Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

POVEŞTI  PENTRU GABRIELLA

(Fragmente)

Ştefan-Doru DĂNCUŞ

 

 

Prima dată să intri în cameră. Gesturile vin după tine ascultătoare, deschizi geanta, găseşti un pix, iei foile greşite din imprimantă, îţi spui că vei scrie pe verso-ul lor ceva memorabil, epocal. Pe masă o gutuie, o sticlă cu apă minerală, ţigările, cafeaua, băutura, ceasul deşteptător şi tabletele pentru inimă. Te uiţi la foile albe cu milă, îndurerat de imaculatul lor, jignit de profesia ingrată de călău. Le ucizi cu sadismul celor ce au descoperit tăbliţele de lut, le acoperi cu sunetul telefonului, le ucizi din iubire. Iar Gabriella acestei Capitale numai pagină goală vrea să fie, doreşte cu nesaţ să scriu pe epidema ei, nu pe foile greşite ale imprimantei – gelozia ei poate ucide dacă nu e băgată de seamă la timp

DAR:

Stau într-o încăpere posibilă numai datorită ei, mă mulţumesc cu foarte puţin, plecarea ei la facultate o salvează de lăcomia pe care eu însumi mi o detest, de-ar sta mai mult în preajmă aş sfâşia-o, aş face din carnea ei tăbliţe pentru operele obraznice ale omenirii, aş face orice să scap de blestemul devorării a ceea ce am mai scump. Un lup nenorocit, asta sunt în faţa foilor albe, mă amăgesc, poate sunt omul de pe stradă, poate un ţăran sau un muncitor necalificat, poate am o fire simplă şi bonomă dar îmi sticlesc ochii, mi se înalţă în gingii despoticul carnagiu, mă grăbesc să o consum rapid până nu-i pierd mirosul, până nu se vor bate pe cadavrul ei păsările cerului.

“E prea mult”, mă rog Dumnezeului meu animalic şi lupesc, aştept o binecuvântată pedeapsă, o meritată şi definitivă sentinţă însă nu mă aude nici o fiinţă raţională, necum Atotiertătorul.

Gabriella apare înfiorată de frigul toamnei şi eu, vânătorul, o adulmec, am ochii roşii, abia mă abţin s-o distrug, să o stric, să o desfiinţez – strig pe hârtie, mă tăvălesc în chinurile iadului – “treacă de la mine paharul acesta”! Ea nu este altceva decât rezultatul sutelor mele de ani de înţelepciune. Dacă nu mă voi atinge de ea voi muri în sfârşit iar cea mai apropiată imagine despre mine, pe care cititorii ar putea s-o înţeleagă, este că sunt ceva asemănător vampirilor. Ce-am făcut în jumătatea asta de mileniu? mă întreb. Ce-am câştigat şi ce am cedat? Sunt obosit, istoria mă plictiseşte iar marile cuceriri tehnice ale omenirii mă izolează. Nu există pedeapsă mai mare decât tirania unei vieţi nesfârşite: sunt prea bătrân pentru a îngroşa rândurile războinicilor, sunt prea preocupat de moartea mea pentru a mă împotrivi clonării omului, sunt ceea ce savanţii refuză să recunoască – nemurirea. Gabriella mi-e cel mai drag ucigaş, cu iubirea, sufletul şi trupul ei, cu încăpăţânarea ei de-a mă obliga să nu-i stric alcătuirea chimică. Pentru prima dată, rezist tentaţiei de-a ucide femeia; odată, în toiul unei grele discuţii, m-a întrebat:

- Ţie nu ţi-e frică de nimic?

- Nici de Dumnezeu nu mă tem, i-am răspuns involuntar, ca la comandă.

Mi-a părut rău după aceea, au aflat o seamă de popi că exist, m-au afurisit şi mi-au spus că sunt dracul în persoană, n-am ripostat

DAR:

Cum să-mi fie teamă de cineva care mă iubeşte? Cum să mă îngrozesc de numele bunului meu Părinte, cum să tremur pentru greşeală dacă El mă ceartă cu bunăvoinţă, cum să nu fug în braţele Lui când mă atacă fiarele umanităţii moderne?

Aşa de mult m-am înfuriat în unul din secole încât am ucis vreo 300 de astfel de farisei iar istoria, aprobându-mă, a trecut impasibilă peste genocid.

 

Înverşunarea mea nu cunoaşte margini. Mă mistui în calmul, bunătatea şi blândeţea pe care le-am obţinut cu mari sacrificii. Mi-e silă de generozitatea cu care îmi ajut specia, mi-e silă de cuvintele pe care astăzi le scriu în limba română - n-am alta la dispoziţie. Nu cred în democraţie. Nu cred în valorile consacrate şi-n importanţa Americii, doamna asta bătrână, ţâfnoasă şi cu tabieturi, ce corupe minori şi minore pentru a-şi satisface plăcerile mizerabile – cineva să mă facă fericită! strigă ca nebuna, crăcănată pe uscatul unei bune suprafeţe a globului pământesc.

Nu-i nevoie să spun că, buiacă,  şi-a construit un cavou alb, că şi-a fabricat, pe dolari mulţi, bulgări de pământ igienici pentru clipa în care va trebui să suporte căderea lor pe sicriul plin de drapele cu stele (am mai cunoscut un zăpăcit care se culca într-o cutie de sticlă, să nu cumva să contacteze vreun virus ori vreo gripă, Michael Jackson parcă; amărâtului aceluia îi stau acum zilele în gât că suferă de astm).

Cuvintele pe care o vreme le-am folosit pentru literatură fac ravagii, au devenit materiale, tăioase şi decisive. Vreau să fiu ucis cu iubire, iar Gabriella este persoana perfectă, este ceea ce am căutat atâtea secole, este cea care mă poate scăpa de cei o mie de ani de pace. Nădăjduiesc să mor frumos, alături de dublura “l”-ului ei. Mă reculeg. E nemaipomenit de frumos gândul morţii – nu voi mai munci pentru bani şi mâncare, nu voi mai scrie cărţi pentru oameni, nu voi mai avea nevoie de cameră, geantă, pix,  ţigări sau apă minerală. Sunt fericit că această carte va apărea pe lume după dispariţia mea, aşa pot scăpa de doctor-docenţii ştiinţei umane care abia aşteaptă să tranşeze trupuri ca al meu, în ideea că vor putea izola nobila substanţă celulară; de parcă săbiile tătarilor nu mi-au fost de-ajuns!

Mă predau, am găsit ucigaşul potrivit, iubirea acestei femei îmi va lua trupul înaintea marilor savanţi. Ce să mai facă distinsele personalităţi cu un cadavru din care stranietatea a dispărut?

                               (…)

 

Poate nu mai ţii minte noaptea aceea: am coborât din pat şi am fumat o ţigară pe treptele casei. A doua zi, pe masa din bucătărie, între ceştile de cafea, era o foaie şi eu am citit:

            Incapabil de porniri adverse. Mi-au trebuit ani, paradoxuri, evenimente, dureri, răni – pentru a afla cine sunt şi ce caut aici, între oameni. Sunt chemat să-i judec, să dau de toţi pereţii cu justiţia lor greşită, să o iau de cravată şi, ochi in ochi, să-i spun:

            - Cum îndrăzneşti să-mi apari? Piei, Satană, din faţa ochilor mei!

            Mai vor un trup, l-au căutat cu fervoare. Serviciile secrete au ascultat milioane de convorbiri telefonice, miliţia şi poliţia au interogat mii de persoane, s-au întrecut călăii în desfiinţarea poruncilor Domnului prin toate închisorile. Au crezut că îl vor prinde pe Isus iar El, şi de data asta, a scăpat nevătămat.

            Acum, spre final, când irozii au umplut lumea şi ucid tot ce li se împotriveşte, în ideea că aşa vor pune mâna şi pe El, am venit să opresc genocidul, să extermin plutoanele de execuţie.

            Zile şi nopţi am umblat prin arşiţă şi zloată, bătând la toate uşile. N-a răspuns aproape nimeni, era prea cald afară sau era o vreme câinească. Ce să iert acum, în final, când securile călăilor stau deasupra capetelor lor? N-aţi folosit zestrea pe care v-am lăsat-o, aţi aruncat-o la gunoi, aţi dat porcilor toate mărgăritarele deşi v-am arătat cum mor porcii: înnecaţi. Intoxicaţi de propria duhoare.

            M-am cutremurat, tu ai uitat cafeaua pe foc, timpul nu mai curgea. M-a cuprins brusc o năprasnică durere de cap şi tu ai căzut, moale, pe podea. De n-ar fi fost crucifixul de pe perete care să ne preia cu bunăvoinţă nădejdea, am fi murit amândoi atunci, pe loc, singur ar fi rămas Isus, fratele nostru mai mare.

            În dimineaţa aceea un aparat, o maşinărie sau cam aşa ceva, a început să ţăcăne regulat, ca o toacă, numai că nu se oprea, nu avea pauza standard a slujbelor bisericeşti. Era îngrozitor mecanismul acela, era ca şi cum – gata, asta e. Implacabil. De neoprit.

            În dimineaţa aceea ne-a fătat pisica. Îi era greu, vedeam pe chipul ei de fiinţă inferioară – oboseala. Pisica noastră plângea de durere – actul naşterii în casa mea, sub ochii mei.

            În dimineaţa aceea, Gabriella a plecat la şcoală şi înainte de-a ieşi pe uşă mi-a spus:

            - Dacă bei, nu merge în oraş.

            - Încă nu ştiu ce voi face astăzi, am răspuns, apoi m-am ocupat de pisică.

            În dimineaţa aceea a venit bunica, a băut un pahar de horincă, a zis: “Las-o în biata ei de mâţă, tătă lumea naşte odată şi-odată”. Cum adică? am întrebat-o, gândindu-mă că naşterea este ceva ce aparţine numai părţii femeieşti de pe pământ. “Aşă bine”, a zis, iar au am completat-o în gând: “Sigur, totul e-n regulă. De mântuială. Cum aţi ordonat.”

            În dimineaţa aceea m-am spălat la robinetul din curte. Mi-am luat două beri. Pe drum a trecut un car, mecanismul acela şi-a întrerupt, timorat, activitatea. Fără toaca aceea ce-mi prevestea, parcă, viitorul, m-am simţit mult mai în siguranţă.

            În dimineaţa aceea s-a luat curentul, n-am putut asculta ştirile radio. Mi-am luat un pachet de ţigări cu filtru, ştiam că va urma o perioadă grea pentru teritoriul în care trăiam, nu era posibilă nici o minune care să-l binecuvânteze cu o ploaie. Mai ales că nici energia electrică nu exista. Era frumos afară, era o zi incredibilă.

            În dimineaţa aceea a venit o vecină să-i dau nişte făină de grâu. Mi-am aprins o ţigară cu filtru şi i-am pus un pahar de horincă. Ea l-a băut, a luat făina din dulap şi a zis că va mai veni pe la noi. A zis că ne va aduce nişte lapte. Fumam. N-am răspuns. Berea era pe sfârşite, în teritoriu era, încă, linişte.

            În dimineaţa aceea n-am simţit nevoia gesturilor măreţe. Gabriella a zis să nu merg nicăieri dacă beau. Cuvintele ei au sunat ciudat, ca un îndemn: “Nu pleca, Dorucu, fă ce vrei până vin de la şcoală”. Uneori se ia curentul. Mă gândesc la lucruri foarte importante şi asta numai din cauza cuvintelor unei femei nespus de frumoasă şi cu părul negru, în dimineţi în care nici o minune nu mai e posibilă pentru teritoriul meu.

            În ziua aceea nu s-a întâmplat nimic neobişnuit. Cele trei steluţe cu care-mi demarcam fragmentele scrise pe hârtii albe erau la locul lor, liniştitoare. Indiferente. Le-am şters cu pixul şi faptul acesta a produs undeva, în univers, un cataclism pe care nici în ziua de azi nu l-am înţeles, dar am aflat ce înseamnă pentru mine auzul. Să afli că pe pământ există “cucurigu”. Sau “ham-ham”. Nu-i aşa că e o descoperire epocală?

            În ziua aceea a fost cald. Doamna profesoară chiar – transpira la tablă – era toată numai apă. Sudoarea îi acoperea braţele, unele firişoare i se scurgeau printre sâni, apoi continuau traseul spre pântec, apoi alunecau de-a lungul superbelor ei picioare. Iar doamna profesoară nu le putea opri, nimic nu le putea face. Îşi ştergea fruntea cu o batistă răcoroasă. Pantofii. Râuleţele de apă sărată treceau şi de ei, ajungeau pe pământ. Pământul. Pământarele. Sau certitudinea că undeva, din cauza gândurilor unui bărbat, o doamnă profesoară se împiedică de catedră.

            În ziua aceea am fumat ţigări cu filtru. Am putut distinge, prin ceaţa atotstăpânitoare, culorile. Pachetul de ţigări era dreptunghiular şi roşu. Cana de cafea era cilindrică şi albăstruie. Sticlele de bere erau de un maro închis. Pe faţa de masă era desenată o căprioară portocalie. Prosopul de pe spătarul scaunului avea dungi verzi, cuţitul era de un gri selenar. Piciorul meu avea culoare deschisă. Jarul ţigării. Îmi venea să ţopăi de bucurie: vedeam.

            În ziua aceea m-am trezit devreme, nu răsărise soarele. Am întins mâna, am atins trupul Gabriellei. Ea s-a întors cu spatele, am fumat o jumătate de ţigară cu filtru. Am adormit până a sunat deşteptătorul – 7.20, soare, geamurile sclipeau. Prima senzaţie – mirosul de filtru ars. Gabriella. Mirosul persista. Cafeaua, un miros mai puternic. Am băut din aceeaşi ceaşcă lichidul închis la culoare. Mă irita faptul că şi-a pus sutien, că nu şi-a lăsat sânii liberi. Sânii femeilor nu trebuie ţinuţi în captivitate. Mirosul femeii mele, înnebunitor, umărul ei rotund. Ea duce cana la gură, mai trage un fum din ţigara cu filtru. Arhitecţii antici ar fi avut nevoie de o aşa femeie, ar fi putut face din picioarele ei coloane pentru templul lui Zeus.

            Ceasul. S-a întins lascivă în patul cu paie. Nici o femeie din viaţa mea n-a mirosit atât de frumos ca ea în ziua aceea – aşa am descoperit că am miros, un simţ în plus. Am iubit-o ca atunci când am muşcat amândoi din mărul acela blestemat, am posedat-o cu disperare şi speranţă, am devorat-o.

            N-am ştiut ce voi face în ziua aceea. Am pus mâna pe un instrument de scris cu uimire, nu ştiam la ce foloseşte construcţia aceea fragilă. M-am apropiat temător de hârtii, se luase curentul, hârtiile erau albe, aşteptau. Goale, fine la pipăit. Bune. Am început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea Gabriellei de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii.

            Am atins uşa – ea s-a deschis. Am atins pachetul de ţigări – nu s-a ferit. Am luat în mână sticla de bere – n-a protestat. Am înţeles că toate aceste lucruri îmi aparţin, că ascultă cu încăpăţânare de comenzile pe care le dau. În absenţa cuiva care să-mi ia locul, m-am proclamat generalul lor.

            În ziua aceea am fost singur. În dreapta mea, pe un deal, se afla o mănăstire. Tablouri, dulapuri, scaune, cărţi – lângă mine, o vietate neobişnuită năştea. Frunze verzi. Bricheta. O linguriţă. Hainele trupului meu. Ce interesant vin semnele acestea din degetele mele! Am aflat ce înseamnă oglinda.

            Doamna profesoară a terminat ora. Trec nişte zgomote stridente – automobile. În camera cealaltă, o fiinţă cu blană naşte. Mi-e rău sau, mai precis, nu mi-e bine, am intrat într-o lume nepotrivită.

            În ziua aceea nimeni n-a observat nimic, prin iarbă, tot felul de chestii vii îşi vedeau de treabă. Am aşezat talpa adidas în găleata cu bere: ratiocinat amănunt. Stridenţele nu dispar, cel puţin nu atunci când aşezi talpa adidas în găleata cu bere.

            Semnele au prins conturul scrisului. Îmi amintesc de un râu, ştiu că şi el, la fel ca mine, gândeşte. E mai calm, mai filozof, mai înţelept decât mine. El nu ştie să ucidă, nici nu-l interesează acest aspect. Desenele mele care au devenit deja “scris” curg fără oprelişte, ca şi cum aş scrie cu râul, ca şi cum el ar vrea să se ştie acestea.

(…)

            Cui mă grăbesc să spun că viaţa e frumoasă? Cui destăinuiesc eu dulceaţa serilor în care vieţuitoarele pământului vibrează după acordul universal al rugăciunii de mulţumire? Cui să spun că sunt orbit de iubire, de aceea cred orbeşte? Pentru cine fac atâtea blânde concesii? Pentru cine ridic cetatea asta de verbe nemaivăzute dacă nimeni nu va locui în ea?

            “Eu sunt cel ce grăieşte în pustie”, mi se răspunde.

            Nu există cămilă care să treacă prin urechile acului. Nervii noştri sunt aşteptaţi să treacă pe acolo şi în nici un caz altceva. Cu aceştia se coase, fără să ştim, a doua manta în care Domnul se va înveşmânta la Următoarea Venire.

            Din nou: pentru cine scriu aceste rânduri, pentru ce împrăştiu peste tot seminţele unei înţelepciuni pe care nici eu n-o cunosc în întregime? Pentru cine aduc “bună dimineaţa” asta de o impoliteţe revoltătoare dacă speţa umană are pretenţia lui “homo homini lupus”? Pentru Dumnezeu, nu mai simte nimeni, seara, înainte de-a adormi, două cuie străpungând palmele? “Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere, căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (Isaia, 52-54, 1).

(…)

            Ca şi astăzi, cu grupul acela de francezi. Cu cineva “de la cultură” care spune “voila un ecriteur”, sigur, fala noastră şi mândria în provincia lu’ peşte. Nişte stafidite întreabă dacă “ecriteurul” este căsătorit. Este, spune cel “de la cultură”, şeful grupului. Chescăvufe votrî dam? Ce. Tare bine. Notre dame este votre dame. Este universal women. Sau une femme fatale. Notre dame este special women. Ea face bine, totul e OK. Vai de capul nostru, numai nu ne arătăm, ne prefacem că totul e tres bien. Wonderfull life. Mă-sa pe gheaţă, asta le-aş spune la toţi, cu tâmpiţii ăştia de francezi pe cap. Colac peste pupăză, în România a venit şi iarna, unii fac greve, alţii stau la coadă pentru ajutorul de şomaj, parlamentarii îşi majorează salariile. Chescăvufe. Ca va bien. Directive, aplauze şi poezii instructive. Fără căldură şi apă caldă. Să o iei pe păduri de atâta tres bien. Notre dame, beautifull women. Aşa ne e mai aproape Europa. Suntem un popor viteaz, la fel ca înainte, ne mulţumim cu surogate. Cu fundaţii umanitare, că doar de la Râm ne tragem, francofoni ce suntem noi!

            Stradă de cenuşă literară, “una hirundo non facit vera”. Iar noi, bineînţeles, amabili. Scriitorul. Frigul care intră pe sub uşă, pe sub geam. Şampanii fără efect, notre dame este votre famme. Rima la români, “Prostia la români”, “Ieudul fără ieşire”. Tăcere, oricum nu te aude nimeni. Partidul e-n toate, în cele ce mâine vor râde la soare. Sigur că da, perfect, ca va bien. Grupul de francezi a plecat cu o impresie minunată despre nordul ţării. Apoi:

Am înţepenit în fotoliu, în jurul nostru grupuri-grupuri de invitaţi ciocneau paharele în cinstea organizatorilor acelei minunate recepţii. Mi s-au strepezit dinţii aflând că petrecerea aceea se desfăşura în cinstea unei abandonări comune. Zâmbetele uleioase şi largi, fumul de ţigară ridicându-se spre tavanul înalt al sălii, platourile cu gustări reci, şampaniile pocnind uneori în acompaniamentul unor ţipete de complezenţă (că aşa trebuie femeile, să ţipe când pocnesc dopurile), bărbile tot mai impozante cu trecerea anilor, tinerele în mini de piele ieşite la vânătoare de bărbaţi “cu nume” care să le netezească viitorul…toate acestea şi multe altele nu erau decât un omagiu vulgar şi făţiş adus neputinţei.

 

            Astăzi, Gabriella mi-a citit din Noica: “…dialogul lui Platon despre Unu şi Multiplu devine modern mai mult decât oricare altul. Ne poate, chiar, da o lecţie de modernitate. El ne spune că nu rezultatul dă măsura lucrurilor, ci treptele bine organizate ale căutării lui”.

            Gabriella aşteaptă cu hârtia de pe care a citit în mână. O privesc, nu spun absolut nimic. Ea aşteaptă cuvintele mele în continuare, nu se cade s-o dezamăgesc.

Fac apel la memoria ancestrală a speciei şi, din numărul imens al răspunsurilor potrivite, îl aleg pe acesta:         - Biblia îi spune omului, în Exod, un lucru de o însemnătate covârşitoare: “Să-Mi dai pe întâiul născut din fiii tăi”. Şi eu, şi tu, suntem primii născuţi ai familiilor noastre, ştim amândoi că nu aparţinem speciei umane decât prin expresia noastră corporală. Dă-mi mâna, vreau să-ţi arăt ceva.

Îmi amintesc de un râu, ştiu că şi el, la fel ca mine, gândeşte. E mai calm, mai filozof, mai înţelept decât mine. El nu ştie să ucidă, nici nu-l interesează acest aspect.

            Ieşim din casă, ne îndepărtăm de atmosfera comodă a peşterii. Se face tot mai întuneric, nu mai simţim sub paşi duritatea asfaltului, trecem printr-un lan de grâu, apoi printr-o pădure. Întunericul e tot mai dens, ne aflăm într-o zonă montană, aerul e din ce în ce mai tare, mai aspru. Gabriella şi-a pierdut contururile umane, a început să lumineze palid, ca mine. Am ajuns aproape de vârful muntelui, ne privim cu ochii fizici pentru ultima oară.

                        Vasalie, ciobanul, a povestit a doua zi la postul de poliţie din localitate cum i-a văzut pe domnu’ ziarist şi doamna profesoară de matematică urcând muntele şi cum se destrămau în aer ca nişte fâşii de fum.

            - Şî aşă să-mi ajute Dumnezeu, şi-a încheiat Vasalie declaraţia, numa’ ce i-am văzut cum dintr-o dată s-o făcut ca două luminiţe şî după ce o jucat în aer vreme de cam câteva minute, s-o înălţat drept în sus amândouă şî m-am sâmţât nu ştiu cum, aşă ca şî cum mi-ar si părut rău că le-am văzut, ruşânat ca şî cum aş si fo’ prins trăgând cu urechea ori uitându-mă pân gaura cheii.

            S-a făcut multă vâlvă atunci, anchete peste anchete, declaraţii, interogatorii, cercetări… Rămas nerezolvat, cazul a fost clasat iar lumea s-a potolit treptat. În scurtă vreme, ne-au uitat cu toţii.

 

 

Comentarii de la cititori

 

Thema: Comentariu

Kommentar: Personal, sunt stupefiat de acuratetea cu care autorul Stefan Doru Dancus descrie o fascinanta poveste de dragoste. Intamplator, am putut sa citesc doua din cartile aparute in Romania si astept nerabdator aparitia pe piata a cartii din care am avut deosebita placere de a citi aceste fragmente publicate de revista dvs.
In alta ordine de idei, apreciez naturaletea expresiilor carora autorul le da o stralucire lingvistica atat de rar sesizata in literatura romana moderna. Daca ar fi sa citam numai:
"Înver?unarea mea nu cunoa?te margini. M? mistui în calmul, bun?tatea ?i blânde?ea pe care le-am ob?inut cu mari sacrificii. Mi-e sil? de generozitatea cu care îmi ajut specia, mi-e sil? de cuvintele pe care ast?zi le scriu în limba român? - n-am alta la dispozi?ie. Nu cred în democra?ie. Nu cred în valorile consacrate ?i-n importan?a Americii, doamna asta b?trân?, ?âfnoas? ?i cu tabieturi, ce corupe minori ?i minore pentru a-?i satisface pl?cerile mizerabile ? cineva s? m? fac? fericit?! strig? ca nebuna, cr?c?nat? pe uscatul unei bune suprafe?e a globului p?mântesc.", si ar fi suficient pentru a ne da seama ca un suflu nou si puternic bate prin operele sofisticate si greoaie ale unor pretinsi mari scriitori romani contemporani.
Recomand calduros scrierile lui Stefan Doru Dancus oricarui cititor pasionat de literatura.
Cu stima,
Calin Calin
E-Mail: calin27tiplea@yahoo.com

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)