Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Raiul găinilor

(fals roman de zvonuri si mistere)

Ed. Polirom, 2004 („Le paradis des poules”, Editions Jacqueline Chambon, 2005)

Dan Lungu (foto)

Conferenţiar dr. la Catedra de Sociologie, Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi. Membru al ASPRO si USR.

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Cap. II

În care Mitu povesteşte cum a fost primit la C.C. de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandat Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului

„…şi când m-am trezit, bre omule, într-o dimineaţă, peste câteva zile, şi m-am apucat să mă bărbieresc, ce văd în oglindă : din ureche ieşea un firicel verde-albicios, cât firul de papiotă; bobul de grâu încolţise, îşi scotea căpşorul la lumină. Să mă crucesc, nu aşa! Şi nici nu mă gâdilase sau să visez urât noaptea… Hai, noroc!” „Dă-o 'ncolo, bre Mitule, chiar aşa?” „Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Cin' nu crede, să n-asculte!” „Da' aia, Mitule, cu viţica, cum e?” „Care, bre?” „Aia cu care te înţelegeai mai bine decât cu soră-ta şi care s-a învârtit în jurul priponului până a săpat un şanţ de nu se mai vedea din el.” „Aia v-am spus-o şi ieri, n-o mai ţin minte.” „Uite-al naibii Mitu, ce uituc e când vrea el!” „Mai bine zi-o pe aia când te-ai întâlnit cu Ceauşescu…” „Băăă, da' ce vă mai place să daţi comenzi! Daţi comandă şi de-o votcă pentru băiatu'; ce, îmi răcesc gura de pomană aici?” „Hai, Ticule, o motorină pentru dom' Mitu! Trece-o la datorii.” „Ei, da! Aşa mai merge. Altfel nici n-ai pornire. Hai, noroc! Cu Împuşcatu' spuneaţi?” „Când i-ai cerut Dacie…” „Da, bre omule! Lucram pe vremea aceea la Şuruburi, adică pe timpul când se mai făceau şuruburi în România, nu se muta napolitana de colo-colo, ca acum, de-o porecleşte comerţ… Eram cu cea de a patra nevastă şi locuiam în apartamentul ei, la dracu'-n praznic…” „Păi, nea Mitu, da' parcă data trecută era a treia.” „Zi, bre, tu, dacă eşti aşa de deştept şi ştii mai bine ca mine. Hai, te-ascult!” „Ziceam şi eu, aşaa.” „Lasă-l, bă Mitule, te iei după mucea!?” „Iote, am ajuns să ne certăm de la neveste acu'!” „Locuiam cu ea dincolo de Pufoaica ruptă, că făceam un sfert de ceas până la tramvai. Şi cu tramvaiul mai făceam patruj' de minute pe vreme bună; spuneai că mergi în excursie, nu la serviciu, îţi trebuia pacheţel de acasă. Noroc de Liţă, vecină-miu, că ne mai luam cu una-alta, ne povesteam filme la cinci dimineaţa şi ne treceam penicilina de la unul la altul, mai ales când era frig de se zburlea bruma în tramvai, desena tapet pe geamuri, şi făceam miştouri, că la asta eram daţi în mă-sa. Se ştia, care se lua în clanţă cu mine, marţ îl făceam. Dacă scoteam cuiva o poreclă, tot neamul lui, până la a şaptea spiţă, cum spun documentele de partid, o purta ca pe râie. Da' era şi Liţă ăsta un om… că din pricina lui mi-a dat Răposatu' maşină. Bre omule, până să facă Liţă ăsta facultate, ne înţelegeam ca fraţii: beam din aceeaşi sticlă, mâncam din aceeaşi traistă, mergeam la aceleaşi penale şi, ce era mai important, întârziam împreună la serviciu. În mod normal, ar fi trebuit să ne penalizeze, să ne taie din salariu şi să nu ne mai dea prime, dar cum Liţă al meu era membru de partid şi şef de echipă, scăpam şi eu pe lângă el. El se descurca, îi trăgea cu tramvaiele care îşi bat joc de oamenii muncii, care-s o ruşine pentru popor, chestii de astea, de!, ca la partid, că avea papagal Liţă, dacă nu venea revoluţia, parcă îl vedeam în Marea Adunare Naţională. Că era ambiţios băiatu', din cauza lui taică-su, care era preşedinte de C.A.P. la Cucuieţii din Vale, în mă-sa-n cur, că nu mai ţin minte cum îi spunea comunei. Taică-su voia să-l facă măcar primar, dacă nu inginer, cum era moda pe-atunci, că acu' inginerii vând harbuji în piaţă. Nu suporta să-l vadă numai şef de echipă; aşa că l-a trimis la un fel de facultate la seral, pentru subingineri, mai mult un fel de şcoală profesională, i-a cărat carne, brânză şi ţuici să-i cumpere examenele, de-a deşelat maşinile cooperativei, şi i-a promis că dacă-i băiat cuminte, vorbeşte frumos cu profesorii, nu-i enervează, nu-i înjură de mamă şi termină facultatea, îi ia maşină nou-nouţă. Că porcul ăl bătrân avea bani de elicopter, nu de Dacie, numai că elicopter n-avea voie să cumpere, că atunci, vă daţi seama, l-ar fi putut urmări pe Ceauşescu când a dat să fugă… Că taică-su tăia viţelul sau mielul poporului când voia muşchii lui, dar mai ales când avea inspecţie de la partid, că şi ăia erau oameni, le ghiorăia şi lor maţele de foame, aveau şi ei copii la facultate. Furau, bre omule, pe ruptelea, că doar aveau de unde. Păi, nu gemeau hârtiile de recoltă, de-şi făceau occidentalii cruce şi cu picioarele, ca yoghinii? Nu se făceau ştiuleţii cât sula calului, Doamne iartă-mă!, cartofii cât nuca de cocos şi soia cât mingile de tenis? Că doar dacă minciunile ar fi durut, să fi văzut atunci ce văicăreală ar fi fost la şedinţele de partid, ce gemete şi ce urlete, mai ceva ca în cazanele iadului. Şi cum spuneam, cu Liţă al meu treaba a fost bună până să facă blestemata de facultate, că parcă o dată cu diploma l-au plesnit şi cu un par în cap, să-şi piardă memoria. La o jumate de an după ce a dat de băut ca să ude diploma, să nu se rupă, l-au avansat şef de atelier. Aşa că, într-o bună dimineaţă, mă trezesc că întârzii la serviciu nu cu şeful de echipă, ci cu şeful de atelier. Ajungem noi, eu mă duc în vestiar să iau salopeta, iar el se duce în birou. Vine noul şef de echipă, un nea Caisă, şi-mi spune: ai întârziat, îţi tai două ore, aşa e dispoziţia. Da' de unde şi până unde? întreb eu. De unde credeţi că venea ordinul? De la Liţă al meu, cu care tocmai alergasem după tramvai cu limba pe umăr. După o săptămână, Liţă venea cu Dacia nouă la serviciu, nu ne mai întâlneam în staţie. La fabrică începuse să nu mă mai cunoască, îmi răspundea de parcă avea prenandez în gură. Bă Liţă, îi spuneam eu una-alta. To'arşu, zice el, suntem în procesul de producţie, să ne adresăm cum se cuvine. Aşa, 'tu-l în aripă, Liţă al meu, că bine au făcut ăia de la facultate că i-au dat şi un par în cap, dar rău au făcut că nu l-au altoit destul de tare. Uitase complet cum stăteam noi la un vinişor şi ne frăsuiam ca două babe, cum prăjeam jumări din porcii ceapeului, cum îi povesteam de unul sau de altul din echipă, care-i băiat de gaşcă şi care-i şulfă, ce mai pun la cale, care-i băiat muncitor şi care-i chiulău, că fără astea nu s-ar fi descurcat neam cu atâtea puşlamale. Uitase, bre omule, de parcă i-a şters unul creierul cu burete muiat în oţet. Biinee Liţă, mi-am spus eu, las' că te aranjează nenea. Cu mine ţi-ai găsit să faci figuri? Şi cum mergeam într-o dimineaţă cu tramvaiul la fabrică, m-am gândit că trebuie să merg să vorbesc cu Ceauşescu. Aşa că n-am mai ajuns în zona industrială, m-am dat jos la gară şi m-am suit în tren. Nici bilet nu mi-am luat, că n-aveam atâţia bani la mine. Când, înainte de a doua staţie, apare controlorul şi mă întreabă de sănătate, îi spun că n-am nici o legitimaţie de călătorie, să mă lase în pace. «Da' unde mergi?» «La Ceauşescu» zic eu. Fumam. Se uită controlorul la mine luuung, din cap până-n picioare, şi pleacă mai departe fără să spună nimic. M-am simţit ca la americani: orice ar fi spus, putea fi folosit împotriva lui. S-a mai foit de câteva ori prin vagoane, dar mie nu mi-a mai zis nici «dă-te mai încolo». Când am terminat pachetul de ţigări, da' fix când am tras ultimul fum, trenul a intrat în Gara de Nord, de parcă asta aştepta, să-mi gătesc eu ţigările ca să poată ajunge. Sigur e-un semn, m-am gândit. Doar dacă moţăiam pe-o banchetă, în loc să stau la geam şi să fumez, ajungeam la Sfântu' Aşteaptă. Am coborât năuc de-atâta zgâlţâit şi m-am dus drept la Comitetul Central. Bat eu la uşă… da' n-apuc să termin de bătut, că apare o namilă de ofiţer, cu chipiul dat pe spate, asudat, cred că-i era cald, săracul, şi mă ia tare: «Ce vrei, bă, moldovene?» N-aş putea spune de unde ştia că-s moldovean, că doar n-am scos nici un cuvânt, da' o cam băgasem pe mânecă. Chestia asta m-a îngheţat mai mult decât crestătura de pe obraz, care te băga în sperieţi ea singură, nici nu mai avea nevoie de pistol huiduma. Prima dată am crezut c-o fi unul de ăla care-ţi citeşte gândurile, că prea m-a ghicit din prima, dar după aia mi-am dat seama că, chiar dacă citea gândurile, tot n-ar fi ştiut că-s moldovean, că doar în momentul ăla nu mă gândeam că-s moldovean, iar gândurile, în general, n-au accent moldovenesc. «Aş vrea să stau de vorbă cu Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Republicii Socialiste România» zic eu repede şi băţos, ca pe prima pagină din manualele şcolare, că defecam pe mine de frică, ca să zic aşa. «Serios, bă moldovene? Cred că ai luat premiul întâi la şcoală, zi drept!» «Serios, să trăiţi! N-am luat premiul întâi la şcoală, să trăiţi!», răspund ca în armată, rapid şi scurt, intimidat de uniformă. «Da' de Comandat Suprem al Forţelor Armate n-ai auzit, bă? Culcat!» «Ba am auzit, să trăiţi!» strig eu în aer, că la comanda culcat, m-am şi aruncat la pământ. Da, bre omule, a băgat ăla o instrucţie cu mine ca-n documentele de partid, de-a scos tot tutunul fumat în tren. Ăsta o fi fost semnul. După ce m-a făcut leoarcă, a scos un scăunel şi m-a invitat să stau, m-a servit cu un pahar de apă de la robinet, om de treabă în felul lui, şi el şi-a desfăcut o bere la cutie, că eu prima dată am zis că-i grenadă, nu mai văzusem în viaţa mea aşa ceva. «Şi ce treabă ai cu nea Nicu?» mă ispiteşte el. Eu nu zic nimic, ce-s fraier!? Păi, dacă-i răspundeam, era ca şi cum aş fi fost de acord să-i spună «nea Nicu», iar dacă eram de acord, era ca şi cum i-aş fi spus eu; or el numai atâta aştepta. «Bine, văd că nu vrei să spui, o fi vreun secret, zice el şiret. Stai aici, să văd dacă-i acasă.» După doi paşi se-ntoarce şi mai întreabă: «Cine să-i transmit că-l caută?» Am paralizat! Cine eram eu? Ce naiba să-i îndrug? «Un om al muncii!» am zis plin de mândrie, dar mort de spaimă. «Un sculer-matriţer» am mai adăugat; mi s-a părut că sună mai interesant, ca un fel de funcţie. «Al naibii moldoveanul, sculer-matriţer» a mormăit matahala impresionată; cred că-i părea rău că băgase aşa instrucţie cu mine. A intrat în cabina lui şi a şuşotit cu cineva la telefon. Când iese, îmi spune: «Ai avut noroc, tocmai se pregăteşte să plece în Zimbabwe, dar te primeşte, nu poate să refuze un sculer-matriţer. Vino după mine.» Scoate o cârp'şoară din buzunar şi mă leagă la ochi. Şi mă duce, bre omule, numai la stânga şi dreapta, de nu ştiu câte ori, că dacă mă lăsa singur după aceea, muream de foame până să găsesc ieşirea. Când îmi scoate cârpa, mă aflam într-un cabinet plin cu doctori în halate albe, cu stetoscoape la gât, bând cafele. Lasă ei cafelele şi unul mă pune să scot limba, altul îmi ia sânge, altul îmi bagă o lanternă de aia de buzunar în ochi, altul mă ascultă cu stetoscopul şi altul, mă scuzaţi, mă caută în fund. Pe sub halate, se ghiceau epoleţii şi decoraţiile, eu cred că erau ditamai generalii. Aşa control medical n-am mai pupat niciodată după aceea şi cred că până la autopsie nici nu mai prind. Îmi pune din nou cârpa la ochi şi mă zăpăceşte pe coridoare; mirosea numai a cafele şi a şniţele. După ce am schimbat şi două lifturi, mă dezleagă şi îmi spune: «Aia-i uşa, intri singur, nu-i place să se ştie păzit. Zici că ai intrat de pe strada să vezi ce mai face. Să-l întrebi şi de Leana, că altfel se supără. Aaa, să nu uit, să-i spui şi "cel mai iubit fiu al poporului", îi place cel mai mult.» Şi-mi zâmbeşte matahala de mă iau fiorii, cu crestătura aia pe faţă părea ca râde cu două guri. Băiat de gaşcă în felul lui. Bat eu la uşă, da' nu termin de ciocănit, că şi aud: «Intră!» Îmi iau căciula în mână (vorba vine, că n-aveam căciulă), apăs pe clanţă şi păşesc. Îmi bătea inima ca la piţigoi. Stătea la birou şi dădea cu zarul: «Dacă pică trei, mă duc azi în Zimbabwe, dacă nu, zic că-s bolnav. Şase! Gata-s bolnav! Dacă pică trei, îs bolnav cu tensiunea, dacă nu, am un guturai. Trei! Am ghicit, îs bolnav cu tensiunea!» Eu nu scoteam un cuvinţel, deh!, să nu deranjez. «Ia zi, moldovene, cât pică?» mă ia ca din oală. Eu, chitic! «Hai, mai repede, că n-am timp căcălău!» «Patru!, tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandat Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului» zic eu la plesneală. I-a înflorit faţa ca trandafirul. «Ia să vedem! Patru! E-te-al naibii moldoveanul, ce baftă are! Ai o Dacie de la mine.» Tare mă mânca limba să-l întreb ce se întâmpla dacă nu nimeream, dar n-am îndrăznit. «Da' nu o Dacie nouă, ci de-un an. A pierdut-o Bobu la şeptic.» «Mulţumesc!, tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandat Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului!» «Hai, lasă izmenelile, cât suntem între noi poţi să-mi spui nea Nicu, ca toată lumea.» Mie, să nu-mi vină a crede. Băiat de chioşc, vă spun, păcat că l-au împuşcat ca pe-un câine. Leana era scârba. Cum stăteam eu şi mă gândeam dacă să-l spun pe Liţă al meu sau să nu-l spun, că acuma dacă aveam Dacie se rezolvase chestia cu întârziatul, intră o damă în costum popular, cu o tavă cu pâine şi sare, da' frumoasă de-ţi picau ochii în gură. Da' curvarul nu mă lasă să-mi clătesc şi eu oleacă privirea, o fugăreşte repede: «Hai, întinde-o, nu vezi că avem de lucru?» Gelos de nu se poate, se vedea pe faţa lui. «Mă scuzaţi, am crezut că-i delegaţia din China!» ciripeşte mândruţa, melodios ca Irina Loghin. «A-a-a-ia-i alături.» Se enervase şi se bâlbâia. «Mda, să revenim la ordinea de zi, tovarăşi, ce urgenţă vă aduce la mine?» Când am văzut că mă ia ca la partid, o cam feştelisem. «Păi… eu sunt om al muncii…» «Şi ai venit de pe stradă să vezi ce mai fac.» «Da, egzact, şi ce face şi tovarăşa Elena, partenera dumnevoastră de viaţă, savant de renume mondial şi mamă iubitoare.» «Ea nu chiar aşa bine, tocmai mi-a trimis vorbă că are un guturai… Şi pe mine mă cam chinuie tensiunea, dar ce să facem, datoria e datorie, cauza poporului n-are concediu de boală.» «Asta cam aşa-i. Puteţi s-o mai spuneţi o dată.» « Da' ce, eşti surd?» «Nu, da' aşa se zice pe la noi.» «Aha!» Mă uitam la el, stătea ca belferul în fotoliu şi freca punctele de pe zar cu unghia. «E-te-al naibii, negrul ăsta se duce! Habar n-aveam.» Eu îi respectam în tăcere ocupaţia. «De asta câştiga potlogarul de Postelnicu tot timpul!» Camera era mare, cu teveu color pe vremea aia şi cu perdele de Paşcani. «Da' ia zi, moldovene, am auzit că lumea cam mârâie, tu ai lapte la copii?» Am băgat-o pe mânecă! Cum să-i spun că trebuie să te scoli la trei dimineaţa pentru o sticla de lapte? Să stai la coadă până prinzi mucegai? «Păăii, cu regret trebuie sa vă anunţ că eu n-am copii, tovarăşe secretar general al Partidu…» «Stoop! Nu-i bine, bă moldovene, că n-ai copii. Ce fel de sculer-matriţer eşti tu fără copii? Nu ţi-e ruşine un pic? N-am spus eu la nu ştiu care plenară că să faceţi copii, numai să faceţi ceva?» «Mă iertaţi, tovarăşe secretar general…» «Te duci acasă şi faci copii, altfel îţi iau Dacia înapoi. Cum ţi-am dat-o, aşa ţi-o iau. Cu mine nu-i de glumit» zice el. Eu am luat poziţia ghiocelului, cu capul plecat, ce naiba să spun? «Sau poate ai probleme cu pompiţa?» «La primul moment nici nu ştiam ce vrea să spună, dar m-am prins repede. Nu, tovarăşe secretar general…» «Bă, dacă ai probleme cu pompiţa, să-mi spui! Te duc eu la un doctor, thailandez, fierbe ăla nişte buruieni de-ale lor şi-ţi dă să bei o zeamă, scârboasă la gust, cam ca uischiul, da' după aia spui că eşti cu picamerul, nu alta! Spargi betoane!» «Nu, eu nuu.., tovarăşe secretar general…» «Bă, să nu-ţi fie ruşine! Vii, îmi spui şi se rezolvă. Ce naiba! Pui şi tu umărul la demografie.» Zău, aşa mi-a spus. Mi-a plăcut de Ciuruitu' la faza asta, băiat de comitet. Leana era scârba, vă spun eu. Ea nici n-a venit în cameră cât am stat acolo; şi doar avea musafiri, nu? Da'-n chestia cu demografia chiar nu era de glumit, să-l fi văzut ce se burzuluia la mine… A mai zis el ceva şi de interesul naţional şi de o datorie patriotică, de ambe sexe, dar n-am ţinut minte, că n-am fost niciodată bun la istorie… Da' să vă spun ce-a păţit un prieten de-al meu cu sporul demografic, ca să vedeţi că nu-i de şagă. Se duce nevastă-sa într-o zi fuga mare în oraş, c-a auzit că se dă nu ştiu unde hârtie igienică; ei stăteau într-un sat pe-aproape. Aşa era, se dădea igienică, numai câte douăşpe suluri de persoană, şi era o coadă de să-ţi iei lumea în cap. Stă biata nevastă-sa vreo patru ceasuri, îşi ia porţia de curpapir şi când vine acasă, surpriză mare, prin hârtia aia groasa şi aspră, de-ţi dădea sângele dac-o foloseai, numai bucăţele din Sfânta Scriptură: „Romani, 13”, „ul Duh”, „avel” şi tot aşa. Toată familia a belit ochii cât cepele. După aia au aflat, cu urechea lipită de Europa Liberă, că se dăduse la topit un transport de Biblii din Occident şi de-acolo era tot pocinogul. Oricum, nevastă-sa a spus că ea nu poate, Doamne iartă-mă, să se şteargă la poponeaţă cu sfintele cuvinte, chiar dacă-s numai pe bucăţele. Nici nu l-a mai întrebat pe popă dacă-i păcat sau nu, a pus la privată nişte numere vechi din Scânteia, printre care şi ăla cu decretul împotriva avorturilor, cu cuvântarea lu' Tovarăşu' despre creşterea numărului de copii pe cap de locuitor. Bre omule, numai că diavolul a împins-o să facă una ca asta. Fix la nouă luni după ce folosi ziarul, născu un voinic zdravăn, leit nea Nicu. Prietenul ăsta al meu nici măcar nu fusese acasă în acea perioadă ca să zici că una, că alta. Au rămas amândoi trăsniţi şi şi-au crescut odorul, nici pensie alimentară n-au putut cere. Aşa s-au născut decreţeii…
Da' să mă-ntorc la vizita mea. Mai zgândărăşte el un pic zarul şi după aia se uită în stânga, se uită în dreapta, şi scoate un şpriţ din dulap şi o cutie de trabuce, prima dată am zis că are bomboane în ea. Da' se vedea pe faţa lui că-i e frică să nu-l prindă Leana la băutură, că-i face capul calendar. Bun vin, n-am ce zice; avea gusturi hodorogul. «Ia şi o papiroasă, mă îndeamnă el, mi le-a trimis Fidel Castro de 23 August». Unde era nevastă-mea să mă vadă, parcă eram Kojac, că ei tare i-a mai plăcut filmul ăsta. «Bă moldovene, tu ai auzit de unul Goma?» întreabă Împuşcatu'. Eu, ca să nu par prost de-a binelea, zic: «Parcă am auzit numele ăsta, tovarăşe secretar…», mă gândeam c-o fi vreun mahăr de la partid, ceva. «Aşa, ia zi, zi tot! Unde-ai auzit?» Ce să spun? Am dat în bâlbâială. Habar n-aveam cine-i şi nici acum nu ştiu, da' i-am reţinut numele, că nu-i obişnuit. «Parcă era unul pe la noi la strungărie…» am dres-o eu. «Nu, bre, ăsta de care te-ntreb e o puşlama.» «Păi nici ăsta de la noi nu-i mai breaz» întind eu coarda. «Da' de Iliescu ai auzit?» «N-am auzit, tovarăşe secretar general…» «Mai bine! Asta-i altă puşlama, da' mai periculos ca primul.» Zău, bre, chiar aşa a spus. Că la revoluţie când l-am văzut la teve, mi-am amintit egzact discuţia asta. «Bă, ascultă la mine, dacă mor eu şi intraţi pe mâna ţiganului de Iliescu, aţi rupto-n fericire!» «Cum să muriţi, tovarăşe secretar general…Se poate?» «Se poate, bă moldovene, că eu pot orice!» «A-ha» zic eu ca prostu'. «Vă pune ăsta pielea pe băţ, ca la K.G.B. O să trăiţi şi-o să mă pomeniţi!» Da, bre omule, parcă îl aud cum vorbea. Mirosea el ceva. «Dacă se ia după Gorbi şi vă bagă în tranziţie, cum tot mă bârâie la cap, n-o să vă scoată nici americanii. Tot îi dă cu tunelul tranziţiei, cu lumina de la capăt, că ne-aşteptă pe noi românii. Rahat! Dacă intrăm în tunel, ne scot la bucată, ca pe piese de schimb. Ascultă la mine!» Bă, tot ce mi-a spus Pe-Nedrept-Ciuruitul, tot s-a adeverit; parcă le citea de undeva. După revoluţie, am auzit egzact cuvintele lui, la Iliescu şi la alţii, parcă au tras cu urechea la ce-am vorbit. La un moment dat, Găuritu' se uită la ceas şi zice: «Eu cam trebuie s-o tund, întârzii la şeptic.» «Mă scuzaţi pentru deranj, tovarăşe secretar…» «Stai, bre, unde te duci cu mâna goală?» Scotoceşte pe sub masă şi scoate două pachete, legate frumos cu fundiţă. «Uite, bre, ăsta e pentru fată, pentru Alina, are aici nişte sandale Guban şi două banane, iar ăsta e pentru Marius, are două palete de tenis şi o ciocolată chinezească.» Am înlemnit. Ştia tot, bre omule! Chiar aia îşi doreau copiii mei. Iar eu, care-i spusesem că n-am copii… A fost băiat de comitet, ce mai! La ce minciuni i-am tras, ar fi putut pune namila pe mine să mă facă aşchiuţe, să vină nevastă-mea şi să mă conducă cu făraşul acasă. Dar el nu, băiat finuţ, îmi dă şi cadouri la plecare. Ce mai vrei? Mi-a dat pachetele, a strâns şpriţul, a şters urmele şi a zbughit-o pe o uşă laterală. De-atunci dus a fost, nu l-am mai văzut. Bine, doar la televizor, aşa… Şi cum mă uitam eu la perdelele de Paşcani, nu c-aş fi vrut să bag una în geantă, dar să văd şi eu calitate adevărată, intră zdrahonul cu crestătură, fluturând cârpuşoara: «Ei, cum a fost, moldovene?» Şi a zâmbit la dublu de m-a luat cu sifon pe şira spinării; de fapt, c-o gură râdea, iar cu cealaltă parcă plângea. Nici nu ştiai cum să reacţionezi. Am luat iar lifturile, am bătut coridoarele, am trecut prin miros de cafea şi de şniţele. Chiar aşa, de mâncare nu scosese nimic şi mă rodea la stomac de la trabuc. Mă şi gândeam cum naiba fumează cubanejii ăia subalimentaţi aşa otravă de tutun. Or fi având toţi stomacul ciur, naiba să-i pieptene, altfel nu-mi dau seama. Parcă mai lung mi s-a părut drumul, acu' la-ntors la poartă, da' am ajuns, cu pachetele subţiori, ca doi harbuji. Băăă, şi parcă îmi părea rău că părăsesc ceceul, unde mirosea aşa frumos şi era răcoare, unde se juca şeptic pe ruptelea şi se fumau trabuce, dar am înţeles că nu era de nasul meu, cu toate că m-aş fi descurcat de minune. Cum mai aveam o nedumerire, ca să nu mor prost, la plecare l-am întrebat pe nea Zdrahonu': «Tovarăşu', permiteţi să întreb, cum v-aţi dat seama din prima că sunt moldovean?» «Păi, e simplu, nene! Numai moldovenii bate morse la uşe, când soneria e colea, în dreapta, o vezi?» Avea dreptate namila, soneria era acolo, dar n-o zărisem neam. I-am spus mulţam şi-am şters-o imediat la gară, nu ştiai cum se indispune din senin şi te ia din nou la împins vagoane. Când am ajuns acasă, Dacia era în faţa blocului.” „Da', nea Mitu, de unde ştiai că aia-i Dacia matale, ţi-a spus numărul?” „Iote, bre, ce-l interesează pe el! Altceva mai deştept n-ai găsit să-ntrebi? Cum de unde să ştiu? Păi, bă, eu ştiu să citesc, iar pe parbriz era un carton: «Pentru Mitu»” „Bine, nea Mitu, şi ce, tre' să te superi pen' asta?” „Da', ia zi, unde-i acu' maşina?” „Păi, am vândut-o chiar a doua zi, că eu n-aveam carnet. Hai noroc, că mi s-a uscat gura!” „Şi ce-ai făcut cu întârziatul?” „Ia uite-i, bre, mă iau ca la Gestapo! Gata, am încheiat povestea. Ză end. Şi-am încălecat pe-o coadă de mătură verde şi mă piş în gura celui care nu crede.” „Bă, ce ţi-i şi cu viaţa asta, mai ieri vorbea cu Mitu, la un şpriţ, vorba aia, iar acu-i la j'de metri sub pământ, cu plumbu'-n el. Hai, noroc!”


Dan Lungu

Dan Lungu – n. 1969, Botoşani. Conferenţiar dr. la Catedra de Sociologie, Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi. In 1996, iniţiază grupul literar Club 8. Intre 2001 si 2002 a fost redactor-şef al revistei de cultură Timpul. Volume publicate: „Muchii” (versuri), Editura Junimea, Iaşi, 1996; „Cheta la flegmă” (proză scurtă), Editura OuTopos, Iaşi, 1999; „Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor”, Editura Junimea, Iaşi, 2003 (nominalizată la Premiul pentru Teorie Literară al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată din România); Povestirile vieţii. Teorie si documente, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, Iaşi, 2003; „Proza cu amănuntul” (proza scurta), Editura Cronica, Iaşi, 2003; „Nunta la parter” (teatru), Editura Versus, Iaşi, 2003 (volum nominalizat la premiile Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi la premiile Uniunii Scriitorilor din România); “Raiul găinilor” (fals roman de zvonuri şi mistere), Editura Polirom, Iaşi, 2004 (nominalizat la premiile Ziarului de Iaşi si la premiile Fundaţiei Euridice);“Incursiuni în sociologia artelor”, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2004; “Le paradis des poules”, Editions Jacqueline Chambon, 2005; „Baieti de gasca” (proza scurta), Editura Polirom, 2005.
I se montează piesele „Cu cuţitul la os” (Green Hours, Teatrul Luni, regia – Bogdan Tudor, 2002) si „Nuntă la parter” (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, regia – Peter Kerek, 2003). Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001). Membru al ASPRO si USR.


 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.