Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

POVESTE DE IARNĂ: CĂPRIOARA

 Ilinca NATHANAEL

 

 

Victoriţa era atât de fericită! În sfârşit singură, departe de lume, în munţi, în seara de ajun, fără servici, fără colegi, fără maşini şi tramvaie. Numai mănăstirea cu zăpada care a cuprins-o în lumina nopţii. Numai ea şi cerul, ea şi copacii, ea şi albul zăpezii. Asta îşi dorise din totdeauna să facă, să zboare, să râdă, să alerge de una singură prin noaptea asta , prin ninsoarea  asta care-i inunda ochii de atâta sclipire. Nicăieri nu mai văzuse atâta strălucire de culori aruncate pe zapada care devenea purpurie, roşie, violet, roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întâmplase cu mult în urmă, atunci când era copil, numai atunci de anul nou sau de Crăciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, să se bucure de ceva atât de frumos, de minunat, de miraculous, ca zăpada care nu se mai termina să-i inunde ochii, chipul, hainele şi sufletul într-o stare de bucurie fără sfărşit. Acum devenise pentru prima dată copil în adevăratul sens al cuvântului. Parcă lumea în care trăise o făcuse să fie bătrână, să îmbătrânească pur şi simplu înainte de vreme şi nu era vorba de o bătrânţe a trupului ci de o bătrâneţe a sufletului ei, o bătrâneţe periculoasă.

 

Era aşa de aproape de zăpadă, încât, ajunsă în pădure, îşi dori să dispară pur şi simplu în albul acela care nu putea să fie decât puritatea lui Dumnezeu, atunci când El a făurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea să chiuie, îi venea să râdă, dar nu putea cu glas tare, era singură şi atunci râse cu sufletul ei de fecioară îndrăgostită de cer, de univers, de glorii, de măreţii fără seamăn, cu sufletul ei de mireasă  fără mire. Zăpada asta o îmbrăca pe ea şi  tot sufletul ei într-o rochie albă a nunţii fără sfârşit, de care nu mai putea şi nu mai voia să se dezbrace, pentru că ea se simţea acuma într-o lume fantastică. Cerul era pe pământ, era ajunul, ceva se întâmplase în sufletul ei.  Minunea asta de zi pe care o trăise, pe care o aşteptase să răsară, să se nască, să vină ca să o poată trăi, îi schimbase existenţa şi avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dădea voie să mai sufere inutil. Copacii erau fraţii ei şi cerul pe care voia să-l atingă cu mâna, universul în care ar fi vrut să zboare. Văzu nişte flori care nu mai apucaseră să înflorească, erau de-a dreptul îngheţate şi se întristă puţin pentru că ea, se simţea asemenea lor, şi în inima ei nu mai apucaseră să înflorească multe alte lucruri, stări, idei, sentimente. Lumea în care trăia ea era aşa de ciudată, oamenii aveau relaţii nu mai aveau sentimente.

 

Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legâmânt cu ea însăşi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de noaptea  aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a morţii şi a autodistrugerii.

 

Dincolo de tot ceea ce trăim şi gândim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că suntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al întrupării, dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.

 

Stând aşa în noapte, rezemată de copacul care nu putea  să fie decât martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni şi nu a fost încă, voia parcă  mai mult să înţelagă, să ştie, să simtă, să fie mai aproape de acel ceva neştiut care se ascunde nouă cu un alt înţeles al lumii. Puse urechea pe scoaţa copacului, voia să audă atunci în noaptea aceea când stelele şi luna erau lumânările aprinse care făceau zăpada să strălucească în mii de culori, voia să audă ceva să înţeleagă ceva miraculos, ceva cu totul şi cu totul nou în viaţa ei.

 

Stând aşa cu urechea lipită de copac, mai întâi îi fuse frig, pentru că scoarţa era rece dar apoi începu să se încălzească şi parcă să fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls, ca o zvâcnire în trunchiul copacului, parcă ceva urca de jos în sus şi voia să ţâşnească în vârtejuri de neînţeles şi îşi auzi, îşi simţi cum inima îi bate foarte tare. O emoţie a cuprins-o, simţea cum ceva de nepătruns în această lume trece prin tot ceea ce înseamnă copac, zăpadă, zi, noapte, soare, lună. Prinse copacul în braţe, copacul acesta era la fel de singur ca şi ea, în această pădure plină de copaci. Şi ea trăia într-o lume plină de oameni şi în felul acesta singurătatea îi era pe zi ce trece şi mai mare. De ce, pentru ce? Voia atunci să fie aşa ca şi copacul acesta pe care îl luase în braţe, apoi se sprijini de el, se lăsă să alunece până ce se rostogoli în zăpadă şi stătu aşa cu faţa în sus să privească cerul în noapte, luna şi stelele cum se rostogolesc pe el într-o mişcare statică. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru că toate în felul lor încercau să strălucească mai tare pentru Cel Care le-au creat şi le-a făcut aşa de frumoase. Îşi aduse aminte de sfântul Francisc care vorbea de fratele meu soare şi de sora mea lună, dar ea voia să spună şi mai mult: „fratele meu cer şi fratele meu univers, luaţi-mă cu voi şi arătaţi-mi ce este dincolo de voi, dincolo de starea aceasta a mea. Vă daţi seama, în noaptea asta de Crăciun ceva miraculos se întâmplă pentru toată această ordine, pentru toată această măreţie pe care eu nu o pot înţelege”. Zăpada era aşa de moale, dar pe Victoriţa o prinse frigul şi simţi nevoia să se scoale de jos, se rezemă din nou de tulpina copacului care o primise aşa de tăcut, să mediteze lângă el şi-şi zise: „aici este starea mea cea mai înaltă, în forma asta eu pot să înţeleg ce este acest miracol al lumii care-l cupride în mărginirera ei pe Cel Care a creat această lume”.

 

Victoriţa se uită din nou la cer şi la stele şi i se păru că o stea este şi mai mare şi mai mare şi mai aproape de ea, parcă vine spre ea, îi veni sâ râdă de propria ei  închipuire pentru că ea îşi întredeschise ochii intenţionat ca să poată să simtă această iluzie şi cum se juca aşa cu această lumină tainică a nopţii şi a stelelor, şi a zăpezii, deodată auzi un foşnet deosebit de lin. O tresărire şi un îngheţ o electrocutară de sus până jos şi un gând o făcu să se cutremure: „un om!!”. Parcă cineva îi pătrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun şi mai sfânt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înţeles, şi de neînţeles pe această lume, naşterea Lui, naşterea Lui care este aşa de tăcut, aşa de trist, aşa de măreţ, aşa de magnific, aşaaa de… Nu întoarse capul, stătea lipită de copac, parcă ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, să nu fie văzută, să nu fie simţită, îi era frică, foşnetul acela se mai auzi încă o dată aşa de lin în singurătatea ei mare, apoi tăcere, şi încă o dată… Victoriţa privi înainte fără să clipească şi o văzu… cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se, cu blana perfectă... Căprioara se uita la Victoriţa, şi Victoriţa se uita la ea, erau amândouă la fel de speriate, şi la fel de libere, la fel de libereeeee să primească şi să privească frumuseţea pădurii, frumuseţea lui Dumnezeu. Victoriţa nu mai putea nici măcar să respire, nu voia să se mişte ca să o facă pe căprioară să se sperie şi să fugă. Mai durară câteva secunde în care Victoriţei îi era frică să facă un singur gest, căprioara întoarse capul în direcţia opusă, făcu un pas, mai făcu unul, şi încă unul, după care dispăru printre copaci tot aşa de repede cum apăru.

 

Victoriţa putu în sfârşit să tragă aer în piept şi rămase mută de bucurie şi de atâta frumuseţe. Stătu aşa un timp fără să se gândească la nimic, voia pur şi simplu să fie la fel ca zăpada, urmele lăsate de căprioară, copacul de care stătea rezemată, frunzele care nu mai căzuseră şi erau acoperite de albul acela proaspăt nins, ca stelele şi luna, ca ninsoarea care cădea peste ea aşa de lin, ca acest frig, ca această căldură pe care o trăia, ca acaeastă noapte, ca acest firesc care se naşte, care există, în această frumuseţe a Lui, care a creat tot şi în care El a venit să existe la fel cu noi.

 

Victoriţa voia să fugă după caprioara aceea, voia să ia cu ea şi zăpada şi stelele şi tot, tot, şi le luă, pentru că atunci în noaptea aceea a înţeles că frumuseţea aceasta de aici şi de acum nu va putea fi nicodată distrusă, şi dacă sufletul poate să cuprindă în el această frumuseţe şi dacă El, cel nespus de minunat, a venit să locuiască în această minune a creaţiei sale, noi avem în noi ceva atât de măreţ, încât măreţia aceasta trebuie căutată de-a pururi pentru că este veşnică.  Repetă aşa, într-una: „Dumnezeule, eşti magnific!”. Asta îi venea să spună mereu, mereu, şi pentru că stătuse atât de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-o dată frigul şi cu aceste cuvinte în gând se îndreptă către interiorul mănăstiri cu fericirea că trăise un înţeles aşa de mare, încât avea să se hrănească din el toată viaţa. Ştia că frumuseţea aceasta nu va putea să o uite nicodată.

 

Victoriţa zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gândurile în culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise. Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.

 

Ilinca NATHANAEL

Decembrie, 2006

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)