăsat şi mândru ca şi duminica în biserică. Atunci era încălţat cu cizme de piele, mergea înainte să sărute crucea de pe Evanghelia aşezată pe masa pentru bărbaţi, lângă uşile împărăteşti. Când intrau feciorii în şir, cu clopurile în mână, înainte de începutul slujbei şi când treceau printre rândurile de bătrâne de la uşă, apoi femei, de fete, bătrâni, bărbaţi, feciori şi prunci, Nónu era cel mai mândru. El era cel mai înalt şi stătea drept lângă strana diecilor, iar eu îl vedeam bine de acolo de sus, din scoruş[3] unde cântam împreună cu ceilalţi.

      Sub nuc, înspre pârâu a rămas o pată albă în otava de toamnă. De pe celălalt deal, pe Irinca o auzeam cântându-să,[4] în timp ce oamenii se împrăştiau speriaţi iar soarele se apleca după Măgură. Peste vale se lăsa roua şi noaptea cu umbrele-i lungi şi negre.

       Mărie, sora lui Nónu,  a trecut pe lângă mine şi nu mi-a zis nimic, apoi a venit şi Irinca, sora mai mică. Pe Nónu l-au lăsat acolo cu Mihai şi cu Griga, dar eu nu-i vedeam, luna intrase în nori.

      -  Nónu! Unde eşti?

      Şi Nónu a venit la mine în hainele lui de lucru din pânză de cânepă albită la soare pe pajiştea crudă, primăvara după Paşti. Nónu era trudit. Hainele-i erau murdare şi părul năclăit. Era trist şi se uita în altă parte, iar pe mine, care-l aşteptam să-mi aducă cireşe sălbatice şi mure negre, nu mă vedea.

      Nónu s-a dus şi nu mi-a spus nimic.

      În noaptea cealaltă a venit din nou, la fel de murdar şi la fel de îngrijorat şi iarăşi nu m-a văzut; dar eu tot îl aşteptam să-mi aducă pomniţă şi fructe sălbatice.

      Când i-am spus lui moşu Şteţ, fătu,[5] cum l-am întîlnit pe Nónu, bătrînul ţapân, ca un trunchi de stejar, şi-a  scuipat bagăul[6] din gura  cu toţi dinţii la locul  lor, s-a uitat la mine şi a tăcut. Şi-a îndreptat apoi, cu greu, piciorul strâmb, peste care zicea că în tinereţe i s-au răsturnat „optu cile”[7] cu lemne coborînd din Dealu Şăs, şi-a luat cârja, şi-a scos din straiţă cartea de rugăciuni cu litere cirilice, şi-a făcut cruce uitându-se la mine, apoi a intrat în biserică. N-a ieşit decât după asfinţitul soarelui şi după ce-a clopotit cele trei sticuri[8] după mort. Eu ştiam că moşul se gândeşte la mine şi de aceea am ascultat până la capăt cântatul clopotelor, care în seara aceea au sunat mai jalnic şi mai omenesc decât de obicei.

        Când au tras clopotele de prohod, a treia zi după-masa, eu nu m-am dus îndată, pentru că a venit Nónu!

       -  Ai năcazuri, Nónu? – l-am întrebat -  te-a prins cuţâtu- cu sufletul încărcat, iar acum stai la judecata lui Dumnezeu şi nu te poţi apăra, de aceea vii  mereu îmbrăcat cu haine murdare, când ar trebui să vii îmbrăcat de sărbătoare, căci aşa ai stat sub nuc o noapte şi ozi până a venit doctorul de te-a tăiat mai departe pe dinlăuntru.

      Nónu a plecat fără să-mi răspundă, iar eu m-am dus la înmormântare. Dar nu m-am dus să văd cum l-au aşezat în sicriu, între şterguri, colaci şi lumânări; am stat mai la o parte, pentru că Nónu era „dincolo” şi avea năcazuri, iar eu nu ştiam ce pot să fac cu ciotul meu de lumânare pe care Mărie mi-l puse în mână când am intrat în curtea plină de lume.

      Când preotul a început cu glas tare: „Tatăl nostru carele eşti în ceruri…”, iar adunarea i-a răspuns: „…şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” mie mi s-a prelins ceva pe obraji, cred că era o lacrimă, care trecând peste ciotul meu de lumânare din ceară de albine, i-a stins flacăra iar eu  am uitat să zic mai departe: „Dumnezeu să-l ierte!”

       Şi nu m-am dus să văd unde îl aşază de veci, ci m-am dus acasă, pentru că acolo mă aştepta Nónu. Numai că el nu mă aştepta pe mine, ci se aştepta pe el, cu necazurile lui, pentru că morţii sunt ursuzi şi reci în lumea lor care nu se potriveşte cu a noastră şi nu le pasă de durerile noastre, după cum nu-i păsa nici lui de dorul meu după el şi după cireşele sălbatice.

       Dar Nónu a venit! Acela mândru, îmbrăcat de sărbătoare, cu cămeşi din pânză de bumbac, straiţă înflorată, cu capul descoperit şi părul pieptănat pe frunte. S-a uitat aspru la mine şi a grăit răstit şi rece, cum cum nu l-am auzit niciodată:

       -  Ia! Amu mă vezi de sărbătoare şi să mă laşi în pace! – şi s-a dus fără să mai vină.

       -  Şi tu care te topeai de dorul cireşelor sălbatice – auzi-i iarăşi vocea aceea  de nicăieri.

      Bătrânul, cu capul pe bolta scorojită de la intrare, cu privirea apânzurată peste frunzele de viţă sălbatică şi peste curte, dispăruse. Dispăruseră şi trandafirii.

      Soarele se găsea  la asfinţit; sub nuc mirosea a sânge putred iar eu şedeam sub nuc, mă uitam şi nu înţelegeam cum creşte iarba.

    Teresia B.Tătaru (foto)

1] Pomniţă, frăguţe de pădure.

[2] Mândră, frumos (fizic).

[3] Scoruş, la oşeni,  „balconul” de deasupra intrării în biserică unde cântă corul.

[4] Cântându-să, bocind.

[5] Făt,  paracliser, crâsnic, sacristan.

[6] Bagău, tutun ( bătrânii obişnuiau să molfăie scrumul de tutun din pipă=bagău).

[7] Cile, vagonete de cale ferată forestieră, îngustă. Optu, opt.

[8] Stic-uri, circa cinci minute cât se trag clopotele după mort: o repriză.

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)