Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Andrei Ghejan, România

Proze scurte.

Impresii si pareri personale in FORUM

 

"Bandul"

 

Era cam prin '85...

Foarte greu se putea  înfiinţa o trupă pe vremea aia. Nu erau scule, instrumentele muzicale "moderne" româneşti, singurele care se găseau, erau cel puţin penibile, iar de cele "adevărate" nu te lipeai... Să prinzi un contract "afară" era un adevărat "bulan", numai aşa ai fi putut să te cârpeşti...dar, cum nu toţi aveam un unchi la ARIA (Agenţia Romana de Impresariat Artistic)...nici o şansă, mai ales ca n-aveam câte o "Dacie" să dăm şpagă, numai să ne deschidă uşa.

În fine, printre rânduri, s-a-ncropit şi în Ploieşti de un band...i-au dat numele "Express PH". S-au adunat în el numai mascarale, instrumentişti periculoşi, dar...mari machitori.

Într-un fel era normal, după o viaţă petrecută numai prin cârciumi, la ce te-ai fi putut aştepta?!. Şeful trupei, Sergiu, era cel mai mare ţepar şi îmbârligător din câţi mi-a fost dat să cunosc. Hazul era că pe scenă, se cânta de rămâneau "gagii" cu lingura-n aer, uitând de protuberantele masticaţii pentru care veniseră. Se cânta numai după "chitanţe", "boabele" erau boabe la fiecare instrument, iar la repetiţii, fiecare avea "cearceaful" lui scos de-acasă, efectiv după ureche,  partiturile originale lipsind cu desăvârşire din decor. Norocul făcea însă ca printre noi să existe vreo doi care aveau "auz absolut": dacă bâzâia o muscă pe langă ei, când scoteau notele după casetofon, o puneau şi p-aia pe boabe. Alin (saxofonistul) îmi spunea, eu fiind mezinul trupei, : "Babo, ai auz absolut! n-auzi absolut nimic!", şi chiar aşa era, făcusem 11 ani de muzică clasică şi dacă nu-mi puneai boabele-n faţă eram şi surd şi mut...dar aveam o calitate : aveam clapă, un pian electric care mi-l luase tata, Dumnezeu să-l ierte, după ce-l terorizasem o lună întreagă că m-arunc după bloc dacă nu mi-l ia, iar bătranul a cedat nervos...şi mi l-a luat.

Ţoaie, toboşarul, era o figură. Porecla i se trăgea de la un ţoi de ţuică, atârnat de gât ca un medalion, ca nu cumva să piardă timp preţios de macheală, în eventualiatatea unui ospătar neglijent, care nu i-ar fi adus de urgenţă un pahar...pentru că sticlele erau tot timpul pe masă, iar el, ca un băiat educat ce era, găsea impropriu să bea din sticlă ca toţi troscănarii şi boschetarii...doar era în cârciumă, nu?...asa că era pregătit. Avea gusturi fine, îi plăceau ţigările lungi şi albe şi coniacele cât se poate de stelate, iar eu, student fiind, mai învârteam câte un pachet de ţigări "Kent" de la străinii din cămin, pentru că nu se găseau kentane să dai cu tunul. În pauzele reprizelor de cântat, ne-asezam toţi la o singură masă, şi-ncepea: "Babo, m-ai spart ce bine o arzi cu pianul, dă şi tu o ţigară şi-un coniac". Cum puteam să refuz: "Ia, Ţoaie, se poate?"...apoi, "Aţi văzut bă, v-am spus eu că Baba o să vă dea răcoare cu improvizaţia?...mai dă şi tu o ţigară Babo." "Ia Ţoaie, serveşte-te"...cred că fuma cel mai mult dintre toţi. Azi aşa, mâine aşa...căpătam încet, încet, încredere în forţele mele, eram chiar fericit noaptea târziu când ajungeam acasă, simţeam aprecierea celor din jur şi mai ales a lui Ţoaie, recunoscut fiind ca un mare toboşar.

Într-o zi, tocmai ne dădusem jos de pe scenă, după un program cât se poate de aplaudat, şi parcă-l văd pe Ţoaie transpirat şi tremurând de plăcere: "Babo, azi ca niciodată te-ai întrecut pe tine: ai dat balans, ai citit fără greşeală, ba chiar am fost onorat să cânt alături de tine. Dă şi tu un coniac..." . "Bă Ţoaie, iartă-mă, azi n-am fost la institut, n-am nici bani la mine...nici ţigări...ştii doar că te-aş servi în orice moment"...A fost apoi un moment în care nimeni n-a mai râs, nu se mai auzea o şoaptă...se citea chiar o uşoară îngrijorare pe feţele celorlalţi, iar bomba nu a întârziat: "Să moară mama, dac-am văzut văcar mai mare, m-ai îmbătrânit cu pianul ăla: ba fugi, ba tragi, improvizezi ca mielu' meu, îmi vine să-ţi dau cu beţele-n cap în fiecare seară!". De-atunci, nu s-au mai văzut ţigări pe masă....doar sticlele de ţuică erau la locul lor...(va urma).

 

Contrapunctul, tehnică de rafinament
Nota autorului.


Să ne imaginăm compoziţia unei lucrări ca o încăpere goală, pe care, prin "mijloacele tehnice" avute la îndemână, dintre care se desprind: armonia, ritmica, melodia, stilul, balansul, contrapunctul, etc, dorim să o umplem cu note, pentru diferite instrumente şi voci, realizând orchestraţia propriu-zisă, deci lucrarea în sine.
Orchestraţia devine astfel, un complex arhitectural, care, ca orice proiect de arhitectură, are şi un proiect de rezistenţă, ca o fundaţie, dacă doriţi, cu pilonii aferenţi de susţinere a întregii lucrări.Contrapunctul în sine, privit ca o tehnică de rafinament, menită să îmbogăţească considerabil valoarea lucrării muzicale respective, este arma secretă a unui compozitor, aranjor, sau orchestrator, fiind în zona melodică, deci arhitectural, cel mai aproape de tavan, ca o lustră, sau mai degrabă o sculptură (ronde-bosse), care luminează întreaga încăpere. Efectul este obţinut, conform definiţiei contrapunctului, prin folosirea a două linii melodice de sine stătătoare, care deşi diferite ca tonalitate, există în echilibru armonic, neexcluzandu-se una pe cealaltă, întocmai ca subcontrareitatea care defineste două judecăţi simultane aflate într-un raport balansat (de egalitate) între falsitate (negare) si armonie (afirmare). Părând un pic absurd, ca ambele linii melodice să fie armonic coerente, percepţia unui neavizat, ar tinde către negare, deşi farmecul este că ambele linii melodice sunt perfect armonice, ducând la extaz atât compozitorul , cât şi avizatul în muzică. Subcontrareitatea vine încă o dată să sublinieze acest lucru, precizând că nu pot fi cele două judecaţi simultan false, dar pot fi simultan ambele adevărate, chiar dacă aparent ele se neagă una pe cealaltă. Dintre cele două contramelodii, disputandu-şi întâietatea, percepută ca o ceartă pe două voci: "-Ba da...-Ba nu", una este de susţinere a temei melodice propriu-zise, arhitectural: "perete vertical", de obicei în registrul baritonilor sau alto, iar cealaltă devine o componentă de coloratură, "ca o stucatură a peretelui", bineînţeles în alt plan: registrul sopranelor (de obicei), dar nefiind o regulă strictă în acest sens.
In acest context, subcontrareitatea "işi arată din nou colţii", susţinând adevărul coexistării armonice a celor două contramelodii, întocmai ca antablementul unui tavan...pe scurt : contrapunct.
Nu orice fel de elemente opozabile, luate izolat, reprezintă un contrapunct (contrapunere).


 

Pleosc!...şi bătătura

Pleosc!......faianţa mea din baie zici că-i domino...iar a căzut o dală tocmai când, cu multă artă, mă chinuiam să învăţ piatra ponce, în cadă, să navigheze pe bătătura de la servici. Întrerup momentul poetic atât de meticulos pregătit şi când s-o ...pleosc!... încă una...băi!..., o fi cutremur îmi zic...mor aici în cadă şi nici măcar n-am apucat să-mi raşchetez bătătura din călcâi...să fiu frumos. Cu un cinism desăvârşit, mă consolez cu ideea că nici alţii n-o să mai apuce să şi le scoată... p-alea de pe limbă. Apropos, alea sunt de două feluri: cele care merită tot respectul, majoritar slab, şi cele făcute în ani buni de pregătire asiduă, prin debitare a orice altceva decât un transfer bancar la ananghia de biscuiţi. Nu e cutremur.
Mă relaxez brusc, hlizindu-mă la masca din faţa mea, sub formă de robinet cu un ochi roşu şi unu' albastru...ce trompă are robinetul ăsta...Brusc, îmi vine o idee : ...s-or putea face bătături pe nas de la atâta pupat în cur?

 

Shoni

Se cunosc cazuri concrete, când un om a plantat un lăstar, l-a stropit, l-a îngrijit ani şi ani, iar când omul în cauză a decedat, lăstarul, devenit copac, s-a uscat la scurt timp.
Profit de ocazie, să vă povestesc o istorioară, întâmplată în familia mea.
Bunicii mei din partea tatălui, erau doi ţărani simpli din zona Câmpia Turzii, un sat pe nume "Coc". La câţiva ani dupa venirea mea pe lume, părinţii s-au gândit că ar fi mai bine să-i aducă pe bătrâni în Ploieşti, să apropie familia. Bătrânii şi-au vândut gospodăria, dar nu s-au îndurat să taie porcul pe nume "Shoni", care era mai mult ca un câine, oriunde se duceau, porcul îi însoţea, ştia chiar să răspundă la unele comenzi : "du-te-acasă, n-ai voie aia..., stai, etc", şi era acceptat şi îndrăgit de toată lumea pentru aceste calităţi neobişnuite pentru un porc. Au hotărât să aducă şi porcul la Ploieşti, să-l lase să moară de bătrâneţe, când i-o veni sorocul...
Zis şi făcut...i-au construit un fel de cuşcă din scânduri, pentru coletăria CFR, i-au pus apă şi mâncare ca pentru vreo săptămână şi l-au suit la tren, la marfarul coletăriei bineînţeles. Toată lumea ajunsese la Ploieşti, se instalase, trecuse însă ceva timp...şi nu mai apărea Shoni, iar garnitura de tren...dispărută...
Cu mari intervenţii, s-a aflat garnitura pierdută undeva în triaj la Adjud, iar când, după vreo lună, a ajuns în fine trenul la Ploieşti, toată familia s-a repezit într-un suflet la gară să-l ia pe Shoni, să-l aducă acasă. Au năvălit în vagon, au deschis "cuşca", Shoni i-a privit pe toţi cu o privire plină, caldă...părea...fericit, a mai respirat o dată...şi a închis ochii pentru totdeauna...

 

Televiziune

  

Să mă relaxez...

Începe emisiunea mea favorită : "De trei ori femeie".

De ce e favorită?...păi, staţi să vă explic:

De felul meu...sunt cinic. Mă bucur de nenorocirea altora, ori, în cazul de faţă, nu puteau să aleagă un nume de emisiune mai prost: alungă deopotrivă atât femeile "normale", care, invidioase pe succesul "celor la cub", n-or să se uite "de oftică", iar bărbaţilor, credeţi-mă, le ajunge câte una la puterea întâia. Deci, o emisiune pentru cinici, masochişti, sau poate pentru cei ce-şi doresc niscaiva implanturi cu silicon, sau eventual, o schimbare de sex...măcar...din curiozitate. În plus, mă gândesc cu satisfacţie, ce păţesc de trei ori bărbaţii obligaţi să suporte de trei ori femeile, care şi neridicate la multiplicatele slăvi, au grijă cu vre-un târnăcop mic şi sexi, să se asorteze...preventiv. Cum, la ce preventiv?

la groapa care ne-o sapă zilnic...din dragoste. Stop!...am zis că sunt cinic, nu şi misogin.

Ca trăgător de cizme, prin diferite televiziuni, cubistele se-mpiedică destul de des de mine p-acolo. E şi normal, fiind mic...nu prea te vezi.

Una, într-o zi, nu dau nume că mă spune cubistului...sau mă rog...cubiştilor ei, că şi maşina din care se dăduse jos era plină de cubici, după ce m-a privit ca pe-o insectă, mi-a aruncat din implanturile rujate:

-Dragule, ia alea din portbagaj şi-adu-mi-le...şi ia zi: unde e machiaju'?...

Ce draku' să mai macheze măi frate, că era spoită de ziceai că-i faţadă de bloc. În fine...i-am adus cocoşat valizele...de ţoale bineinţeles, că-i picase dulapu-n portbagaj, nu ştiuse săraca,( "sanchi", că era a patra oară la emisiune,) ce culoare are decorul, şi vroia să fie "asortată"...De unde?.., cubista avea fiţe pe de trei, ca la poker, că de...de-aia e cubistă: s-arate!...şi-am dus-o la "făcătoria de marchize". Mare scandal am avut până acolo, că-i lovisem din greşeală o "Samsoniţică" de tocul de la uşă, cu menţiunea că băgăjelu' costa mai mult decât salariu meu pe doi ani. Mai mult, "idioţii" de maşinişti, nu-i puseseră o mochetă pe jos , să nu-şi murdărească pantofii de 3587 de parai (strigaţi ca la licitaţie - mă mir că uitase cenţii-)... să audă şi cameramanii care-şi făceau ultimile verificari prin zonă.

Mai trec vreo 2 ore...aşa e-n televiziune: mai o probă tehnică, cadre, lumini, etc, şi se-aude regizorul de platou:

-5 minuteeee...

Iese şi cubista de la machiaj...direct pom de iarnă...merge mai "skent"...cred şi eu: cu-atâta smalţ şi "bulgarisme" pe ea, i-o fi greu şi ei...şi ne-ndreptăm în linişte spre platou.

De ce în linişte?...trebuie să fie totul cât mai solemn şi mai impozant. Toată lumea e instruită să joace o piesă intitulată "clientul nostru....stăpânul nostru", sau cum vreţi să-i mai luam cubistei banii şi-a şasea oară?...sau ce?....credeaţi cumva că şevaletul şi culorile în cubism sunt "free of charge"???...Neeee...minutu' de difuzare e la fel de scump şi dacă faci reclamă la pasta de dinţi şi la un cur pictat.

-Începem! 5...4...3....2...1....

-Bună seara doamnelor şi domnilor, avem deosebita plăcere de a avea invitat în mijlocul nostru pe celebra...

Între timp, undeva într-un birou, ţârâie un telefon:

-Ssssstt, bă...e directoru'

-Ia zi Mache, cum stăm cu chiria la locaţie?

-Păi, şefu', cu ce scoatem azi suntem la zi şi cu luminile.

-Bine bă! săptămâna viitoare cine e?

-Staţi să mă uit pe listă...

 

 Tenis cu bârna

 

 Mi-a desenat prin aer toate calităţile ei şi defectele mele, după un joc inventat ad-hoc: "tenis cu bârna".

Cum se joacă?...simplu:

Terenul fiecăruia e împărţit în două:

subombilical şi ocular.

Cel care serveşte, are grijă să ţintească bârna aflată în ocularul adversarului, iar acesta, la primire, trebuie să încerce să paseze bârna în ocularul celuilalt.

Deplasarea bârnei se face cu un coş de paie, numit "miţi" sau "mort", cu paşi mărunţi şi repezi, dar având grijă să nu te împiedici şi să-ţi intre bârna din nou în ocular.

Bârna de meci, este atunci când reuşeşti să ţinteşti din prima subombilicalul adversarului...se numeşte "ass".

În final, câştigă cel care vinde bilete la meci.

  

    Andrei Ghejan

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.