Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

OLE!

Rodica Elena LUPU

Grafica de Roca

 

 

Din punct de vedere arhitectural, se vede că acest oraş e capitala unui fost imperiu, aşa cum şi Viena şi Budapesta te face să vezi acelaşi lucru. Sunt cetăţi ale unor imperii care au avut perioada lor de dominaţie în lume şi descoperi clădiri uriaşe, impunătoare, care au o sobrietate a lor şi cred că după clădiri îţi poţi da seama de trecutul unei ţări. Clădirile transmit mult. Interesant e că Madridul are monumente impunătoare, caracteristice oricărei capitale, dar şi numeroase statui umane, care transmit multă căldură. Toreadorul din Plaza, Monumental de Las Ventas salută mulţimea ca la coridă. Am ajuns în parc şi m-am aşezat pe o bancă. La celălalt capăt al băncii am văzut un om care fumează: era o statuie. În imensa piaţă Puerta del Sol, care este şi centrul istoric al oraşului, un tip mătură - e o statuie de bronz. Seara, această piaţă e plină de lume. Foarte mulţi puşti care stau pe jos, fumează, beau. Locuitorii Madridului sunt foarte liniştiţi şi civilizaţi. Nu am auzit nici o maşină la care să-i scrâşnească roţile, să claxoneze – ca la noi în capitală - sau să se dea cineva în spectacol. Cred că aici intervine şi respectul pentru celălalt.

 

În zona centrală există o serie de palate şi biserici monumentale: Basilica de Nuestra Senora de Atocha, biserica San Francisco el Grande datând din secolul 18, devenită panteon naţional. Au loc, fără să se excludă reciproc, şi valorile clasice, şi cele contemporane. Întâlneşti cu mare drag, istoria cu tot ce înseamnă modernism. Cervantes şi eroii săi, Don Quijote şi Sancho Panza, se simt ca acasă în Plaza de Espańa. Velasquez stă lângă Zidane. Sunt doi zei care nu se exclud şi spaniolii îi respectă şi pe unul şi pe altul.

 

Ce frumos e Madridul, o simbioză, e un oraş în care te simţi bine. Dar ştiţi ceva? Mie nu-mi place, n-aş vrea să locuiesc aici. De ce? Eu sunt obişnuit la noi, cu ritmul acela trepidant, să fie gropi în şosea, să mi se vorbească urât... Să te înjure unul la magazin... Dacă aş putea aş trimite fiecare român să stea numai trei zile undeva în vest. Sunt convinsă că nu ar mai arunca ţigări sau hârtii pe jos... Şi pe suporterii echipelor de fotbal, de la noi din Bucureşti mai ales, i-aş trimite.

 

Dacă ai vedea ce e la noi când joacă Dinamo cu Steaua în Ghencea, sau Rapidul, ţi-ai face cruce. E infernul pe pământ nu altceva. Strică tot, pun stăpânire pe mijloacele de transport, rup scaune, sparg geamuri. Ca la balamuc. Să nu mai vorbim de meciurile cu alte echipe din ţară sau străine. Şi atunci e prăpădenia pământului nu alta. Eu i-aş trimite nu să vadă ce se întâmplă pe teren, ci spectacolul din tribune. E fascinant.

 

De ce nu mi-ar place să stau aici? Aşa am crescut şi m-am obişnuit. N-aş rezista în altă ţară. Oricât ai sta la Madrid sau la Paris ţi se face dor de manele. Ce vrei, asta e. Pentru nimic în lume n-aş da România pe altă ţară. Am râs aşa de una singură, fără să mă privească nimeni cu mirare că doar eram în ţara unde oamenii zâmbesc şi cântă tot timpul. Şi, în ciuda faptului că este cald şi că toată suflarea autohtonă a Madridului se bălăceşte acum în Mediterana sau în Pacific, am hotărât eroic să descopăr maiestuoasa metropolă, cot la cot cu miile de turişti străini care au invadat străzile, parcurile, barurile, restaurantele, hotelurile şi autobuzele „Madrid-Vison” înarmaţi cu hărţi şi încălţaţi invariabil în tenişi albi.

 

Ies din hotel echipată oarecum similar fericiţilor invadatori, mai puţin camera video atârnată de gât. Mă amăgesc cu speranţa că aparatul meu „Kodak”, numărând nu mai puţin de 20 de ani, va face cu brio faţă tuturor provocărilor şi, mai ales, concurenţei moderne. Analizez rapid situaţia şi ajung la concluzia că este timpul să mă cultiv. Aşadar, la muzee cu mine. Un moment.... Trebuie să mă decid la care dintre ele. Pierd jumătate de zi răsfoind pliantele de la „Reina Sofia”, „Prado” şi „Thyssen-Bornemissa”. Grea decizie. Mă plimb sub soarele neiertător pe Paseo de la Castellana până ajung în Plaza Colon. Admir peisajul cu ochiul nepervertit al unui nou venit. Şi cu gura căscată, bineînţeles... dar nu de admiraţie, ci de sete. Acum privirile mele au o ţintă precisă... caută un chioşc de unde să pot cumpăra o sticlă cu apă rece. Şi, minune! Nu numai că zăresc chioşcul, dar, lângă el, cu litere de o şchioapă stă scris „MUSEO”! Mă hotărăsc brusc, arunc din mers pliantele primului turist japonez care mi-a ieşit în cale şi mă îndrept spre muzeu. Constat cu încântare că este vorba de „Museo de Cera”. În fond, tot muzeu, aşa că, înaintez fără şovăire. La intrare te întâmpină câteva oglinzi. Câteva oribile căci mă văd pătrată, un metru înălţime şi unul lăţime. Trec mai departe şi poposesc mai mult de zece minute în faţa unei minunate imagini, a mea lungă, slabă şi zăludă. Dar mai ales slabă! Ce bine ar fi să am aşa ceva acasă!, îmi spun în gând. Moral ridicat garantat!

 

Trec mai departe şi cumpăr bilet complet, 1500 pesete. Include vizitarea muzeului, „Cine Multi-Vision”, „Trenuleţul groazei” şi „Simulatorul”. Încep cu muzeul propriu-zis. Aud în spatele meu şuşoteli cum că ar fi fost inaugurat în 1972. Mă grăbesc, speriată că voi trage cu urechea la o conversaţie cultă. Traversez galeriile înşirate ca mărgelele pe aţă şi decorate în diferite stiluri, în funcţie de epoca şi civilizaţia pe care le reprezintă. Sunt populate de statuete în mărime naturală, cu ochii vii şi mişcări îngheţate, unele triste, altele zâmbitoare, unele aşezate sau culcate, altele în picioare sau în genunchi. Istoria îşi spune cuvântul. Un interminabil şir de figuri celebre, de la Traian, până la actualul prim-ministru al Spaniei şi familia regală. Cuminţi, urmează actori îndrăgiţi şi personaje de film sau de desene animate. Sportivi, oameni de cultură şi de ştiinţă, tablouri celebre, de exemplu „Meninele” lui Velasquez, recreate în trei dimensiuni. Mă opresc fascinată în faţa unei platforme care se învârte la infinit purtând dansatori de Flamenco. Alături Riki Martin şi formaţia Beatles. Apoi Micheal Jackson şi îndrăgitul interpret Julio Iglesias.

 

Sunt aproape vii, îmi spun  şi mă apropii exagerat de mult de zâmbetul lui Riki. Mă gândesc cu înfiorare ce-ar fi dacă m-ar muşca de nas. Râmân o secundă în aşteptare... Dar nu se întâmplă nimic, doar un copil, care mă priveşte cu atenţie, începe să râdă zgomotos arătându-mă cu degetul. Dispar din scenă şi mă îndrept spre galeria personajelor de groază şi a marilor asasini. Urmăresc câteva momente printr-o spargere şi mă strâmb semnificativ în faţa păpuşilor de ceară schimonosite şi vopsite în roşu-violet. Deduc că sunt nevinovate victime ale faimoşilor monştrii, cum văd că scrie la intrare în galeria lor.

 

Mă întorc printre personajele de groază: Dr. Jakel şi Mr. Hyde, Franckenstein şi Dracula. Da, da, dracula al nostru. Aici am parte de puţin mai multă mişcare. Dracula iese şi intră, însângerat şi cu colţii la vedere, dintr-un sicriu, iar Franckenstein se mişcă înainte şi înapoi, dă din mîini şi rânjeşte oribil. Se zice că, odată, un onorabil cetăţean spaniol încerca să îi explice odraslei că nenea nu este decât o statuie acţionată mecanic, moment în care, mecanismul s-a defectat iar monstrul a început să se mişte dezordonat, aşa cum nu scria în program. Drept urmare, domnul a luat-o îngrozit la fugă, iar puştiul a rămas să se amuze, după care a anunţat un paznic că nenea Franckenstein s-a stricat. Nici nu mă miră. Copilul nu ştie ce e teama şi a înţeles ceea ce i-a explicat tata. Mă miră atitudinea tatălui.

 

Mă întoarc puţin la galeria copiilor pentru a admira încă o dată pe Mery Poppins atârnată de tavan, pe Bart Simpson şi pe Alba ca zăpada urmată de cei şapte pitici. Un carusel neobosit învârte alte personaje amuzante. Scufiţa Roşie şi Heidi, mult mai mari decât mi le imaginam în copilărie, îmi zâmbesc neobosit. Popasul meu în lumea magică a poveştilor se termină brusc, căci copilul obraznic de mai devreme mă vede şi izbucneşte iar în râs, de data asta împărtăşind veselia cu ai săi părinţi. Ies din muzeu, dar nu am timp să-mi revenim, căci sunt luată pe sus de valul de vizitatori care se îndreaptă spre trenuleţul groazei, ultima cursă. M-am urcat în trenuleţ cu dorinţa sinceră de a mă lăsa speriată. Cu toate acestea, nu am reţinut decât efectul vizual deosebit realizat de un proiector, asupra unei figuri de ceară. Puteai jura că respectivul vorbeşte şi-şi mişcă ochii şi muşchii feţei precum unul dintre noi, cei vii. Trenuleţul se plimba într-un ritm foarte odihnitor, printre tot felul de dihanii de mucava care se mişcă mecanic sau urlă de mama focului. Toată lumea a izbucnit în râs când am călătorit printre stele, pe ritmurile muzicii din „Star Treck-next generation”. A urmat „Cine multi-Vison”, adică un film interminabil despre istoria Spaniei, proiectat pe un ecran de zeci de proiectoare. Mi-a atras atenţia statuia care la început s-a ridicat în picioare şi, datorită aceluiaşi efect vizual, ne-a vorbit părinteşte despre ceea ce avem să urmărim forfotind de plictiseală nu mai puţin de 30 de minute.

 

Şi uite aşa, a rămas numai „Simulatorul”. Din păcate, fusesem cu puţin timp în urmă în parcul de distracţii, aşa că efectul a fost cum se poate de nesemnificativ. Cuşca micuţă în care ne-am înghesuit zece persoane huruia şi zdroncănea îngrozitor, iar ecranul pe care trebuia să urmărim traseul fantasticiei maşinuţe la bordul căreia ne străduiam să ne închipuim, era suficient de alterat cât să ne forţeze imaginaţia să completeze lipsa parţială a imaginii. Cu toate acestea, am recunoscut filmul pe care îl văzusem în condiţii infinit mai bune în parcul de distracţii. Tot criticând în gând, momentul simulatorului a luat sfârşit şi am fost evacuaţi. Nu mai rămânea decât să trec încă o dată prin faţa oglinzilor buclucaşe şi gata vizita completă la muzeu! Am plecat cu inima îndoită. Oare mie îmi vor face vreodată statuie de ceară? De ce?

 

*  *

 

La Museo del Prado rămâi tablou. La Prado, la Thyssen-Bornemisza şi la celelalte muzee, am fost ca un turişt curios. E foarte important cum te duci la un muzeu, ce aşteptări ai. Nu mă uit la tablouri cu curiozitatea profesionistului pentru că nu mă pricep la aşa ceva. Am văzut odată ceva extraordinar, dar nu mai reţin exact în care muzeu. Era un grup de copii cu profesorul lor, care le expica şi, surprinzător, toţi se uitau numai la tablouri în care personajele erau încălţate. M-am tot uitat la ei şi nu puteam să pricep despre ce este vorba. M-am apropiat şi am dezlegat misterul. Era un grup de ucenici pantofari cu meşterul lor care le prezenta încălţămintea de-a lungul timpului şi de aceea erau atenţi la încălţările celor din tablouri.

 

Părerea mea este, şi am mai spus-o când am vizitat Luvrul, că fiecare ia ce vrea din tablouri. Eu am mers la muzeu pentru că nu văzusem niciodată Goya sau Velasquez şi eram curioasă. Există aici o sală mare unde vezi doar operele lui Goya şi nu mi-a plăcut. Vreau să fie mai multe tablouri, opere ale mai multor pictori ca să le pot compara. Aici ce să fi comparat?! Oricum nu eram expertă în pictură şi, ca să fiu sinceră, după o oră m-am gândit că ar fi timpul să plec. Dar până la urmă am rămas şi am văzut tot muzeul.

 

La Madrid există chiar şi un muzeu al jambonului. Spaniolii se dau în vânt după jambon şi de acolo poţi să cumperi câtă carne vrei. Apoi, cel mai mare lanţ de magazine de la ei se numeşte El Corte Ingles. N-am întâlnit nici măcar un cerşetor pe unde am umblat, dar aici erau doi, chiar la intrare. Pun pariu că sunt români? Am întâlnit şi la Paris. Am trecut pe lângă ei şi i-a întrebat, direct în româneşte: „Vă dau ăştia ceva mă?” „Nu dau domniţă, sunt tare zgârciţi”, au răspuns imediat cei doi. În tot Madridul am întâlnit doar doi cerşetori, şi ăia erau români.

 

Am văzut aproape tot ce era de văzut în capitala Spaniei, de la Muzeul Prado până la stadionul Santiago Bernabeu. Şi, am rămas ca la dentist. Ştiţi cum merg aici oamenii la meci? Dacă nu ştiţi, vă spun eu. Ca la teatru sau ca la operă. Bărbaţii îmbrăcaţi la costum şi cu cravată, iar femeile în toaletă de spectacol. Mirosea peste tot a parfum de la Hugo Boss până la Davidoff. Chiar m-am întrebat: Ce-i aici oare, sală de spectacol sau stadion? O întrebare pusă în glumă pentru că era clar că eram în faţa marelui stadion.

 

Sub conducerea lui Santiago Bernabeu, ales preşedinte în 1943, a fost cumpărat terenul pe care avea să fie construit cel mai modern stadion din acea vreme. Stadionul s-a numit La Castellana şi a fost inaugurat în 14 decembrie 1947 cu ocazia meciului contra echipei portugheze Os Belenenses câştigat de Real. Stadionul avea să-şi schimbe numele în Santiago Bernabeu. Stadionul avea să fie mărit cu un al 31-lea amfiteatru numit „gallinero” la cucurigu iar acum are o capacitate de 74309 locuri şi este situat pe Cancha Espina. Pe viitor se doreşte construirea unui stadion la aproximativ 5 kilometri de Bernabeu şi a unei baze sportive ce se va întinde pe 1200000 metri pătraţi. Să vedeţi cum era aici. Încă de dimineaţă era o coadă infernală la bilete. Da, dar ştiţi cum era? Jur-împrejurul stadionului, om după om, în şir indian. Liniştiţi, toţi îşi aşteptau rândul. Nu se băga nimeni în faţă, nu înjurau, nu ţipau. Cum se duc la noi la film la Mall, aşa merg aici la stadion.

 

Am fost şi la coridă, într-o arenă mare, undeva la marginea oraşului. Şi aici, lume bună, la fel ca la fotbal. Oamenii vin să se destindă, cu sufletul deschis. Aici am întâlnit mulţi, foarte mulţi turişti care vin şi fac poze la un spectacol degradant, din care nu pricep absolut nimic. Ce-or fi găsind să ţipe şi să se bucure că taurul fuge după un amărât de om, cât o mogâldeaţă, călare pe un cal, zău că eu nu am înţeles. Şi. totuşi, închei cu: Ole!

 

Rodica Elena LUPU

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)