Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„Să ştii că am murit. Ce chestie, dom-le!”

Prof. Dr. Ionel BOSTAN, Iaşi

 

 

Să-ţi fi stat vreunul din casă mai mult de-o săptămână cu ochii pironiţi în grindă, şi dacă nici n-ar mai fi pus nimic în gură de alte câteva zile, atunci sigur te făceai c-o vizită din partea popii. Pentru mult trebuinciosul „cetit”, dar şi pentru a da poveţe de rutină duhovnicească, asociate spovedaniei finale. Aşa, ca să poată păcătosul să-şi dea uşor duhul şi să nu chinuie. Ce urma, se ştie… De-o bună bucată de vreme era căzut la pat şi Mitru Mariţei. Mă-sa, Mariţa, bătea aproape suta de ani şi n-avea mai nimic; era „tun”, de parcă ar fi fost din altă stirpe. Mitru, săracul, acum, de vreo şapte-opt zile, nici apă nu mai putea să bea. Chircit şi slăbit, arăta la trup întocmai ca un copil de câţiva ani. Ce mai, ajunsese doar piele şi os. De cât a zăcut nici să geamă nu mai avea putere. „Ehe, fată hăi, dracul nu iartă!” îl compătimeau babele în şoaptă, seara, pe malul şanţului, la bârfa uliţei. Cu toate acestea, inexplicabil, ieri, Mitru s-a ridicat din pat, deşi nu mai făcuse asta măcar de două luni, când fusese cu căruţa la Târg – „… să vă cumpăr, fa (femeie), un sac de barabule, că eu m-oi duce şi n-o să aveţi de pus sămânţă în pământ!”. A privit îndelung pe geamul dinspre tăpşanul din vecinătatea odăiţei în care zăcea. Se aştepta să-şi vadă feciorul cel mare, care, în treacăt, înainte de Paşti, îi spuse că o să-l ducă la spital „pentru că, în mod cert, boala matale e vindecabilă”. Aiurea. Zisese doar aşa, amăgindu-l copilăreşte, strecurându-i cu bună ştiinţă o speranţă, poate doar, doar, o va duce cât să treacă şi Săptămâna Mare. Căci, se ştie, cine moare în zilele premergătoare Învierii, înseamnă că grele păcate a săvârşit în timpul vieţii. Asta ar fi făcut ca, mult timp de aici încolo, să stea în spurcata gură a satului până şi strănepoţii celui plecat pe cealaltă lume. Mult s-au mai mirat ai lui Mitru – nevastă-sa Aglaia şi cei doi băieţi (ultimii, dintr-un cârd de şapte, rămaşi acasă, încă neînsuraţi) – când l-au văzut mişcând în tocul geamului. Megieşii, nu mai spunem. Dar, ce folos, că după aceea s-a pus pe zăcut într-o nemişcare aidoma morţii. Au urmat, apoi, pentru el, lungi ceasuri de recapitulare a întregii vieţi. Parcă răsfoia o carte care, cândva, a ştiut-o pe de rost, buche de buche. Foile care nu-i făceau plăcere le întorcea mai repede. Pentru că acestea erau multişoare, chiar se enervă la un moment dat…

 

 

Iritat de-a binelea, se sculă şi începu a se îmbrăca. Undeva, la capătul patului, băgate cu un capăt într-un borcan în care erau şi câteva nuci, ardeau două lumânări. Nu prea le vedea rostul să fie aprinse astăzi, a cincea zi după Înviere. Pentru că, unu la mână, afară era ziua mare şi, doi, odaia lui avea lumină electrică. Dar, în scurt timp, nu mai insistă în a căuta explicaţii. A ieşit în uliţă, îndreptându-se agale, aşa cum, până nu demult, a făcut-o de sute de ori, spre bufetul lui Bariz. Acum, însă, se simţea uşor ca un fulg. De asta, chiar, nici nu încerca să meargă mai repede pentru că avea senzaţia că se poate desprinde de pământ… Cam pe la a treia casă, la vale de-a lui, se întâlni cu Ion Bârzu. Pentru o clipă rămase nedumerit, că-l ştia mort de câţiva ani, dar pentru că stătu de vorbă cu moşneagul – în carne şi oase – minute bune pe banca din faţa porţii lui Mandric, nu-şi mai puse întrebări. Îşi zise că zăpăceala din capul lui poate i se trage de la lunga suferinţă cât a zăcut la pat. Şi încă un lucru, orice s-ar spune, era totuşi om în etate, în doi-trei ani urmând să aibă în spate 70 de toamne. Văzându-şi, apoi, de drumul lui, se întâlni şi cu Vasile al lui Broscoi, văcarul satului, care, cu ghioaga pe şale, ţinută cu amândouă mâinile, mergea pe la oameni să strângă făina restanţă ce i se cuvenea pentru fiecare vacă păscută astă vară. Fiind mult mai tânăr, ar fi trebuit să salute primul. Dar, prost, ca de obicei („Văcarul, tot văcar!” îşi zise Mitru), a trecut ca mutul. Ba, mai mult, deşi erau să se ciocnească în treacăt, Mitru avu convingerea că Broscoi nici nu l-a văzut... În ogradă la Hupţ al Bârliboaiei, ai lui, copii şi nepoţi, trebăluiau fiecare câte ceva. Deşi, ca drumeţ, ar fi trebuit să le dea bineţe, n-o făcu. Asta pentru că nu l-a uitat pe Hupţ că, în urmă cu ceva ani, în contul unei datorii, i-a oprit zălog şapte oi (vărate la stâna feciorilor lui) pe care nu i le-a mai dat înapoi nici astăzi. N-a vrut cu nici un chip să ţină cont că, în tinereţe, i-a dat, pe te miri ce, mai multe grinzi şi căpriori să-şi ridice casa, lăsându-se pe el fără trebuinciosul material lemnos. Acum, e adevărat, nici cei din ogradă nu s-au sinchisit deloc de el, deşi a trecut pe la doar doi paşi de ei. Lângă troiţa din centru îl zări pe Majuru, epitropul parohiei, aplecat asupra strătuleţului de flori, cum plivea buruienile de zor. Nu pricepe cum se făcea, dar parcă şi pe el îl ştia mort. În fine, ajungând la Bufet, se aşeză la masa unde, ani în şir, după ce a ieşit la pensie, îşi bea romul zilnic. Ceva în neregulă se întâmpla şi aici, că al lui Bariz, „patronul”, deşi terminase de moşmondit nişte butoaie, nu mai venea odată să-l servească. Ba chiar nici nu-l băga în seamă, ca şi cum la masă n-ar fi fost nimeni. Oricum, nu-i mai ardea ca altădată de băut, dar gestul l-a supărat. Asta nu se face. Mai ales că se considera client de bază, jumătate din pensia lui lăsând-o aici în fiecare lună. „Ce vrei, neam prost!” îşi mai zise şi plecă încet înapoi spre casă, fără să mai târguiască altceva cum îi era obiceiul. Din mers, privea atent peste gardurile curţilor pe lângă care trecea. Sesiză mai multe schimbări de când nu mai ieşise din casă. Unii îşi vopsiseră uşile şi ferestrele în alte culori, iar alţii îşi schimbaseră acoperişurile de pe case ori de pe grajduri. Costică al lui Iancu şi-a făcut fântână, lui Pompilică îi fătase vaca iar viţelul zburda slobod prin bătătură. La Jănică Panciuc observă că terminase (cu iernatul lighioanelor) şi cea de a două căpiţă de fân clădită din toamnă în spatele şurii… Apropiindu-se de casă, vede în poarta lui ciorchine de lume. O explicaţie, pe dată, nu găsi. Ca să evite mulţimea – acum chiar că n-avea chef de nimeni şi de nimic – o apucă pe o cărare ocolitoare ce ducea în spatele gospodăriei. Dar, când ajunse în propria bătătură, avea să vadă că sătenii aşteptau tăcuţi şi în ogradă şi în casă. Nevastă-sa şi fetele, despletite şi îmbrăcate în negru, umblau năuce după câte trebi. „Ce mama Naibii se întâmplă?” se întrebă Mitru. O panică ciudată puse stăpânire pe el. De gard era rezemată o cruce de lemn, nouă-nouţă, tocmai bună de înfipt într-un mormânt. Pe ea era gravat chiar numele lui. „Te pomeneşti c-am murit!” îşi zise. Când intră în casă se văzu pe el însuşi, lungit în coşciug cu mâinile împreunate pe piept, strângând icoana sfinţită, coborâtă din peretele odăii de bună. Pe icoană, ceva mărunţiş din metal şi câteva bancnote de zece mii… Acum nu prea mai avea multe dubii: „Să ştii că am murit. Ce chestie, dom-le!...”

 

Prof. Dr. Ionel BOSTAN

Iaşi

 

 

Ionel BOSTAN este profesor universitar, publicist şi prozator – membru al Uniunii Scriitorilor din România. N.21 februarie 1962, Giurgeşti-Tg.Frumos. Este licenţiat în Stiinţe economice, Stiinţe juridice si Filosofie-Jurnalism. A absolvit mai multe cursuri postuniversitare organizate de universităţi din ţară şi străinătate. Este doctor în economie (din 1999) şi doctorand în drept. Este autor şi coautor a 18 cărţi de specialitate, apărute la prestigioase edituri din Iaşi, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Suceava şi Constanţa, şi a peste 500 de articole, eseuri, studii. Este conducător de doctorate (Management). A scris 5 cărţi de factură literară (proză scurtă, eseistică, poem) şi a semnat foiletoane şi poezii în paginile mai multor publicaţii (pseudonim I.B.Giurgeşteanu)ionel_bostan@yahoo.com

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)