Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

O seară cu Basista şi Regele Pădurii

Fragment de roman

Matei Bîtea

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

Cunoscusem până acum câţiva pictori. Unii erau bărboşi, iar alţii afişau parcă prea mult rafinament, aceasta fiind imaginea mea despre tagma lor. Sculptori însă, nu ştiam nici unul şi nici nu aveam planuri. Am dat însă de Duşan Basista, sculptor-decorator cum îi place să se prezinte, crezând că reclama din titulatură îi va aduce clienţi, să le pună lambriuri şi să le îmbrace uşile în scoarţă. Am decis că e musai să merg la el acasă, şi asta nu pentru a-i vedea lucrările, ci heleşteul pe care se lăuda că-l are în grădină, unde sare bombă când face baie. Pe deasupra, are în apa aceea un scăunel de piatră pe care se aşază şi se scufundă până la brâu, şi-şi bea cafeaua când e zăpuşeală afară, ceaşca fiind pusă şi ea pe o tablă de marmură, înfiptă în marginea bălţii aceleia. Iar peste toate domină cifra cinci, a sistemului bancar cum zice Duşan, împrăştierea acestui număr printre toate lucrurile lui urmând să-i aducă negreşit şi bani. Cinci lumânări, cinci scăunele, cinci beţe, cinci... 

 

Casa muzeu al satului
Duşan Basista locuieşte lângă Reşiţa, la Moniom. Prea bine, unde, nu mai ştiu, pentru că era sfârşit de zi atunci când am intrat în sat, iar la plecare beznă în toate odăile şi mult mai multe drumuri. Oricum, în faţa porţii este un păr mare, ce va fi tăiat la anul pentru că rădăcinile îi zgâlţâie zidurile casei. Prima uşă sculptată, cea de sub pridvor, m-a introdus într-un labirint de camere pe care nu l-am putut descifra. Neobişnuit pentru mine era faptul că o parte din încăperi erau ţinute ca loc de păstrare a lucrului terminat sau nu, a scândurilor ce aveau să fie tăiate. Aşa ţin minte. Apoi, am ieşit în curte şi am pătruns în altă casă, prin porţi în stil brâncovenesc, cum a aflat nepriceputul din mine. Am trecut pe lângă uşa bătrânului Basista, cel care vrea să i se zidească o altă intrare, pentru a fi cruţat de hărmălaia pusă la cale de fiu-său, atunci când îi aduce în casă pictori, sculptori, nemţi şi belgieni, iar acuma ziarişti! Moşul nu-i mai poate răbda pe niciunul, că i-au mâncat cu toţii viaţa, cu Duşan în frunte, mai bine ar fi avut o meserie ca lumea decât să scobească toată ziua şi toată noaptea lemne şi care i s-au pus de mult pe suflet!
Intrasem în atelierul lui Duşan. După cum mi-am dat eu seama, şi cum am înţeles mai târziu, nu era chiar un atelier în toată legea. Era mai degrabă un loc unde-i coace mintea, cu lucrări răsfirate pe etajerele din pereţi. Cu monede şi flori de mină, cu hârtii bătute la maşină, cu schiţe de desene, cu potrele vechi şi-ngălbenite, cu scrumiere din gamele de război. Şi un cocor de lemn, ce dă din aripi când îl tragi de sfori.
„Uite, furca asta de lemn a făcut-o un vecin, s-a muncit multă vreme la ea şi a terminat-o în ziua când i s-a născut băiatul! Mi-adat-o mie acum câtăva vreme.“ Apoi, pe un perete, sunt boate de ciobani, aşezate într-un fel de rastel, sub un şir de poze cu strămoşi de-ai lui Basista. „Fiecare boată a fost a lui un om, eu le-am adunat pe toate, sunt exact după mărimea celor care le-au avut. Priveşte la poze, sunt ei, îmbrăcaţi exact aşa cum le-a fost portul ciobănesc!“
Duşan e sârb, dar se trage din familia lui Bogatu, aşa cum se dau la sate porecle pentru deosebirea oamenilor cu acelaşi nume.
Mi-a explicat sensul obiectelor incluse în lucrările lui, arătându- mi câteva dintre ele. Nu le mai ştiu pe toate, dar îmi aduc aminte de „Omagiu pământului“ şi „Omagiu suveicii“: „...lipsa clanţei de la uşă e femeia care aşteaptă şi ea să treacă în neuitare, însăşi suveica este un rod..., forma de vioară spune despre muzică, întotdeauna ea însoţeşte munca..., iar cornul de bou....“ Camera lui de lucru, muzeu, acolo unde-i naşte mintea, e împărţită-n două: unul e loc de contemplaţie şi celălalt, moştenire pentru cei care vin, aşa cum şi scrie de fapt pe două lozinci lipite pe pereţi. Una dintre ele, cea cu moştenirea, e chiar deasupra uşii care, în cele din urmă, e drumul spre grădina cu heleşteu.


Ce vrei tu să faci, Duşane?
Eram aşadar lângă heleşteul lui Basista. De fapt, o groapă mare în cinci colţuri, umplută de câteva izvoare ce-şi găsesc ieşirea în grădina lui. Aşteptam să-i iasă ţestoasele afară, să ia aer, şi să văd un crap din cei mulţi pe care se laudă că-i are înăuntru. Cinci lumânări parfumate ardeau lângă noi. Noi eram aşezaţi pe butuci în chip de scaun, lângă un trunchi de copac în loc de masă. Îmi miroseau palmele a tămâie şi nu ştiu de unde venea izul, nu se putea să fie de la semnul crucii, prezent şi el prin preajmă. „E de la Regele Pădurii, mi-a zis Duşan şi l-a adus pe dânsul. „E o rădăcină în care am sculptat trei capete şi crucea. Domne, când am apucat să-l lucru a ieşit aşa un miros fain, ca un afrodisiac, o plăcere nazală cum nu am mai întâlnit! E un brad, o specie rară, dar nu mai ştiu cum îi zice pe latineşte.“


„Am văzut un burete / din care picură stropi pătraţi / forma nu este copac / fără frunza ochiului / O rindea poate fi poemul...“ Aşa spunea despre omul din faţa mea poetul reşiţean Ion Chichere, un alt trăznit pe care viaţa mi l-a scos în cale. Pentru că pe Duşan merită să-l ştiţi, e unul dintre puţinii nebuni care mai ţin în casa lor tradiţia satului. Aşa cum o vede el, cu sensurile pe care le găseşte şi le pune în operele lui. Pentru că, vreţi sau nu, este unul dintre artiştii încă nu prea ştiuţi, monumentalele lucrări expuse la Văliug, Crivaia, Medgidia sau în alte locuri din ţară, vă uitaţi la ele şi nu ştiţi cine le-a făcut. Sunt tăieturi în lemn din primii ani din cariera lui Duşan Basista, omul ce părea croit după sufletul regretatului Vida Gheza, dar care şi-a făcut în cele din urmă drumul lui de lemn, presărat cu
suveici şi pluguri, cu furci de fân şi ţucalăi. La fel priviţi şi trofeele din lemn, date la alese concursuri de creaţie, şi iarăşi nu ştiţi că sunt ale lui Duşan Basista – sculptor şi decorator.


Se cuvine să încheiem povestea de la el de acasă, mai ales că în continuare a fost cu bere. Într-un pahar cu licoare de orzoaică au poposit şi însemnările mele, printr-o întâmplare ciudată şi pe care nu mi-o pot explica, de aceea nu mai ştiu eu prea exact ce şi cum a fost. Şi pentru a ţine minte că Duşan este şi poet în grai bănăţean, nu m-am mai întors la el, ca să usc hârtia şi să pun deoparte câteva strofe. Aştept să-i cumpăr cartea de poezii, atunci când îi va da Domnul bani s-o scoată şi minte cuiva să o adune. Aştept şi monografia satului Moniom, pe care o va scoate în 2005, anul centenar când a fost terminată biserica, şi nu în 2004, atunci când ar vrea unele mărimi, an de celebrare a turnului clopotniţei. Că aşa a fost la Moniom, întâi s-a făcut turnul şi după aceea biserica. Să ţinem însă
minte câteva versuri preferate ale lui Duşan: „Dacă vrei să faci averi, nu te lua după muieri / Că cu ele banii strici şi bătrâneţea nu  ajungi...“

 

Grajd pentru români


Călugăra e un sat din Banatul sârbesc, lângă Naidăşul nostru, la un kilometru de fâşia cu care se termină România. Piaţa, undeva la marginea lui. La intrare, plăteşti o marcă, doi dinari sau o mie de lei, cum îţi convine. Pe un maidan, plin de gropi şi tufe, sunt rulote cu băuturi, camioane şi maşini mici.  La capătul terenului se află un fost grajd, pe care primăria l-a amenajat drept bazar. Aici vin bişniţari cu marfă de tot felul, se intră pe o uşă şleampătă ce trebuie închisă tot timpul, altfel, se face curent. Poarta cealaltă e undeva pe la mijloc, lângă WC, nesimţiţii pot să vadă câte o femeie urinând. Înăuntru e răcoare şi întunecos,
iar becurile sunt chioare.
Mesele, din beton, seamănă cu nişte capre de tăiat lemne şi nu sunt decât până pe la mijlocul grajdului. Acolo se termină şi pavajul cu piatră albă şi plată. Dincolo de linia imaginară, care împarte grajdul în două, marfa este aşezată direct pe jos. Românii stau chirciţi, sau pe scaune de pescuit. Servicii de masă, pahare, scule, pături, ţigări, votcă şi rom, sucuri în cutii, farfurii la bucată, haine, aparate, cafea, gumă de mestecat, reviste sexy. Milan e în uniformă militară sârbească. Doar câţiva comercianţi l-au văzut, se grăbesc să-şi ascundă ţigările şi băutura. Sunt neiniţiaţi aici. Milan e cel mai de treabă. Zâmbeşte şi strigă: „Nu ascundeţi, eu nu confisc!“

Pe Duşiţa o cunosc. E sosită de trei zile, îşi aşteaptă angrosistul. Sunt unii care, atunci când vin, cumpără aproape toată marfa. În general, paharele sunt luate fără prea mare tocmeală. Pentru că, atunci când se îmbată, sârbilor le place să spargă.
Vasile e vânzător ambulant. Nu-i convine să lucreze cu acte. Aduce marfă tocmai din Turcia, unde se duce în excursie cu autocarul. Are experienţă şi în Ungaria, ca foarte mulţi de aici. Dar, de când ungurii nu-i mai lasă să vândă prin pieţele lor, au venit la Călugăra.
Apare Nicola, să încaseze taxa de piaţă. Se plăteşte de trei ori pe zi. Clienţii s-au rărit şi românii au timp de flecărit cu sârbul. El a avut bar în mijlocul grajdului, dar Primăria i l-a închis, pentru că „nu sunt condiţiile de sanitaritate“. Şi, vinde un pont: la noapte e de serviciu Popov. Unii vânzători ştiu că acesta e cel mai rău. Intră un ţigan, ce are birt într-o baracă. Se face că nu-l vede pe Nicola, nu se rabdă unul pe altul, au fost concurenţi şi duşmănia a rămas. Birtaşul aduce fleici de carne friptă, cam grasă. Mai aduce şi bere. Miron spune că el nici acasă, la Reşiţa, nu mănâncă porcării, darămite aici. Ţiganul e murdar pe mâini, uns, cu negreală de la lemnul ars. A venit noaptea şi s-a făcut rece. Aceia care n-au vândut benzină dimineaţă, ca fraierii, o fac acum. Preţul e mai bun. Şi, parcă dintr-o dată, au apărut clienţii. Olteanul din capăt a prins un angrosist şi-i duce marfa la maşină. Ceilalţi îl înjură, că dă prea lesne. Ei cred că-i furată. Olteanului nu-i pasă de pizmă, el cumpără de la Suceava, de la ruşi, acolo e mult  mai ieftin. Jiţa, sârbul ce venise la miez de noapte, are două canistre mari de tot, cu pereţi dubli. În ascunzători îşi înghesuie ţigările. Până la Belgrad are de uns vreo 16 filtre, şi „e bine ca porcii să nu vadă tot ce are!“
Dacă eşti atent, observi că între client şi vânzător s-a stabilit o anumită camaraderie. Oamenii îşi povestesc necazurile şi-şi aduc aminte de vremurile bune. Dacă asculţi, afli că sârbii nu-l mai înghit pe Miloşevici, „asta e, ne-a băgat în rahatul cu războiul“. Fiecare drăcuie, apoi îşi face imediat cruce.
Unii au adormit, ghemuiţi în ieslele de beton. O femeie face cafele şi le vinde. E profesoară de matematică la Oraviţa. Se deschid câteva sticle cu rom de Anina, „atâta, măcar, merităm şi noi. Ne mai încălzim!“ Se povestesc istorii cu vameşi hrăpăreţi şi amintiri din piaţa de la Balaton. Se fac socoteli, nu s-a câştigat după cât au tras.
Măcar de s-ar scoate taxa de 15.000 de lei. De şi-ar găsi de lucru, strungari, de mâine n-ar mai veni aici. În grajd miroase a reumatism. Odată cu dimineaţa vin şi câţiva tineri, se dau lângă pereţi şi încep să se dezbrace. Au ţigări prinse pe corp, băgate în ciorapi de damă, petrecuţi ca nişte brâuri, până la subsuoară. Din cutii de Ariel ies pachete de Marlboro. Şi, sunt mândri că au plătit doar zece mărci la vamă. Întorcându-mă, la graniţă, soldatul îmi vede aparatul de fotografiat. Îşi cheamă superiorul. Acesta clipeşte ştrengăreşte, îmi scoate filmul. Sârbul spune că „asta nu bine să ştie lumea de la Rumunia“.

 

  Criticându-mă pe mine!

Întotdeauna când am vrut să scriu ceva despre mine sau despre ceva ce am făcut eu, am rămas blocat. Deşi, în aparenţă, ar trebui să fie lucrul cel mai uşor deorece nimeni nu cunoaşte mai bine decât mine propria-mi persoană, vă rog să mă credeţi că este foarte greu. Acum, de exemplu, vreau să-mi prezint cartea „Hai să ardem şcoala!“ Poate ar trebui să apelez la ceea ce spun criticii, să aduc în ajutor o recenzie, scrisă de un nume foarte bun. Eu nu pot să fac asta. Eu sunt anonim. Însemn ceva doar în oraşul unde scriu în pagini de ziar. Aşa se face că voi deveni criticul meu.

      „Hai să ardem şcoala!“ este o colecţie de reportaje. A fost scrisă în primul rând cu ochii. N-am inventat nimic, am pus pe hârtie doar ce am văzut, am relatat doar ce am auzit. De ce am făcut asta? Păi, doream să vedeţi şi voi, cititorii, cum este lumea în care trăim, cum ne batem cu toţii joc de ea, de cea din imediata noastră apropiere, adică de România. În acelaşi timp vreau să aflaţi, dacă nu ştiţi, cum tânjesc după această lume oameni aflaţi la mică distanţă de graniţe. Tânjeala asta a lor, a celor care şi-ar dori să fie în România şi pe care am găsit de cuviinţă să-i aşez într-un singur om, în pielea lui Traian Albu Gătăianţu, mi s-a părut suficient să o pun în reportajul de sfârşit. Cred că e fantastic. Când cohorte de români pleacă peste hotare, eu am găsit alţii pentru care România este centrul universului. Iar noi, cei de aici, cei care pretindem că vrem să facem o ţară mai frumoasă, facem exact pe dos, dăm foc şcolii care ar trebui să ne înveţe cum să ne înălţăm. Şi, dacă veţi citi cartea, veţi afla că am dat de români care ardeau, la propriu, şcoala copiiilor lor.

      Cartea mea are 132 de pagini cu tot cu coperţi. Personajele ei sunt din toate păturile sociale. Unele suferă, altele muncesc, altele nu fac nimic, iar alţi eroi ai textelor mele se distrează, se laudă şi ne iau peste picior. Unii spun poveşti.

      Cam asta găsiţi în „Hai să ardem şcoala!“ O carte în care, deşi n-aş vrea, este posibil să mai găsiţi vreo literă scăpată, vreo virgulă pusă aiurea...

      Cred că acum, la sfârşit, ar trebui să vă spun şi cine sunt eu. Cum am spus, un anonim.

Matei Bîtea, jurnalist

Date despre mine

născut în 1964 la Reşiţa 
- primele fotografii le-am realizat în 1976, sub îndrumarea profesorului Iosif Waczulik 
- studii superioare în metalurgie 
- până în 1993 am lucrat în multe locuri din ţară, cartea mea de muncă ajunsese să aibă două volume 
- am fost bişniţar aproape doi ani 
- din 1995 am intrat în presa scrisă 
- fotograf independent şi proprietar al firmei Fotomat srl 
- locuiesc la Timişoara, Reşiţa sau Ocna de Fier, cu exactitate nici eu nu pot să spun...

 

      Am scris mii de articole şi reportaje, am făcut mii de fotografii şi le-am publicat în: 

- Timpul Reşita;

- Flacăra Bucureşti; 
- Banatul nostru Lugoj; 
- Prima oră Timişoara; 
- Mediafax foto Bucureşti; 
- 24 de Ore Reşiţa. 
 Timp de un an, în 2001, am fost reporter zonal pentru PrimaTv Bucureşti. În prezent sunt redactor la 24 de Ore din Reşita. 
 Din când în când mai scriu şi proză. Altceva nu cred că interesează..

 

Matei Bîtea

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)