Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Oameni de Nisip

 Fragment de roman, volumul Lacrimi pe Vatră

Ioana Stuparu

 

 

         Răutatea lui Petre-al Ioanii, nu mai are margini. Parcă e câine turbat. Până şi paparudele fug din calea lui.

         Vara, când se frig prigoriile de sete şi crezi că o să ia pământul foc de atâta uscăciune, încep să vină, prin Mârşani, paparudele.

         Cârduri-cârduri, copiliţele rudăreselor din Rojişte, fete tinere, “curate”, cu trupurile îmbrăcate în boj în loc de haine, cântă şi joacă, rugându-se la Dumnezeu, ca să  dea ploaie.

         Nu vin singure. Le însoţesc rudăresele mame sau surorile mai mari, care nu mai sunt curate pentru a juca paparuda. Ele vin pentru a purta de grijă copilelor şi a striga cu putere, prin sat, ca să le audă lumea:

         _ “A la rudă, paparudăăăă!…”.

         Lumea iese în drum, să le primească. Se bucură de venirea lor. Le mai creşte, un pic, speranţa în suflet, că poate pe paparude le ascultă Dumnezeu şi trimite pe pământ stropi de ploaie binefăcătoare.

         Unchiul Oane a şi băgat ciutura în fântână. Paparudele s-au adunat în jurul lui şi au început să cânte:

 

                   “A la rudă, paparudă,

                   Ieşi afară şi ne udă.

                   Cu găleata plină,

                   Ploile să vină.

                   Cu găleata rasă,

                   Ploile să varsă.

                   Adă, Doamne, ploaie,

                   Pământu’ să-moaie.

                   Adă, Doamne, ploile,

                   Să crească porumbele”!

 

         Unchiul Oane apucă ciutura şi aruncă apă rece şi proaspătă pe paparudele, care chiuie şi se zbenguie, când stropii le ating trupurile. Trupuri crude, de fetiţe rudărese, împodobite cu boj! Nişte copiliţe!…Frunzele de boj, care le protejează, foşnesc în jurul lor.

         Rudăresele însoţitoare stau la distanţă, pentru a nu fi udate şi ele.

         _ Aruncă-le şi pe cap, nea Oane!, strigă Sande.

         Ca la un semn, s-au repezit rudăresele cele mari şi s-au rugat de unchiul Oane:

         _ Nu le uda pe cap, trăite-ar Dumnezeu, că sunt crude şi le prinde boala! Aruncă pe unde-o fi, dar numai pe cap, nu, boierule!

         _ Gata, ajunge! Am aruncat destul! Pe urmă, nu ne mai rămâne apă-n fântână!, a zis, împăciuitor, unchiul Oane.

         Paparudele s-au oprit din joc şi s-au dus către rudăresele care le însoţeau. Din boj se scurgeau stropi mari de apă. Le-a luat cu frig. Dârdâiau şi le clănţăneau dinţii.

         După ce şi-au adunat tot ce căpătaseră de la lume, rudăresele şi-au aruncat desagii pe umeri şi au plecat strigând:

         _ “A la rudă, paparudăăăă!”.

         Ajunseseră cu cântatul şi cu jucatul, la fântâna din mahalaua Bulugeştilor:

                   “Adă, Doamne, ploaie,

                   Pământu’ să’moaie”,

         Petre-al Ioanii, care tocmai trecea pe drum, le-a auzit cântând şi s-a răstit la ele:

         _ De ce vă rugaţi, fă, la Dumnezău, ca să vă dea ploaie?

         Luată prin surprindere, una dintre rudărese l-a întrebat:

         _ Da’ la cine să ne rugăm, creştine?

         _ La partid să vă rugaţi, că el vă dă ploaie!

         _ Cine e ăla, boierule? Ăla de zici matale e mai mare decât Dumnezău? l-a întrebat rudăreasa.

         Înfuriindu-se, Petre le-a luat la înjurături:

         _ Fir-aţi ale dracu’ de ţâgănci! Nu ştiţi cine e partidu’, ai? Staţi că vă-arăt eu vouă, să mai veniţi pe-aici prin sat şi să vă mai rugaţi la Dumnezău, să vă dea ploaie!

         Le-a alergat pe paparude, dând cu pietre după ele, până le-a scos din Mârşani.

 

         S-a dus buhul printre rudari, despre Petre-al Ioanii. De atunci, paparudele se feresc din calea lui, ca necuratul de tămâie.

 

         *

 

         Petre-al Ioanii!… Câine de om!…

         Nici Alboi, perceptorul, nu era mai câine de om ca ăsta!

         Dacă în haitele de colectori sau de perceptori se afla şi Petre-al Ioanii, atunci era prăpăd!

         Când au venit cu ţoghiile la noi, în bătătură, o Doamne-Dumnezeule!  Treieraserăm. Aduseserăm grâul acasă şi-l suiserăm în pătul. Aproape că umpluserăm magazia.

         A doua zi, au şi venit colectorii, să ridice cota; am achitat tot, ca să nu ne mai bată în poartă te-miri-cine.

         Seara, după ce s-a întunecat bine, a venit un om şi i-a şoptit lui tata:

         _ Vezi că o să vie ăştia, să-ţi ia grâul din magazie!

         _ Pentru ce?

         _ Cota.

         _ Care cotă? Am achitat tot!…

         _ Şi ce dacă? Ţi-au mai găsit o restanţă.

         _ N-am, mă, nici-o restanţă!… În fiecare an, mi-am achitat tot, ca să ştiu o socoteală…

         _ Ai prea mult grâu în magazie, Ştefane!… O să rămâi fără el, să ştii! Treaba ta, eu ţi-am spus, faci ce vrei!…a zis omul, dispărând în negură numaidecât.                                                                *

         După ce s-a lăsat liniştea peste sat, tata şi mama s-au apucat să pitule grâul în coşarea oilor. Au făcut o groapă şi au umplut-o cu grâu. Au astupat totul aşa, încât să nu se cunoască nimic.

         A doua zi, de dimineaţă, a venit la noi în bătătură o haită de colectori. Erau mulţi şi aveau nişte ţoghii lungi şi înguste, care sclipeau. Au intrat pe poartă şi s-au oprit direct în aria vitelor. Au început să înfigă ţoghiile, din loc în loc. Doar vedeai cum îi pune vârful pe pământ şi imediat dispare, ca şi când nici n-ar fi fost. Era şi Petre-al Ioanii, împreună cu haita. El era cel mai înverşunat. Înfigea ţoghia în pământ, cu atâta patimă, de credeai că e turbat. Aria era mare. Petre scotea ţoghia din pământ şi o înfigea din nou, înjurând şi urlând, ca un apucat.

         Mă uitam la el şi nu mai puteam de frică. Mă aşteptam ca, acu’-acu’, să întoarcă ţoghia şi s-o înfigă în noi, de necaz că nu găseşte nimic.

                                                                  *

         Of! Of! Of! Neica Petre! Eram aproape vecini. Decât că nu făceam parte din aceeaşi mahala. Adică nu ne împărţeam colaci unii la alţii, în zilele de sărbătoare.

         Neica Petre! Se jucase cu tata în ţărână, atunci când erau copii, iar acuma venise să-l sfâşie…

         Măcar la Alboi – perceptorul – nu te puteai aştepta să fie bun. El nu era om de-al satului.

_ Ce pretenţii să ai de la un străin de sat?, zicea mama. Lasă-l, dă-l moartii, că şi-aşa e destul de bătut de Dumnezeu! Nu vezi că şi-a schimbat numele? Vrea să-şi uite naţia din care se trage, dar nu poate, fiindcă-l dă pielea de gol… Culoarea pielii n-o poţi schimba, oricât te-ai căzni! Hai, că din albă o mai poţi face neagră, că te mai arde soarele, te mai bate vreun vânt… Însă din neagră, n-ai cum s-o faci albă!… Cu pielea neagră te-ai născut, cu pielea neagră mori!

   Ioana Stuparu

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)