HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

PUTEREA  DE-A  IERTA

MARIN VOICAN - GHIOROIU, COMPOZITOR, MUZICOLOG

Proză scurtă

 

“Ce nemilos mai bate vântul acesta!…dacă s-ar opri odată. Frigul mi-a cuprins întreaga fiinţă; nu mai sper în ziua de mâine. Tare mult aş dori să mai văd o rază de soare că-mi atinge genele şi-mi mângâie sufletul. Dumnezeule!…ce se-ntâmplă cu mine? M-a cuprins o căldură sufocantă, şi mi se închid ochii de somn. De-aş mai rezista câteva ore să nu adorm. Nu, nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde, am trecut  prin momente şi mai grele… Mi-e cald şi simt că-ncep să mă ridic ca o năframă purtată de unduirea zefirului primăvăratic. Ştiu că această toropeală care m-a cuprins, mă poate duce spre neant. Ce linişte!…cerul şi-a aprins lumânările în altarul infinitului, numai ele-mi trimit o infimă speranţă. Şi dacă am să închei socotelile cu viaţa?  El mă veghează şi-mi ţine aprinse acele îndepărtate lumini, altfel cum am să pot călători spre drumul robilor?

  Of!…nu se poate, este incredibil ca într-o noapte să nu treacă măcar un singur om prin colţul străzii, să-mi întindă o mână de ajutor.”

      -  O, Bunul meu prieten, sufleţelul meu!…ai venit? Pe unde mi-ai umblat, Tarzane? Hai, vino lângă mine!… Aşa, mai aproape, drăguţule, fă-ţi şi tu loc sub zdrenţele astea. Ţi-o fi şi ţie frig, ai?… Dragul meu, te-am aşteptat… Iar m-a cuprins frigul!…Bâr!… Micuţul meu prieten, vino să ne încălzim. Pe o vreme aşa geroasă, ce bogaţilor le pasă de cei loviţi de soartă, lipsiţi de hrană şi fără casă?… Tu ai mâncat ceva? Ia un colţişor de pâine, atât mi-a mai rămas. Mă săruţi!?… Ce bun eşti, numai tu nu m-ai părăsit. Dragul meu, cât mă bucur că ţi-ai adus aminte de mine, altfel cu cine-mi petreceam pustiita asta de noapte, şi cu cine stăteam de vorbă?…”

 

În zorii zilei, un singur călător, dintre sutele de grăbiţi, (cu suflet de om) s-a oprit să vadă cine zace în colţul străzii, acoperit cu o pătură militară făcută ferfeniţă şi câteva cartoane puse, drept paravan, să nu-l acopere zăpada viscolită. L-a mişcat. Omul era sloi de gheaţă, murise fără să mai vadă soarele dimineţii. Bietul căţeluş privea cu micuţii lui ochi, ca două mărgele de antracit, la mâna ce-l mângâiase şi-l ţinuse la pieptul lui să nu îngheţe. Numai cel ce nu are puterea de de-a înţelege sufletul acestui devotat şi credincios prieten al omului, înzestrat cu o inimă de aur, nu vede bobiţele de mărgăritar ce i se scurg pe botişorul lui plin de promoroacă transformată în ţurţuri. Deodată a-nceput să scoată nişte sunete sfâşietoare, fiindcă înţelesese că cel care-l crescuse a plecat pentru totdeauna; (în sfârşit salvarea a venit la timp să ridice un cadavru). Printre lucrurile găsite asupra lui se afla un caiet soios, care fiind răsfoit de-un brancardier de la morga, am reuşit să aflu câteva mici crâmpeie din viaţa acestui om năpăstuit de-o soartă nemiloasă. Pe copertă scria cu litere mari. „ÎN PĂDUREA VIEŢII MELE” – din care am să redau un mic fragment, pe care l-aş numi testamentul celui necunoscut din cimitirul săracilor, poziţia 13, (având mâzgălit pe crucea jertfirii cu vopsea neagră duco „NEINDENTIFICAT”).

 

„Am venit pe lume fără voia mamei, care m-a lăsat, într-un coş de nuiele, la uşa a doi bătrâni din cartierul Lemaitre’ (astăzi Văcăreşti), strada Livada cu Duzi Nr.13, în apropiere de grădinile răposatului neica Ion Coandă Tănase, tatăl minunatei noastre cântăreţe, Maria Tănase. Am fost crescut de mama şi de tata , Dumnezeu să-i ierte şi să le fie ţărâna uşoară, cu multă dragoste. Tata muncea la grădina lui neica Tănase, pregătea bălegarul pentru straturile de flori. Mama trudea dimineaţa într-o spălătorie la abator, iar după amiază ajuta la prepararea mâncării în cantina fabricii de încălţăminte Mociorniţa. Pot să spun că am avut o copilărie fericită, fiindcă am crescut printre flori: crizanteme, narcise, lalele şi bujori. Când am crescut mai mare, tata mă lua cu el şi mă lăsa în grija lui Nelu Busuioc, care m-a învăţat să pregătesc buchetele de flori,  pe care le ducem la clienţi, Eram tare bucuros când vedeam că au încredere în mine şi, nu de puţine ori, mă alegeam cu ceva bănişori de buzunar. Fratele mai mare al duduii Maria, nenea Franţ  mă lăuda la ceilalţi copii, şi ţinea foarte mult la mine.  Nici nu ştiu când a trecut vremea că m-au luat în armată şi imediat am ajuns pe front. Eram foarte tânăr, nu împlinisem nouăsprezece ani, dar eram robust şi-mi plăcea să muncesc oriunde  mă puneau. Văzându-mă că mă pricep atât la mânatul cailor, îngrijirea lor, dar mai ales la pregătirea mâncării (îndeletnicire pe care am prins-o de la mama Ana) când îmi venea rândul la bucătărie, în câteva luni am fost repartizat ca ajutor de bucătar la popota unui spital de campanie. Nu voi scrie prin câte am trecut, dar războiul mi-a adus cea mai mare nenorocire a tinereţi mele, am fost rănit de-o schijă de brand (tocmai când treceam cu batalionul pe sub poalele munţilor Tatra din Cehoslovacia), care mi-a tăiat tendonul lui Achile, şi de-atunci toată viaţa am mers ca un răţoi, de unde-mi trag şi porecla de Mihai Răţoiu. M-au reformat, şi în anul următor, când s-a terminat războiul m-am căsătorit cu Florica, o fată de prin partea Gorjului, de pe valea Amaradei.

 

Dumnezeu ne-a dat o fată şi un băiat, pe care i-am crescut cu dragoste şi cu milă părintească, aşa cum au făcut şi bătrânii mei, pe care nu i-am mai găsit în viaţă când am venit de pe front. Am reuşit să ne facem o căsuţă din paiantă alături de-a bătrânilor, să avem unde trage, că tare-i necăjit omul ce trăieşte pe drumuri şi n-are unde să-şi pună capul să se odihnească. Soţia a plecat spre ceruri şi m-a lăsat cu Mariţa de şapte ani şi Mitruş de patru; cum e mai greu pentru un bărbat să se descurce cu doi minori în acele timpuri nenorocite de după război: sărăcie, foamete şi mizerie. Mi-am reluat vechea meserie de florar, şi câştigam binişor, nici să mă scald în belşug, dar nici să mor de foame. Într-un târziu, cam prin cinzeci şi trei, dacă-mi mai aduc aminte, am cunoscut-o pe ” mama” cea care m-a uitat în coşul cu nuiele la poarta moşului Artenie Marin, cel care m-a crescut cu trudă, dar m-a iubit ca pe propriul lui copil până în momentul când a-nchis ochii. Mi-au spus câţiva vecini că atunci când  a închis ochii mi-a  şoptit numele: „Doru meu!…” De fapt pe mine în acte mă chema Dumitru Mihai, dar aşa mi-a rămas numele de Doru, că numai la noi la români acest cuvânt e unic în felul lui: exprimă cea mai adevărată iubire a omului pe pământ. „Mama” cea care mi-a dat viaţă, înainte de-a trece în lumea celor drepţi, a venit într-o zi de sfintele Paşti ( era măicuţă la mânăstirea Cernica) şi m-a rugat cu lacrimi în ochi s-o iert, că are sufletul încărcat de un mare păcat, de-a mă fi părăsit când eram mic şi neajutorat. Îmi pare rău că nu am plâns şi eu atunci cu ea, dar sufăr şi acum pentru acea fiinţă bătrână, care avea ceva din înfăţişarea heruvimilor.

 

Privirea ei umilă m-a făcut să înţeleg întreg calvarul pe care-l dusese: suferinţa unei mame tinere care a fost aruncată în stradă de nişte părinţi fără suflet, fiindcă  nu i-au iertat greşeala de-a fi iubit cu adevărat, sacrificiul pe care l-a făcut să mă nască. Nu puteam să n-o iert, ce rău îmi făcuse? Ştia cineva cât pătimise în aceşti ani până să vină la mine? Cum se pot număra orele, zilele, lunile, anii care au făcut-o să se zbuciume ca un condamnat fără vina lui; nopţile de insomnii, gândul ce-o frământa că propriul ei copil (pe care-l vedea printre rosturile de la gardul grădinii de flori, unde mă jucam, dar nimeni nu o cunoştea, n-avea cui să-i spună chinul ce o rodea în suflet. Arătaţi-mi instanţa de judecată ce ar trebui s-o pună în lanţuri pe această plăpândă femeie şi, ce pedeapsă mai mare ar găsi să-i dea acestei fiinţe, ce închisoare poate fi mai înspăimântătoare decât neliniştea sufletească, regretul şi mustrarea de conştiinţă ce roade ca rugina, sfarmă precum apa îngheţată între crevasele munţilor, usucă şi sfâşie totul, precum vântul sălbatic sau arşiţa deşertului; lasă tăciunii mocniţi ai unui dor nestăvilit pentru copilul aruncat şi, în ultima clipă a vieţii, singura ei speranţă este ca cel pe care l-a adus pe lume, să-i dea binecuvântata iertare. În faţa Ta, Dumnezeule, oare…eu trebuie s-o iert pe mama mea?!…

 

Sunt neputincios, dar spun că i-am iertat greşelile, cum şi mie mi-au iertat cei care m-au crescut, cei care mi-au venit în ajutor ori de câte ori am fost în pragul desperării. Trebuie să amintesc: mama venise într-un moment destul de trist pentru mine: destinul nemilos  mă lovise cum nu se poate mai crunt, căsuţa pe care-o ridicasem cu truda mâinilor mele, fiind ajutat de buna mea soţie, mi-a luat foc, iar copilaşii mei au ars de vii, că n-am avut ce să înmormântez…decât nişte oscioare scrumite. Aşa am rămas pe drumuri şi, din rău în mai rău, nu am mai avut puterea, nici curajul să mă mai ridic la suprafaţă din acel noroi ce m-a atras spre cele mai negre  hăuri, mi-a distrus viaţa. Şi dacă cineva mă întrebă de ce nu mi-am pus capăt zilelor, îi spun că am credinţa în învăţătura supremă a Mântuitorului, care ne-a spus: să nu ne dăm sufletul celui rău, căci viaţa ce ne-a fost dată trebuie s-o trăim aşa cum suntem ursiţi. De-abia mai târziu, prin optzeci şi cinci, am aflat cine mi-a dat foc casei: era fiul unui grădinar care voia să-mi ia locul pentru a-şi mări proprietatea. Pe acele locuri blestemate, un alt blestemat a trecut cu buldozerul şi a rămas totul în paragină, că nimeni nu mai ştie cam pe unde am locuit; astăzi mă uit de pe digul de beton cum cresc tufele de mărăcini şi stuful… hrănindu-se din cenuşa copiilor mei. Toate şi toţi primesc după faptele lor. Istoria are un fel al ei de-a se repeta şi a nu ierta pe cei care au fost nedrepţi. Numai un bun credincios, cum şi eu m-am socotit toată viaţa, se roagă şi spune: Doamne, bunul meu părinte, iartă-i că nu au ştiut ce fac! Noi suntem datori prin credinţa nestrămutată a omului cu dragoste faţă de cei din jur, să ne iubim aproapele, să-i ajutăm pe oameni. Numai iubind oamenii şi iertând când ni se cere de către semenii noştri, vom căpăta liniştea sufletească, vom fi mai drepţi, mai buni, ne vom putea odihni în linişte şi pace deplină.

 

Viaţa mea a fost ca o pădure care a-nverzit, apoi i s-au uscat crengile, focul a cuprins-o de mai multe ori, dar am reuşit să trăiesc, fiindcă am iubit viaţa şi florile, şi am avut tăria să iert fără să cer recompensă; acesta e drumul de urmat pentru omul de omenie. Să ştiţi că pădurea nu moare niciodată, doar…”  Restul scrisului nu se mai vedea, vremea rea ştersese, probabil, crezul ce-l lăsa ca testament urmaşilor. Am recitit caietul de mai multe ori, şi un gând nu mi-a dat pace multe nopţi nedormite, întrebându-mă retoric: inimă de om, inimă iubitoare de câine, inimă de mamă…, fiecare a iubit în felul ei şi prin această iubire pentru cel care-ţi este semen se transformă într-o dăruire de credinţă, face ca această putere magnifică de-a ierta, să ne îndrepte spre drumul dumnezeirii sufletului, umanizarea omului, fiindcă are nevoie în permanenţă de-a fi în contact cu divinitatea. Şi când mă gândesc la cele ce-a scris, că sub o movilă de pământ zace trupul unei fiinţe ce-a pătimit enorm, dar a fost în permanenţă cu gândul, vorba şi fapta şi sufletul alături de semenii lui şi, ca orice trecător prin viaţă, n-a avut parte să-i fie imortalizat numele pe sfânta  cruce, fiindcă cei care au această îndatorire omenească le-a fost mai uşor să scrie ”NEINDENTIFICAT”:

 

 

MARIN VOICAN- GHIOROIU

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com