Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

O veritabilă podoabă a Ardealului...

Lupu Rodica Elena (foto)

Impresii si pareri personale in FORUM


Deşi vara se pregătea de drum, vremea era încă frumoasă, cu soare mult, melancolic. Verdeaţa câmpului nu se da uşor bătută. Mai ales grădinile, viile şi bercurile de pe malul Târnavei se încăpăţânau într-o luptă inegală, se opinteau, făceau feţe-feţe, trecând prin toate culorile curcubeului până să se resemneze să treacă la galben- ruginiu.

Din Blaj linia de cale ferată se desparte, astfel că, una se îndreaptă spre Braşov-Bucureşti, linia principală şi cealaltă urcă spre Sovata-Praid. În staţiunea balneoclimatică Sovata, situată la 490 metri altitudine, am ajuns ca urmare a unei deplasări în interes de serviciu. Dintre lacurile existente în această staţiune, mai important este lacul Ursu, cu o suprafaţă de 41600 metri pătraţi, lac helioterm, atingând 19-20 de grade Celsius la suprafaţă, 30-40 la 1 metru şi 40-60 grade Celsius la 1,5 metri adâncime după care temperatura începe să scadă. Sovata este renumită datorită acestor lacuri şi a izvoarelor de apă sărată, folosite în tratarea afecţiunilor ginecologice cronice, a insuficienţelor glandulare şi a reumatismului cronic.

Urcând doar şapte kilometri la Praid am vizitat muzeul din muntele de sare. Expoziţia permanentă de pictură şi sculptură în sare găzduită de Salina Praid s-a îmbogăţit cu noi lucrări. Zece artişti plastici români şi maghiari au dăltuit sau au pictat în galeriile aflate la o adâncime de 120 de metri, în cadrul celei de a doua ediţii a taberei de sculptură şi pictură în sare.spaţiul subteran neconvenţional a oferit artiştilor plastici un loc ideal pentru un exerciţiu de lumină şi soare. Sculptorii s-au folosit de instrumente specifice alcătuirii în granit, iar pictorii în uleiuri de spray-uri acrilice. Lucrările realizate în galeriile din Salina Praid vor fi reunite într-un catalog cu scopul popularizării acestui muzeu unic în ţară.

În Salina Praid coboară zilnic mii de turişti din întreaga lume. În ultimii cinci ani, aici s-a născut un adevărat oraş subteran iluminat unde se află terenuri de joacă, un cinematograf şi o capelă. Zăcământul este unul dintre cele mai mari din Europa şi este exploatat de pe vremea romanilor.

M-am abătut puţin din drum, pentru că nu am vrut să nu vă fac cunoscut acest monument turistic, asta în cazul în care nu aţi reuşit să vedeţi acest muzeu până acum. Trenul îşi comtinuă liniştit drumul, pe magistrala 300, spre Capitală. Ne apropiem de oraşul Sighişoara, situat pe valea Târnavei Mari. Iubitori de metafore, bătrânii găseau calea cea mai simplă spre miezul adevărului. Asemuind Sighişoara cu strălucitoarea, diafana perlă, numită de popor şi mărgăritar, ei spuneau în două cuvinte o lungă şi minunată poveste: în miezul Transilvaniei, există un oraş, pe care poziţia geografică şi oamenii l-au făsut să fie o veritabilă podoabă. Cu turnurile şi bastioanele ei, cu străzile înguste, labirintice, înşirând case vechi, cu obloane şi intrări tainice, aşezarea Sighişoarei este un cadru excepţional pentru un film cu atmosferă medievală. A vedea în amurg un asemenea oraş, atunci când imaginaţia îşi ia libertatea să piardă, pe nesimţite, contactul cu lumea palpabilă, e o aventură a întoarcerilor în timp, cele care continuă să ne farmece exact ca în basmele copilăriei. La urma urmelor, într-un burg ca Sighişoara, turistul nici nu vrea, mai mult ca sigur, să fie altceva decât un copil! Căci exact cum i se întâmplă în toate oraşele de acest fel, el trăieşte din plin jocul de-a pitorescul: admirând, de pildă „casa cu cerb”, datând din secolul 7 sau „casa veneţiană”, edificiu ridicat în secolul 6; urcând cele 175 de trepte de lemn „Scara şcolarilor”, o ciudăţenie în chip de tunel acoperit ce duce spre Biserica din Deal şi spre una dintre şcolile bătrâne ale oraşului; cercetând mai apoi detaliile bisericii evanghelice, denumită şi Biserica Mănăstirii, unde există o orgă de la 1680 şi o preţioasă colecţie de covoare orientale...

Pentru călătorul venit anume în România spre a urma un itinerar „Draculist”, Sighişoara este obligatoriu loc de popas, nu numai că istoriile medievale, cu vrăjitori şi vrăjitoare, cu arderi pe rug şi năvăliri devastatoare s-ar fi petrecut aici aievea, ci şi fiindcă vizitatorul va putea vedea chiar casa în care a trăit, în anii 1431-1435, Vlad Dracul, domnitor al Ţării Româneşti, tatăl voievodului Vlad Ţepeş, acesta din urmă intrat de mult în galeria celebrităţilor mondiale, căci a servit model de inspiraţie lui Bram Stocker, atunci când a creat eroul romanului „Dracula”. Se va fi născut Vlad Ţepeş la Sighişoara, cum spune legenda? Se prea poate. Conform poveştii, mama sa ar fi fost o frumoasă localnică, iubită de domnitorul căruia i s-ar fi spus Dracul, fiindcă purta pe blazonul nobiliar însemnul Dragonului.

Dacă stai să priveşti o clipă pe harta României locul Sighişoarei, îl găseşti cam în mijlocul ţării, la îndoitura lanţului muntos al Carpaţilor. În această zonă, mărginită de o parte şi de alta de cursurile a două mari râuri, Mureşul şi Oltul, se află încă două burguri încântătoare, Sibiu şi Mediaş, dar şi două renumite staţiuni balneoclimaterice – Sovata şi Ocna Sibiului. E un meleag al pitorescului, cu dealuri şi livezi, cu valea râului Târnava Mare care, în vremuri străvechi, ocolea o colină unde oamenii au înălţat, la 1191, o cetate. Săpăturile arheologice au stabilit, însă, că locuirea a fost cu mult mai timpurie aici, încă din vremea dacilor apoi a romanilor.

Pe la mijlocul secolului 12, erau aduşi în această parte de lume colonişti germani, „saşi” cum li se spune în România. Civilizaţia săsească a statornicit la Sighişoara, ca şi în alte locuri – nu numai burguri, ci şi sate – frumoase tradiţii de muncă şi datini, creând, împreună cu cele ale autohtonilor români, o atmosferă originală, păstrată astăzi nu numai în construcţii şi obiecte de muzeu, ci şi în deprinderi şi obiceiuri cotidiene.

Dacă îndeletnicirile medievale sunt povestite de turnurile breslelor de pe Dealul Cetăţii – fierari, cositori, giuvaergii, croitori şi cizmari, măcelari – secolul 19 introducea în aşezarea de pe Târnava Mare industria sticlei, porţelanului şi faianţei, pentru care oraşul este şi astăzi renumit. Turnurile sunt însemnul romantic al oraşului, iar între ele Turnul cu ceas, a cărui denumire se datorează ceasornicului cu figurine ce simbolizează zilele săptămânii, rămâne o veritabilă emblemă. Ridicat în secolul 14, turnul – înalt de 64 metri şi flancat de patru turnuleţe – a adăpostit, timp de două veacuri, sfatul comunal, aici, găsindu-se şi poarta principală de intrare în cetate. Din anul 1899, construcţia cuprinde şi Muzeul de Istorie al Sighişoarei. Se locuieşte şi azi pe Dealul Cetăţii, unde impresionanta clădire a bisericii gotice, datând din 1350, este o încântare pentru vizitator.

Oraşul a trecut prin încercări de tot felul de-a lungul timpului, cunoscând şi lupte, şi cotropiri, şi cutremur, şi o mare epidemie de ciumă, şi incendii. De fiecare dată, omul şi-a arătat forţa de a dăinui. Odată cu el clădirile au trăit mai departe, aducând până în era computerelor parfumul unei epoci al cărei romantism ne place oricând să-l reînviem. Trenuri rapide leagă Bucureştiul, capitala României, de Sighişoara, trecând prin Braşov şi ajungând la Alba Iulia, Arad, la Cluj Napoca. Pe şosea Braşovul se află la 120 kilometri, oraşul Târgu Mureş la 40 kilometri, ca şi oraşul medieval Mediaş, iar Sibiul, la 102 kilometri unde se poate ajunge din şi în capitala ţării, prin cursele regulate, cu avionul.

Pe locul actualului oraş a existat o aşezare dacică; apoi un castru roman care şi-a continuat existenţa şi în timpul migraţiunii popoarelor. Prima atestare documentară, sub numele de Castrum, este din anul 1280, se transformă în oraş în anul 1367, sub numele de civitas de Seguswar. Cetatea medievală Sighişoara, prima cetate – menţionată la 1280 – a fost ridicată pe un platou superior, servind ca loc de refugiu pentru locuitorii unei aşezări de la poalele dealului. În secolul 14 s-au stabilit pe platoul inferior un număr mare de meşteşugari care, în 1376, erau organizaţi în bresle. Prosperitatea economică a meşteşugarilor şi negustorilor sighişoreni se vădeşte şi în marile resurse financiare ce se presupun a fi necesare pentru a ridica un puternic sistem defensiv, înălţat în a doua jumătate a secolului 14 şi 15, impunând Sighişoara ca una dintre cele mai greu cucerite cetăţi ale vremii din Transilvania.

Astfel, la Sighişoara, se păstrează cea mai frumoasă cetate medievală orăşenească din ţara noastră. Centura de fortificaţii, zidurile de apărare, lungi de aproape 1 ilometru, din jurul dealului cetăţii, cu înălţimea de 4 metri şi construit iniţial din piatră, se desfăşura pe ambele platouri ale dealului. Aproximativ la mijlocul înălţimii era un drum de strajă pentru arcaşi. Crenelurile aveau o deschidere largă, pentru a permite folosirea arcului şi a arbaletei. Odată cu răspândirea armelor de foc, în secolul 15, zidul a fost înălţat cu încă 3-4 metri, crenelurile largi fiind totodată înlocuite cu goluri de tragere, înguste, orientate în jos, fapt ce permitea apărătorilor să tragă asupra asediatorilor. De aceea alături de piatră se foloseşte şi cărămida. În secolele 16 şi 17, zidurile centurii de fortificare au fost din nou întărite. Unele porţiuni au fost supraînălţate până la 14-15 metri. De-a lungul zidului, în interior, s-a amenajat un drum de strajă ale cărui contraforturi puternice şi console din piatră se văd şi astăzi. Pentru a lărgi punctul de observaţie şi de tragere, de-a lungul centurii de apărare au fost edificate 14 turnuri, menite să întărească sistemul defensiv, în faţa unora dintre ele au fost construite bastioane cu platformă deschisă, destinate tragerii de artilerie. Turnurile şi porţiunile de zid de la un turn la altul au fost întreţinute şi apărate de membrii breslelor care le-au ridicat şi apărat. Centura de fortificaţie se păstrează aproape în întregime, împreună cu mai multe turnuri, care au rezistat timpului.

Turnul Tăbăcarilor este unul dintre cele mai vechi, o prismă pătrată de dimensiuni mici având acoperişul într-o singură apă cu înclinarea spre interiorul cetăţii. Acestui turn i-a fost alipit în anul 1631 noul Turn al Bărbierilor, distrus mai târziu, ale cărui urme se mai pot vedea pe tencuiala zidurilor învecinate. Una dintre cele mai ciudate construcţii, de o mare frumuseţe arhitectonică, puternică din punct de vedere aş înfăţişării fiind mereu adaptată la tehnica de luptă a trecerii timpului este Turnul Cositorilor. Pe o bază triunghiulară se ridică un dreptunghi pentagonal, deasupra căruia se lărgeşte, susţinut pe console robuste, între care se deschid guri de aruncare – un etaj octogonal prevăzut cu metereze pentru puşti, întreaga construcţie fiind încununată de un acoperiş hexagonal cu laturi inegale. Toate aceste schimbări de volume, la care se adaugă tencuielile ciuruite de gloanţe, contribuie la expresia de trecere a timpului şi de stranie putere în faţa acestuia, pe care bătrânul turn o poartă cu mândrie. Datele istorice în legătură cu această construcţie sunt destul de sărace, se ştie doar că în anul 1583 i s-au făcut însemnate reparaţii. Prin poziţia sa excepţională, cu larga vedere asupra împrejurimilor, acest bastion, între timp umplut cu pământ, este astăzi un admirabil loc de popas pentru călătorul pornt să descifreze istoria trecutului Sighişoarei.

Primul turn menţionat documentar în anul 1511 este Turnul Giuvaergiilor sau Aurarilor. Construit în punctul cel mai înalt al cetăţii, în extremitatea de sud-vest a platoului superior, acest turn a fost înconjurat de cele mai multe legende, locul său în istoria defensivă a Sighişoarei fiind cel mai împortant. În anul 1603 turnul e renovat şi întărit cu un şaţ şi un val de pământ. În urma unei expozii care a aruncat în aer zidul de legătură dintre Turnul Aurarilor şi Turnul Frânghierilor, soarta acestui turn, care deţinuse vreme îndelungată o poziţie cheie în sistemul de apărare al cetăţii sighişorene, a fost tot mai tragică. În anul 1809 un trăsnet îi distruge acoperişul şi etajul superior, iar în 1863 bătrâna zidire e transformată în sală de gimnastică a Şcolii din Deal, fiind şi printre primele din Transilvania, ca apoi şi aceasta să fie transformată în anul 1935 în capelă mortuară.

Ajungem la cea de-a doua poartă de acces a cetăţii, prima „poartă din faţă” fiind străjuită de Turnul cu Ceas. Datând probabil din secolul 14, Turnul Croitorilor se înfăţişează cu o arhitectură de nobilă simplitate, cu un puternic acoperiş, dreptunghiular, şi este străpuns în faţa inferioară de două ganguri boltite în cruce, odinioară prevăzute cu porţi în ambele extremităţi. Deasupra porţilor turnul creşte cu încă două etaje prevăzute cu ferestre de tragere. Pe lângă aceste ferestre care se află la fiecare nivel, cel superior are pe laturile lungi câte trei guri de pacaura. Incendiului din aprilie 1676, în urma căruia a ars în şase ore trei sferturi din oraş, i-a căzut victimă şi Turnul Croitorilor. Din cauza focului a explodat rezerva de pulbere care era depozitată în turn, distrugând nivelele superioare şi un mare număr de arme precum şi rezervele de grâu. Turnul a fost în întregime reconstruit în anul 1679, când a fost dotat cu armamentul necesar. Cu acest prilej, gangul de nord-vest a fost închis, transformat în depozit de pulbere până în 1935, când a fost restaurat, revenindu-se la forma iniţială.

Turnul Fierarilor este adosat zidului din incintă, datorită adosării, turnul pare mult mai înalt văzut de la exteriorul cetăţii, latura lui răsăriteană fiind cu adevărat impozantă. Sub acoperişul abrupt în patru ape, faţadele celor două nivele sunt prevăzute cu ferestre de tragere, cu goluri de tragere şi guri de păcură, creând astăzi un efect decorativ dosebit. De aici ajungem din nou la Poarta din Faţă, întrarea principală în superbul paradis al unei lumi pierdute, unde astăzi încă veghează falnic şi brav în faţa tuturor timpurilor cel mai de seamă turn, Turnul cu Ceas. Cel numit „Turnul Porţii”, este cunoscut de la începutul secolului 18 sub denumirea de Turnul cu Ceas. La 1406 turnul a fost dotat cu un orologiu al cărui mecanism era din lemn Orologiul cu cele două cadrane era înzestrat şi cu mecanismul pentru arătarea mişcării diurne format din figurine din lemn de tei care înfăţişează zeii patroni ai zilelor săptămânii: luni-Diana, marţi-Marte, miercuri-Mercur, joi-Jupiter, vineri-Venus, sîmbătă-Saturn şi duminică-Soare. În nişa deschisă se vedea figurina zilei în curs de desfăşurare; când orologiul anunţa prin cele 10 bătăi ale căldărarului începutul unei noi zile, la a şasea bătaie discul se învârtea, zeul zilei următoare apărând pentru următoarele 24 de ore în nişă iar în registrul al doilea un căldărar anunţa şi locuitorilor din Oraşul de Jos scurgerea orelor. Lângă căldărarul din Oraşul de Jos se afla figurina reprezentând un om disperat, condamnat la moarte. Cred că ea aminteşte, de asemenea, celor care urcă spre cetate „Dreptul de sabie”, Jus Gladii, de a aplica pedeapsa capitală. În 1648 ceasornicarii sighişoreni, în frunte cu Jhonn Kirschel, au înlocuit vechiul mecanism din lemn cu unul din metal. De atunci, limbile ceasului indică şi minutele. Sistemul de semnalizare sonoră, care anunţă şi astăzi scurgerea orelor, a fost şi el perfecţionat, bătând sferturile de oră. Lângă cele două cadrane ale orologiului, unul orientat spre Oraşul de Jos, iar celălalt spre Cetate, Jhonn Kirschel a montat două grupuri de statuete, sculptate în lemn, acţionate de mecanismul ceasului la anumite ore. Lângă cadranul din cetate ele sun dispuse în trei registre. În registrul întîi, două figurine reprezintă Justiţia şi Dreptatea. Ele, ca şi cele patru turnuleţe care încununează acoperişul din ţiglă smălţuită erau însemnul autonomiei judiciare a oraşului, care putea aplica pedeapsa capitală, drept care mai este oglindit în stema veche a oraşului, în reprezentarea leului cu sabia.

Construit cu siguranţă încă din a doua jumătate a secolului 14, Turnul cu Ceas, un paralelipiped vertical, a dobândit actuala înfăţişare a părţii zidite la sfârşitul secolului 16. Acoperişul turnului, clopotele, statuetele şi mecanismul ceasului, unic pe atunci în Transilvania, au căzut pradă în timpul groaznicului incendiu din anul 1676. Importanţa deosebită a „Porţii Principale” a impus refacerea grabnică a părţii arse, ceea ce s-a şi petrecut un an mai târziu cu acoperişul turnului. Vestitul „Turn cu Ceas” înalt de 64 de metri a fost refăcut în stil baroc.

Vechiul ansamblu urbanistic, cu străzi înguste şi case de locuit de sute de ani, care au pereţii divers coloraţi, dând oraşului un aspect pitoresc, se mai păstrează şi azi aproape intact în cetate. Printre monumentele importante din Sighişoara, se numără, biserica din Deal, cu arhitectură gotică, decorată cu picturi murale, biserica mănăstirii şi cea ortodoxă. O bogată colecţie de istorie şi artă feudală care ilustrează trecutul oraşului se află în muzeul din „Turnul cu Ceas”.

Burgul fundamental distinct faţă de vechile nuclee urbane, de castelele sau mănăstirile fortificate a fost organizat în jurul pieţei centrale destinată în principal operaţiunilor negustoreşti. El nu se defineşte numai prin aspectul său exterior sau prin felul de viaţă al populaţiei sale, ci într-o mai mare măsură prin statutul locuitorilor, prin dreptul lor care îi diferenţia din punct de vedere juridic de societatea supusă unei ordini tradiţionale. Populaţia majoritară era formată din meşteşugari specializaţi, care nu mai lucrau pentru curtea unui senior, ci pentru clienţi. Din necesitatea organizării producţiei apar şi breslele, asociaţii care cuprindeau pe toţi meşterii patroni de atelier care practicau acelaşi meşteşug sau unul înrudit dintr-un oraş. Breasla stabilea numărul lucrătorilor şi al ucenicilor, felul uneltelor, cantitatea şi preţul materiei prime, procedeele tehnice, calitatea, preţul şi caracteristicile obiectului produs, stabilea salariul calfelor, durata zilei de muncă şi obligaţiile ucenicilor faţă de meşteri. Lor le aparţineau turnurile de apărare cunoscute sub denumirile de, turnul: cizmarilor, croitorilor, cojocarilor, măcelarilor, cositorarilor, tăbăcarilor, frânghierilor şi fierarilor.

Străduţe înguste, pietruite, şerpuind pe dealul cetăţii mărginite de ziduri înalte, case masive cu ferestre şi obloane colorate în aceeaşi gamă de ruginiu-gălbui, cu acoperişuri din ţiglă din care ochii oraşului măsoară neobosit piaţa. Străduţe în trepte sau care îşi schimbă neaşteptat firul, ca să ne ducă în locuri nebănuite, care urcă şi coboară întruna de sute de ani, caracterizează oraşul sau înainte de toate, o stare de spirit. Prea puţine vorbe reuşesc să sugereze ceea ce Sighişoara poate dezvălui numai cu dovezi la ea acasă. Căci, năvalnic sau domol, eroic sau ostenit, timpul va măsura în continuare această aşezare din inima Ardealului numită pentru totdeauna, Sighişoara.

La 5 kilometri de Sighişoara s-a zis că, se va construi parcul de distracţii „Dracula”, care va atrage anual un milion de vizitatori, potrivit estimărilor. Oare, chiar aşa să fie?! Nu s-a zis bine şi s-a şi renunţat la idee. S-a vorbit apoi că, mai bine ar fi să se amenajeze parcul la Snagov?! Asta, dacă nu se va alege un alt loc, aşa cum de altfel se obişnuieşte la noi, pe ultima sută de metri... sau dacă nu se va renunţa la această idee.. .Vom trăi şi vom vedea... Până una alta fac alţii comerţ pe seama lui Dracula, personajul inventat de scriitorul irlandez. Nu de mult l-am văzut într-un muzeu al figurilor de ceară, la Madrid. Dar, unde nu-l întâlneşti peste graniţă? Noi nu prea le avem cu Dracula.... De fapt, nu prea le avem noi cu multe din punct de vedere turistic şi zău că nu ne-ar strica, mai ales că avem şi unde şi de ce şi pentru cine şi ce să arătăm. Poate, îi vine vremea sau îi vine rândul şi turismului românesc, acum că tot e împreună cu transportul şi construcţiile. Doamne ajută!

Adevărate mărturii peste timp...

De la Sighişoara până la Braşov trenul parcurge distanţa în mai bine de o oră şi jumătate, timp suficient să vă vorbesc despre cetăţile săseşti din Transilvania, care sunt de o frumuseţe aparte. Unele dintre ele au fost construite de saşi, în jurul bisericilor, iar altele, de românii din zonă – pe culmile dealurilor - , ele fiind uneori locul de refugiu din calea atacurilor turceşti sau tătărreşti, dar şi în timpul răscoalelor sau erau loc de adăpost în timpul epidemiilor de holeră sau a altor boli necruţătoare din acele vremuri.

Nu de mullt am vizitat câteva astfel de cetăţi şi am descoperit cu plăcere adevărate mărturii peste timp, încărcate de istoria locului. Locuri ce-şi au originea în Evul Mediu, unele dintre ele cetăţi legendare, care, în pofida trecerii timpului şi a depopulării, mai au destule de oferit ochiului celui care le vizitează. Astfel, la intrarea în culoarul Rucăr-Bran, venind dinspre Braşov, se află oraşul Râşnov, care a fost atestat documentar la 1331. Unele dintre punctele de atracţie sunt vestigiile castrului roman Cumidava, din secolele 1-3 şi ruinele Cetăţii Râşnovului. Cetatea a fost ridicată în secolele 14-17, pe înălţimile dealului de la marginea oraşului, având rol strategic. Pentru a ajunge la poarta cetăţii trecuie să străbaţi Bulevardul Unirii, de unde, urcând treptele construite în serpentine, ajungi în mai bine de 10 minute lângă cetate. În cazul în care cel care îngrijeşte cetatea nu se află la poartă, pentru că locuieşte într-o cameră din zidul cetăţii, nu vă rămâne decât să ocoliţi cetatea şi o să observaţi în spatele ei o spărtură în zid, loc prin care puteţi să pătrundeţi în cetate. De-a lungul timpurilor, Cetatea Râşnov a făcut faţă multor asedii. Zidurile ei au adăpostit trupele lui Mihai Viteazu după înfrângerea din 1600, de la Mirăslău. Se spune că apărătorii cetăţii au deschis porţile o singură dată în anul 1612, pentru a aduce apă, deoarece cetatea nu avea o fântână. În urma acestei întâmplări, a fost săpată o fântână în interiorul cetăţii, care, pentru că cetatea se află situată pe culmea unui deal, a avut o adâncime de 143 metri şi a fost săpată în stâncă în perioada 1623-1640, de către prizonierii turci. Curtea e foarte mare deoarece aici în vreme de război, erau aduse şi animalele localnicilor, iar zidurile de incintă au fost fortificate în câteva rânduri. Fiind construită pentru a rezista asediilor lungi, cetatea avea şcoală, capelă, adăposturi pentru oameni şi provizii. Deşi nu sunt păstrate decât zidurile exterioare şi unele fragmente din cele interioare, cetatea are ceva aparte. De aici am admira Depresiunea Bârsei, Munţii Postăvaru şi Bucegii.

Situată la nord-est de Braşov, comuna Prejmer este un centru etnografic săsesc reprezentat prin ceramică, port popular şi cusături. Această cetate ţărănească fortificată este cea mai puternică din Transilvania şi a fost ridicată în secolele 15-17, în jurul bisericii evanghelice. Cetatea avea rol de avanpost contra invadatorilor ce veneau prin pasul Buzău. A fost clădită în formă de cerc şi are două rânduri de ziduri groase de 3-4 metri, bastioane şi porţi de fier care se deschid prin ridicare. În interiorul zidului cetăţii se găsesc circa 360 de camere, dispuse pe trei nivele, în formă de fagure. În caz de atac, fiecărei familii îi revenea câte o cameră; unele camere erau păstrate pentru depozitarea alimentelor. În 1540, cetăţii i-a fost adăugat un tunel lung de 30 de metri, prevăzut cu grilaj. Biserica evanghelică din interiorul cetăţii a fost construită în 1250, în stil gotic, şi reprezintă un adevărat monument de arhitectură. În interiorul biserici am întâlnit urme de pictură, covoare foarte vechi expuse pe pereţi şi o orgă din 1803. Cetatea a fost renovată în 1970, păstrându-i-se aspectul original. Astăzi, cetatea se poate vizita contra cost, având program de muzeu, cu excepţia timpului în care se ţin slujbele. Ar fi o experienţă aparte să participaţi la aceste slujbe ţinute de puţinii saşi rămaşi în zonă – veţi fi cu siguranţă uimiţi de frumuseţea slujbei, precum şi de ordinea care este respectată cu stricteţe de participanţi, în timpul acesteia. Pe noi ne-a uimit. Am văzut cum fetele tinere stau într-un colţ, copiii, în altă parte, iar bărbaţii şi femeile, pe mijloc.

La doar 8 kilometri vest de Prejmer se află comuna Hărman. Prima menţiune documentară a satului datează din anul 1240. Reţeaua de astăzi a localităţii se compune din două străzi paralele, iar în locul unde se intersectează, se află cetatea construită în anul 1300 unde intrarea se face printr-o lungă barbacană. Conform obiceiului, biserica evanghelică e înconjurată de ziduri cu metereze puternice şi turnuri de apărare construită în stil romanic cu turla în secţiune pătrată. Această biserică a fost refăcută parţial în secolul 15 şi în 1807 când cetăţii i s-a adăugat un masiv turn de apărare pe partea vestică. Pentru a putea vizita cetatea trebuie să-l căutaţi în sat pe îngrijitor.

Între Braşov şi Rupea, se află numeroase sate săseşti, dar cel mai mult ne-au atras atenţia satele Măieruş şi Homorod. Comuna Măieruş este renumită pentru cetatea ţărănească din secolul 15, care a fost construită în jurul unei biserici ce datează din secolul 14. Biserica a fost refăcută în 1791 şi mărită în 1842, fiind un adevărat monument arhitectural. Comuna Homorod este situată lângă Rupea, pe un drum judeţean. În apropierea satului se găsesc Băile Homorod, staţiune balneară renumită pentru apele sale minerale şi nămolul terapeutic, tratamentele de aici fiind recunoscute pentru ameliorarea afecţiunilor ginecologice şi ale aparatului locomotor.

Biserica evanghelică din sat a fost construită în 1270 şi a fost fortificată şi ea o dată cu ridicarea cetăţii săseşti, între anii 1450-1510. De-a lungul timpului, biserica a fost reparată doar de două ori: în 1623 şi 1792. În interiorul lăcaşului se află picturi din secolul 14, precum şi o orgă din secolul 15. Incinta cetăţii este străjuită de ziduri duble. Pentru a putea pătrunde în cetate am fost nevoiţi să căutăm în sat persoana care are în grijă biserica ce stă şi astăzi în picioare doar datorită sătenilor şi puţinilor turişti, care mai donează uneori diferite sume de bani.

Seara ne-a prins la Rupea unde am rămas peste noapte la prietenii noştri Corina şi Dorin M., care au făcut cel mai bun lucru atunci când s-au hotărât să renunţe la Capitală şi s-au mutat aici. O masă copioasă şi un vin bun, după care am depănat amintiri din copilărie şi din studenţie. Dorin fiind din Noşlac un sat situat peste Mureş, foarte aproape de Războieni venea deseori la rudele lui care locuiau pe aceeaşi stradă cu noi şi apoi, peste ani am fost colegi de grupă la faculatea de Drept.

A doua zi, dimineaţa, am vizitat oraşul Rupea care datează din 1324, considerat şi staţiune balneară, datorită apelor minerale recomandate în tratarea afecţiunilor reumatice. În Piaţa Republici, se află Muzeul Etnografic, cu secţii dedicate istoriei oraşului şi cetăţii Rupea, precum şi exponate din ceramică, mobilier sculptat şi pictat, port popular românesc, maghiar şi german. Ruinele Cetăţii Rupea ne-au întâmpinat de pe dealul impunător aflat în centrul oraşului. Ca să ajungem la porţile cetăţii am urcat un drum îngust format din trepte dispuse de-a lungul zidului de apărare. Cetatea a fost ridicată în secolul 17 şi reparată în 1718. Ulterior datei la care a fost construită, i s-au mai adăugat două curţi interioare folosite ca adăposturi şi trei turnuri de apărare. Deşi e construită pe rocă de bazalt, cetatea dispune de o fântână adâncă de 59 de metri. Actualmente cetatea se află în ruine din cauza unui incendiu.

În imediata apropiere a oraşului se află dealul Cahalmului, o rezervaţie geologică de bazalt. Pe drumul ce duce de la Braşov la Rupea am întâlnit numeroase aşezări săseşti în care am admirat opere medievale. Peste tot în aceste sate am fost nevoiţi să căutăm persoana care deţine cheia cetăţii. Dacă doriţi să vedeţi mai multe dintre aceste minunăţii medievale, trebuie să părăsiţi drumul E 60 şi să intraţi pe drumurile lăturalnice. Astfel, o să puteţi observa cum în satele unde populaţia săsească a plecat au apărut noi locuitori... nomazi. Din păcate, casele înalte, odinioară deosebit de frumoase, mereu „îmbrăcate” în straie de sărbătoare, au acum un aspect greu de recunoscut, iar motivele nu sunt greu de bănuit... În satele unde au mai rămas câţiva locuitori de etnie săsească, bisericile evanghelice şi cetăţile respective se mai pot vizita, cu toate că starea lor este destul de precară: fisuri, tencuială căzută, umezeală. Alte biserici din zonele părăsite de saşi nu se mai pot vizita, fiind acoperite aproape în întregime de plante agăţătoare şi de ramurile copacilor, iar bisericile sunt fisurate de sus până jos, de multe ori punându-se întrebarea dacă vor mai rezista o iarnă. Tot aici cetatea ce apăra biserica a început să dispară, cărămizile fiind folosite de săteni pentru diverse construcţii.

Dar, cu toate acestea, pe turiştii care iubesc locurile încărcate de istorie medievală, zidurile cetăţilor săseşti din Transilvania îi vor încânta, cu siguranţă.

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)