Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

REGELE BOLNAV

Ilustratii: Victoriţa DUŢU

 

Ilinca NATHANAEL

Prezentarea grafică de Roca

 

 

I.

 

A fost o dată un rege tânăr care trăia singur pe o stâncă, într-un castel din vechime, făcut din moşii şi strămoşii lui, izolat de lume şi de ochii oamenilor care ar fi putut să îi păngărească imaginea, viaţa şi trăinicia. Avea împărăţia lui aşa de mare, până la marginile pământului, şi a încercat din toate puterile lui să facă binele şi acesta să fie prezent în viaţa oamenilor pe care el îi stăpânea şi avea grijă de ei, însă a văzut că răutăţile erau  la fel de mari sau erau la fel de înspăimântătoare cu cât se străduia el să fie mai bun şi să îi înveţe pe oameni să fie cinstiţi, corecţi, puternici şi drepţi. Răutăţile şi depravarea zilnică în care trăiau oamenii ajunseseră să îl dezguste şi să îl dezamăgească aşa de mult, încât de supărare ajunsese pe jumătate nebun şi ca să se protejeze pe el însuşi, se hotărâ să trăiască singur şi retras de lume. Văzuse prea multe răutăţi şi voia să fie cât mai departe de ele.

 

Se simţea extraordinar de bine, în această singurătate care îl proteja. În castelul lui admira în fiecare dimineaţă lumina soarelui, care îi încălzea ochii, privirile, fruntea, corpul, mâinile, braţele, şi se ruga lui Dumnezeu şi îi mulţumea că duce o viaţă aşa de frumoasă, aşa de cuminte, aşa de liniştită pentru sufletul lui şi pentru nervii lui. Noaptea  se uita la stele şi asculta cântecul privighetorilor, şi al păsărillor de noapte din pădure, care îi dădeau concertul liniştitor şi plin de viaţă. Când erau furtuni şi trăsnete, admira lumina aceea aşa de puternică care taie cerul şi întunericul cu atâta putere şi se gândea că aşa trebuie să fie şi mintea omenească, asemenei puterii şi luminii unui trăsnet care luminează şi aduce ploaia înţelegerii peste acest ocean de întuneric al degradării şi prostiei omeneşti. De multe ori îşi zicea că în întunericul acestei lumi pline de răutate, cel care gândeşte şi face, şi pune în lucrare binele e ca fulgerul care produce atâta lumină pentru o perioadă aşa de scurtă de timp, după care întunericul devine din nou stăpân, însă ce s-ar face lumea asta fără trăsnetele şi fulgerele oamenilor care creează şi împing lumea  şi umanitatea să meargă înainte. Nu ar mai fi cu putinţă ploaia dacă dacă fulgerele şi tunetele nu ar fi.

 

De la un timp, cu cât era mai bolnav de lume  şi mai singur din cauza ei, a observat cum  în fiecare dimineaţă se auzea o muzică teribilă, parcă era venită din cer şi de pretutindeni şi se desfăta în această beatitudine, care picura direct în inimă, în suflet şi îl curăţa de toate aceaste mizerii care le strânsese în el şi acuma se scurgeau în permanenţă pe la picioarele lui, rămânând curat şi eliberat ca o lacrimă. Deşi stătea într-o aşa de mare izolare, simţea de fiecare dată când ceva rău se întâmpla în regatul său, el nu mai voia să ştie, însă tot nu reuşea să se desprindă de această răutate, de aceste stări, avea anumite percepţii ale lui care îi făceau rău. Se simţea bolnav de atâta prostie şi nu ştia cum să se vindece, credea că dacă stă  singur şi izolat de tot ceea ce este mai rau şi mai urât în această lume, poate să se facă sănătos.

 

În fiecare dimineaţă când se trezea şi auzea această muzică simţea cum se vindecă puţin câte puţin, parcă se vindeca de lume şi de toate urâţeniile ei. Cu cât trecea timpul, cu atât era mai apropiat de acea muzică şi se simţea legat de ea. Dar în acelaşi timp devenea sănătos, se purifica, nervii lui nu mai erau aşa de încordaţi, sufletul lui nu mai  era aşa de apăsat, de împovărat. Nu se scula dimineaţa decât ca să audă această muzică şi să simtă cum se face sănătos pe zi ce trece. Îi plăcea mai ales aceast sentiment  pe care i-l dădea muzica aceasta, de a fi şi de a veni de pretutindeni, parcă era coborâtă din cer.

 

La început când venise pe această stâncă să trăiască în izolare, deşi era aşa de tânăr, parcă era o fiinţă bătrână, care nu mai poate să scape de moartea care îl aştepta ireversibil, aşa devreme şi  repede, parcă se retrăsese aici ca să moară singur  şi nu  ca să trăiască. Tinereţea lui  nu mai avea nici un sens şi nici o valaore şi nici o putere, se simţea cu sufletul aşa de bătrân de parcă tot ceea ce vedea şi trăia erau deja din trecut iar el era sortit să trăiască undeva în viitor, undeva departe de timp, undeva intr-un alt loc în universul aceasta aşa de mic pentru el. Se simţea aşa de bătrân şi de bolnav încât nici universul cu toată frumuseţea lui nu mai putea să mai facă altceva decât să îl strângă, să îl nimicească, şi să îl reducă la un punct şi apoi la neexistenţă. Voia să stea aici ca să se vindece de aceste trăiri, de aceste neputinţe ale sufletului, de aceste percepţii.

 

Muzica aceasta îi reda tinereţea şi vigoarea lui de altă dată care îl făcuse atât de puternic, de vestit, de bun, de lăudat, de iubit de oamnei, dar şi urât şi dispreţuit de cei care nu puteau să trăiască decât prin răutăţile pe care le faceau zilnic. Ajunsese să împărăţească atâtea sate, atâtea oraşe, atâtea ţări, parcă tot pământul ajunsese  să fie la picioarele  lui, pentru că el aşa era la inceput, cel mai puternc om, dar răutăţile lumii şi ale oamenilor îl făcuseră să devină tot mai mic, şi mai slab, şi mai bicisnic, şi mai neputincios, îl făcuseră aproape nebun.

 

Muzica era in timpul zilei, dimineaţa, iar în timpul nopţii se auzea, dar mai încet şi de puţine ori, era altfel noaptea acea muzica, noaptea era ca un cântec de jale şi de durere, de eliberare, iar ziua era una de putere, de forţă, de biruiţă, de luptă. Muzica de noapte îl făcea melancolic şi îl adormea, iar muzica din timpul zilei îi dădea aripi să zboare şi să lupte, să se facă sănătos şi puternic, să nu mai fie bonav de singurătate şi de răutăţile acestei lumi, care îl făceau să stea departe de frumuseţea lui Dumnezeu.

 

După un timp el se vindecase fară să ştie şi simţea nevoia să nu mai stea într-un loc, îi venea aşa câte un dor de ducă, să colinde şi să plece în alte imperii, in alte ţinuturi, în alte împărăţii, nu voia să se întoarcă acasă la el, voia să colinde, însă nu putea să părăsească muzica lui, dragoastea lui, această stare de armonie şi de sănătate, şi de bine pe care o dobândise, simţea că el nu mai putea să mai trăiască fără muzica asta care îl făcea puternic, îl readucea la starea lui de început de glorie, de întrecere cu el însuşi şi cu idealurile lui pe care le purtase în el atâta amar de vreme şi luptase să le ducă la îndeplinire. De acea nu voia să plece să se lipsească de ea, credea că dacă nu o să mai asculte această muzică se va face la loc bolnav, dacă va pleca de aici acest loc se va strica el se va rătăci şi nu o să mai poată să se întoarcă nicodată aici, pentru că era în vârful unei stînci, se străduise din greu să ajungă în locul acesta rupt din rai, aşa credea el că poate să fie raiul.

 

Într-o zi i-a venit un gând ciudata şi puternic, care tuna în el ca un fulger înspăimântător de care se minuna, un gând, un îndemn puternic, un dor, ca să vadă de unde vine muzica, cine o cântă, cine este cel care interpretează muzica asta şi o dă universului întreg, cine este cel aşa de frumos care compune o muzică aşa de frumoasă. Voia să ştie cine o cântă, pentru ca era ceva cu totul şi cu totul unic. Nu ştia cum să facă să afle, pentru că avea nevoie de multă putere să umble. El acuma era perfect sănătos, gândul aceasta, ca ar putea să afle cine e cel care cânta îi dădea putere, îi dădea speranţă de viaţă, avea în inima lui dorinţa ca să-l răsplătească pe cel care îi dăduse liniştea şi viaţa, pentru că el era convins că muzica asta îl făcuse complet sănătos. Dacă el nu ar fi auzit în fiecare dimineaţă şi în fiecare noapate muzica asta, nu şi-ar fi revenit, ar fi murit, aşa credea el şi asta era şi în realitate. Muzica asta îl făcuse puternic şi îl salvase de la nebunie.

 

Avea în el această dorinţă teribilă ca să meargă şi să vadă cine e cel care cântă, care este interpretul şi cine este fiinţa aceea aşa de minunată, de specilă, de dumnezeiască, de îi dăduse sănătatea pentru că el atunci când venise aici, în pădure, pe stânca asta, în castelul acesta, era pe jumatate nebun de durerile şi de suferinţele lumii. Iar acuma devenise complet sănătos, complet vindecat, era cel tânăr, mai tânăr şi mai puternic decât aşa cum venise.

 

Puterea în el creştea şi simţea cum nu mai poate să rămână, să stea aici, în stâncă asta izolat, şi departe de cel care cântase şi îl făcuse atât de fericit. Numai că nu ştia cum să facă şi atunci se gândi şi găsi soluţia. „O să mă ghidez numai şi numai după muzica, o să mă îndrept numai încotro va cânta muzica, dacă mă rătăcesc o să mă întorc. Dar dacă voi avea drumuri fără o ieşire, ce o să mă fac, dacă o să întâlnesc ţinuturi aşa de prăpăstioase încât nu o să găsesc ieşirea, ce se va întâmpla cu mine, dacă nu reusesc să ajung. Nu se poate, o să fac tot ce îmi stă în putinţă ca să biruiesc, o să găsesc soluţia la momnetul potrivit, pentru că muzica aceea o să mă facă şi mai puternic, iar eu acuma sunt complet sănătos şi vindecat de orice fel de moleşeală şi de slăbiciune.”

 

Aşa că în urmatoarea dimineaţă când muzica se auzea din nou nici nu mai aşteptă mult şi porni la drum după sunetul acela divin care mergea şi se auzea de pretutindeni.

 

II.

 

Ei şi începură căutarile. Nu mai ştia ce să faca de fericire pentru această căutare şi pentru această călătorie, pentru că cel mai frumos acum era ca putea să meargă, îi părea rău de castelul acesta însâingurat pe care l-a părăsit dar era hotarat că după ce îl va răsplăti pe cel care l-a vindecat, să se întoarcă aici pentru a se odihni din cauza călătoriei. Se va duce în împăţia lui şi va da cel mai mare ospăţ şi îl va încununa cu daruri pe cel care a avut o asemnea putere asupra lui de l-a vindecat şi l-a redat celorlaţi, atâta de frumos. Era aşa de fericit că aproape îi venea să zboare, să fugă, să cânte el însuşi, alături de cel care cânta o asemenea muzică de îl înveselea aşa de tare şi îi dădea putere, şi-i dădea aripi să zboare.

 

Căutarea acaeasta şi călătoria aceasta îl făcea cu adevărat fericit şi să se simta în al noualea cer. Nu se lua decât după acel cântec, unde îl auzea mai tare, în acel loc se îndrepta. De multe ori pistele erau false pentru că acest cântec se auzea de pretutindeni şi de aceea îi venea greu să se ia după el. Trebuia să se concentreze să vadă şi să audă din ce parte se aude cel mai tare şi apoi să se îndrepte spre sensul cântecului cu mai mare intensitate. Plus ca erau ceasuri în care sunetul muzicii nu se auzea şi atunci trebuia să stea în loc nu mai putea să meargă mai departe pentru că nu ştia încotro să o apuce. Atunci stătea în loc şi dormea, visa, se obişnuise aşa de mult cu acel cântec, că-i devenise îndispensabil ca aerul. Atunci când nu mai putea să-l audă, se aşeza cu spatele la pământ şi cu faţa la cer şi singur încerca să cânte şi să repete, să imite cântecul care rămânea aşa de mult in inima lui care i-o cumprisese de un dor pe care nu ştia să şi-l explice şi de care îi era aşa de teama.

 

Privea cerul şi ar fi vrut să zboare, asemeni unei păsări, tot mai înalt şi să simtă, şi să trăiască acea libertate a oricărei stări lipsite de orice determinare. Plângea liniştit, lăsa să îi curgă lacrimile uşor în pământul care-l primea şi în felul acesta se elibera. După ce plângea, de multe ori observa că începea să se audă cântecul, dar asta nu de fiecare dată. Plimbarea lui era ca o lungă suferinţă dar şi a ca o luptă prin care se elibera de ea. Nu mai avea răbdare, simţea cum trebuie să ajungă repede acolo la cel care cânta, simţea că acel cineva are mare nevoie de el, asa cum şi el are o aşa de mare nevoie de muzica lui, asta îl cutremura. Îşi zicea: „dar dacă cel care cânta are o mare nevoie de mine, aşa cum şi eu am avut şi am o aşa mare nevoie de el, trebuie să ajung acolo neaparat, of, şi nu pot să merg decât dacă începe să cânte, pentru că altfel nu am nici un fel de reper. Daca ar fi să o pornesc aşa de unul singur, şi poarte că merg pe drumul drept”.

 

Şi chiar a început să meargă şi a mers, numai că nu se mai auzea nimic şi a trebuit să se întoarcă la locul de unde rămăsese şi abia atunci observase cum începe cântecul din nou să apară şi să se facă auzit în inima lui. Atunci, începu din nou să meargă şi voia să fugă, să meargâ mai repede. I se părea  că pierde timp, un dor neştiut îi cuprinsese sufletul pentru ca simţea ca ar putea descoperi ceva cu totul şi cu totul unic în viaţa lui şi în existenta lui. Merse aşa încă o perioadă bună de timp şi mai scurtă din drumul pe care îl avea de parcurs, pentru că nu ştia cât avea de mers şi unde trebia să ajungă şi nici cât de lung îi era drmul, pentru că mergea în necunoscut.

 

III.

 

Muzica tăcu şi el trebui să se operască din mers şi din căutat .Se odihni ,nu mai putea de oboseală şi de dezamăgire pentru că el se aştepta ca o să ajungă foarte repede la cel care cânta şi în felul acesta va putea să îi mulţumească. Dar  nimic, drumul parcă se lungea devenea tot mai obositor iar muzica aceea se tot îndepărta de el şi nu ştia încotro să meargă sau se să îndrepte pentru că mereu avea aceeaşi senzaţie că vine de pretutindeni şi nu de undeva anume. Numai bine nu termină de gândit aceste frământări că se şi trezi auzind din nou cântecul acela. Bucuros că o poate căuta din nou, o porni la drum, avu aşa o senzaţie ca nu era timpul pentru această muzică, pentru că de obicei la ora aceea nu cânta, niciodată la acest ceas muzica nu a auzit-o şi plus că tot căutând observa că nu mai avea acel dor ca să îl găseascăp pe cel care o cânta şi parcă nu era la fel cu cea pe care o auzise şi se vindecase, dar pare să nu bage de seama aceste senzaţii şi o porni mai departe să caute sursa şi locul acelei muzici binefăcătoare pentru el şi pentru  inima lui. Ajunse într-un ţinut de unde nu mai putea să iasă, în care toate erau la fel, în care îşi pierdu toate reperele, un ţinut ciudat în care nu mai ştia de e noapte sau zi, întuneric sau lumină, dacă mergea la răsărit sau la apus. Încerca să se întoarcă, dar pierdu definitiv orice drum de intoarcere şi orice reper. Ba mai mult, când voi să se întoarcă văzu cum se afundă cu piorul în acele mlaştini înşelatoare acoperite de iarbă  şi nu mai putea să mai meargă mai departe, de parcă totul ar fi fost pentru el sortit să îl omoare. Se afunda tot mai mult în mlaştina aceea şi nu mai putea să iasă. Disperarea îl cuprinse şi nu mai ştia ce să facă ca să prinda putere să se salveze pentru că vedea cum mlaştina aceea îl cuprinde tot mau mult şi el nu mai are nicio şanasă să se scape. Gasi ca prin minune o creangă de copac de care se agăţă în disperarea lui şi cu eforturi supraomeneşti încerca să iasă de acolo şi până la urma reuşi. Din mlaştina aceea scăpă dar nu mai ştia cum să meargă mai departe. Îsi dădu seama că auzi o muzică înşelatoare de ajunse să se rătăcească în felul acesta dar nu avu ce face trebui să orbecăiască câteva zile până să găsească drumul de întoarcere. Ajunse ca din întâmplare chiar în locul de unde plecase şi atunci auzi aşa ca din depârtare muzica cea adevăratâ care era muzica inimii lui şi a dragostei lui. A salvării lui. Ar fi vrut să meargă mai departe, să ajungă la cel care cânta pentru că dorul în el creştea aşa de tare şi nu-i dădea pace până ce nu s-ar fi sculat şi ar fi înaintat . Însă era prea oboist, prea supărat pe el, că putuse să se rătăcească în felul acesta, atâta de sptupid şi de ruşinos.Trebuia să se odihnească pentru că altfel ar fi murit din cauza efortului. Dormind aşa, auzi dintr-o dată două muzici la fel care se suprapuneau una peste alta. Una era cea adevărtă care îl vindecase şi cealaltă era ca un fel de imitaţie a primeia şi care îl dusese la rătăcire şi aproape de moarte. Stătu foarte mult să le asculte pe amândouă ca să poată să facă deosebirea dintre cea buna şi cea care era nebună. Şi se întreba: “oare cine încearcă să imite muzica asta ? Oare nu-şi dă seama că face un lucru râu cântând aşa. Însă el nu ştia că acea muzicâ care se suprapunea era ecoul primeia care se întorcea la cel care cânta pe o alta cale şi asta îl ducea la rătăcire pe împărat. Când toate se limpeziră în mintea lui şi când muzica aceea divină se auzea de una singură o porni la drum din nou cu forte proaspete şi cu o şi mai mare încredere în el însuşi.

 

IV.

 

Merse condus de muzica lui până ce ajunse în faţa unui zid de netrecut. Când se uită în sus nu mai putea să vadă decât cerul, aşa era de înaltă stânca aceea din piatră pe care în mod normal ar fi trebuit să o depăşească. Se duse în stânga o bucată de vreme, gândindu-se că poate există o cale de a ocoli acea stâncă, dar văzu că dacă se îndepărtează pierde acel sunet atât de frumos şi nu mai are nici o călăuză care să îi arate drumul. Fu nevoit să se întoarca din drum şi să ajungă din nou acolo de unde plecase pentru că acolo era locul unde se auzea cel mai tare muzica lui.

 

Merse şi în partea stângă o bucată bună de zi şi aici păţi la fel şi a trebuit să se întoarca. Aşa că se văzu nevoit să escaladeze acel munte de piatră aşa de abrupt pentru că numai în  felul acesta putea să se îndrepte şi să fie tot mai aproape de muzica lui. Urcuşul acesta era aproape imposibil de făcut şi trebuia să se odihnească pentru că efectiv îl lăsau puterile. Se temea şi se întreba, ce  o să facă atunci când nu o să mai auda muzica, dacă este pe un drum greşit. Dacă o să se facă noapte şi el nu o să mai vadă ce face. Trebui să se oprească de nenumarate ori ca să se odihnească. Însă a observat un lucru tare ciudat, că atunci când se oprea, muzica tăcea. Dacă el se chinuia să escaladeze muntele, muzica era tot mai tare şi mai mare ca o dorinţă care creştea în el şi care îi dâdea puterea să urce şi să meargă mai departe orice ar fi.

 

Muzica aceea era în el însuşi în primul rând până să fie în afara lui. Şi dacă se oprea, se oprea zi muzica, şi parcă nu mai avea tărie să mai meargă, parcă i se sfârşea vlaga şi puterea în el. Ca să facă încă un pas pe muntele acela asemenea alpiniştilor care escaladează cele mai mari şi mai periculoase înalţimi trebuia să se chinuie groaznic. Aşa trebuia să facă şi el şi nu trebuia să se lase învins, nu trebuia să renunţe. Pentru că acest drum devenise pentru el o chestiune de viaţă şi de moarte. I se părea că dacă nu se duce să vadă ce se întâmplă cu muzica aceea şi de unde vine şi cine o cânta, viaţa lui nu mai avea  nici un sens, pentru că muzica aceea era esenţială pentru el, era muzica vieţii lui, care îl făcuse sănătos şi îl scăpase de la nebunie şi moarte. Era un fel de ambiţie bărbătească pentru propriul lui orgoliu şi pentru propria lui putere lăuntrică, ca să ducă până la capăt acest drum început de el. Nu avea răbdare nici să se odihnească prea mult timp pentru că i se părea ca acolo sus va trebui să găsească până la urmă tot ceea ce el cauta. Asta voia să afle şi cu forţe noi trebuia să urce, să se ducă, să meargă mai departe orice ar fi şi orice s-ar fi întâmplat. Trebuia să izbândească, trebuia să faca asta, nu avea voie să renunţe sau să dea înapoi.

 

Cale de întoarcere  nu mai era pentru el. Cu cât înainta spre vârful muntelui cu atâta se apropia şi mai mult de muzica lui aşa de draga şi care îi dădea putere. Observa ca aici nu mai era nici seara, nici noapte, nici dimineaţă ci era o permanentă zi, aşa ca nu mai ştia câte zile a mers sau a stat, nu mai avea nici o noţiune a timpului, pentru că aici timp parcă nu mai era. După chinuri îndelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu până în vârful acelui munte care era undeva în afara aceastei lumii şi în afara acestiu timp pe care noi îl trăim, Aşa i se părea lui că este.

 

Acolo sus departe de această lume tocmai în vârf, dădu peste un castel plin cu grădini înflorite cu pomi, era o gură de rai dar  nimeni, absolut nimeni nu trăia în acea grădină, părea să fie pustie, numai flori, copaci, şi ierburi şi stânci de piatră, nici ţipenie de pasăre nu zbura pe acolo şi nici ţipenie de om. Când călcă în interiorul castelului muzica aceea tăcu. Şi el se simţi nedumerit, nu ştia încotro să mai meargă pentru că nu mai era ghidat de nimic. Şi pentru că tot nu avea ce să facă cu acest interval de timp începu să cerceteze gradina aceea tot mai mult ca să se familiarizeze cu acel loc şi cu acea privelişte. Numai cordoare de copaci seculari care te înfiorau cu acea măreţie a înălţimilor, dar şi cu acele rădăcini care veneau parcă de undeva din inima pământului.

 

Castelul era aşa de ciudat că totul era săpat în stâncă, în piatră, parcă era unul din cele mai îndepătate timpuri, săpat de nişte uriaşi.Şi peste tot numai flori, numai flori care făceau ca toată această grădină să fie cel mai frumos loc de pe pământ. Deodată simţi cum în apropierea lui se aude încet, parcă stingându-se muzica şi tresări. De data aceasta muzica era aşa de lină şi de înceată, abia se auzea şi el se sperie şi se minună şi nu ştia de unde vine şi se duse mai aproape de un loc ciudat, pustiu, acoperit cu multe rădăcini şi care nu avea nici o flare care să crească pe el. Erau nişte rădăcini vrăjite, ciudate, demonice care erau crescute cu atâta ciudă şi atâta ură parcă să acopere ceva ca să nu mai iasă la viaţă.

 

Muzica aceea în surdină, parcă lipsită de viaţă se auzea de acolo din interior, de sub crengile acelea aşa de urâte care sufocau sufletul acela care cânta acolo. El se duse repede şi cu cuţitul pe care îl purta permanent la el, tăie tot mai multe crengi, tot mai multe până  ce ajunse în mijloc şi acolo câd se uită, ce-i văzură ochii, era o pasăre măiastră care cânta prinsă în crengile acelea care o strângeau şi o acopereau ca să o sufoce, ca să o omoare. Şi ea trebuia să cânte, ca în felul acela să poata să se opună crengilor care o strângeau, care o sufocau şi numai în felul acesta putea să trăiască. Numai în felul aceasta putea să respire. Iar împăratul anjunsese într-un fel la timp, să o salveze, pentru că ea nu mai putea să reziste încă mult timp în această stare de sechestrare.

 

Împăratului nu-i venea să creadă că vede aşa ceva. Luă pasărea eliberata de acolo, care era abia vie, abia de mai răsufla, pentru că rasuflarea ei era numai cantecul acela care o făcuse atât de vestită în toată lumea, numai că nimeni nu ştia că era cântecul ei de supravieţuire. O duse şi o aşeză pe cea mai frumoasă floare care creştea în înteriorul castelului şi când o puse acolo să o admire pentru că împăratul simţea cum nu se va mai putea lipsi niciodată de pasărea aceasta minunată care îi salvase viaţa şi mintea de la nebunie, pasărea aceea se tranformă într-o prinţesă de o frumuseţe şi inteligenţă, cum nu mai văzuse el niciodată, era frumuseţea asemănătoare împăratului, pentru că prinţesa aceasta semăna perfect cu regele acesta tânăr şi puternic.

 

O vrajă ciudată o facuse, o tranformase pe acea prinţesă în pasărea care era ţinută strâns în cregile acelea urâte, care cu timpul deveniseră cea mai înfricoşată închisoare pentru ea, şi numai aşa putea să supravieţuiască şi să se opună acelor crengi care o strângeau. Însă ea nu ştia că acel cântec al ei se auzea până la marginile pământului. Nu ştia că acel cântec al ei făcuse sănătoşi miloane şi milioane de oamnei, nu ştia că prin melodiile ei de supravieţuire, cu cât se lupta mai mult să nu fie sufocată de crengi cu atâta cântecul ei era mai puternic şi mai viu şi mai eliberator pentru alţii nu numai pentru ea însăşi.

 

Nu ştia că milioane de oameni deveniseră sănătoşi la minte şi la trup din cauza aceastui cântec al ei. Dar numai unul singur se dovedi vrednic să ducă această căutare până la capăt, să afle cine este cea care cântă aşa şi să vină să o salveze. Acesta era împăratul nebun de iubire, de  singurătate, de lume de viaţă, de existenţă, care o luă de mireasă şi de soţie şi conduseră împreună pânăîn ziua de astăzi acea împărăţie în care toţi oamneii sunt fericiţi si nu mai există nici  un rău pe pământ.  Ei trăiră fericiţi veşnic în împărăţia binelui, a dreptăţii şi a vieţii eterne.

 

Ilinca NATHANAEL

iunie 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)