Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Sala de proiecţii

Fragmente din volumul „Curcubeul cu oameni” de Antonia Iliescu, Editura Libra Vox, Bucuresti 2002

 

Antonia Iliescu, Belgia
 

Impresii si pareri personale in FORUM


De când părăsise şcoala, de la acel ultim Gaudeamus igitur, se scurseseră 30 de ani. Dora s-a întors în toamna aceasta în ţară. Mama o aştepta cu crema de zahar ars încă aburind în cuptor. A venit singură, ca să mai trăiască şi pentru sufletul ei. A făcut tot ce a vrut el. Nimic nu i-a refuzat. Il chinuise destul în acei ani trăiţi absurd, pierdută printre oameni care o întrebau distraţi atunci când o întâlneau – „ça va?”- dar nu aşteptau niciodată răspunsul, fiind mereu foarte ocupaţi.
De la un timp renunţase să mai răspundă la întrebarea lor. Aşa că a început să scrie în ea, aşa cum făcuse în ziua în care terminase şcoala şi mâzgălea undeva în memorie, ca şi cum te-ai apuca să scrii cu luminile ochilor minţii pe o bucată de nor alb ca hârtia. Nota la repezeală tot ce-i venea în gând, fără ca să mai poată reciti vreodată ce a scris, fiindcă norii desenau mereu altceva şi deformau literele şi cuvintele iar frazele le răstălmăceau, de îndată ce ei se transformau în ploi. Ploile curgeau înapoi în pământ, înapoi în noroi... Totul s-a pierdut. Ceea ce a scris cu adevărat rămâne de fapt nescris. Nu făcea decât să reconstituie un fel de formă lipsită de conţinut, ca un lut care dezvăluie conturul pasului, abia după ce omul şi-a retras piciorul din el. Ce a scris demult pe nori se poate citi acum doar în noroi. Norii şi stelele în care îşi mai caută încâ propriul contur, o mai ispitesc şi astăzi cu albul lor de hârtie curată, gata în orice clipă să se dăruie gândului ei pângăritor. Dar de-atâta scris prin cer a uitat să trăiască pe pământ, nemaiştiind cine este. „De fapt cine sunt eu? Ce sunt eu?” se întreba de la un timp. Işi răspundea:

„... sunt un alien cu corpul legat de un pământ străin, dar cu gândurile libere, în cerul tuturor. Acolo mă simt cu adevărat acasă, cerul are aceeaşi formă şi aceeaşi culoare ca cel de acasă. Iar oameni care să-ţi amintească că eşti străin, nu sunt în cer.
Ce sunt eu ca alien? Sunt un om care se caută în prezent şi se regăseşte cu adevărat doar în trecut. Sunt o clepsidră vie. Sunt un nou-născut cu tâmplele albe. Sunt singurul om care poate afirma că s-a născut de două ori. Dar o dublă naştere implică inevitabil două morţi. Doar pomul cu roade mai are acest privilegiu: fructul începe să se nască odată cu floarea, apoi se coace şi în cele din urmă putrezeşte pentru a face loc sâmburelui, seminţei. Din floare în fruct şi din fruct în sămânţă, pomul trece prin două morţi cu rezultat sublim. Nu este şi cazul omului.
Orice plecare definitivă este o moarte subită, - prima moarte, - iar implantul pe un pământ străin este o naştere dificilă – a doua naştere - în care mama şi pruncul se confundă.”
Cu un nor pe genunchi, pe care tocmei îl umpluse cu gânduri, stâtea în curtea mică, fără gard, din faţa casei, profitând de cearşafurile întinse la uscat, care o fereau de ochii străzii. Era o zi caldă, cu mult soare şi dacă nu şi-ar fi amintit câtă suferinţă există pe lume fără ca soarele să se stingă în semn de protest, ar fi putut spune că era fericită.
De la o vreme încerca să creadă că era fericită, din cauza unui om. Nu ştia cine este, nici cum îl cheamă. Era bine aşa. Se întâlneau cam de 2 ori pe săptămână, când drumurile li se încrucişau timp de 2 – 3 secunde, atâta doar cât să treacă unul pe lângă altul. La început treceau indiferenţi. Dora nu-şi putea aminti momentul în care au devenit conştienţi unul de prezenţa celuilalt. Nici frântura de eternitate în care şi-a dat seama cât aştepta acea clipă de întâlnire, n-o mai ştia. Ştia doar că îi părea rău lunea, miercurea, sâmbata şi duminica, că nu îl putea vedea. Mai ştia că inima îi bătea puternic în drum spre Namur, la gândul că peste numai 10 minute îi va ieşi în cale, poate. Ii era teamă să nu meargă prea repede, sau prea încet, nu care cumva să strice perfecta sincronizare a paşilor lor. Incă un pas, doi şi ajunge în dreptul semaforului, locul din care privirea se poate lărgi în voie, peste trecători. I-a devenit atât de familiar, îi e atât de aproape de suflet, că îl recunoaşte de la sute de metri. Aveau acelaşi fel de a merge - mers grăbit, drept, fără ezitări, cu capul sus, veşnic preocupaţi de un gând; aveau aceeaşi teamă în ochi şi aceeaşi singurătate.
Era tot mai convinsă că el este străinul căruia îi scria în copilărie. Punea la cutie în fiecare săptămână o scrisoare în plic adresată unui destinatar imaginar, care se numea omul curcubeu. Ii vorbea despre tot ce o frământa pe ea atunci, dezvăluindu-i cele mai năstruşnice gânduri. Punea şi o adresă oarecare dintr-o ţară care se schimba mereu, până a epuizat globul pâmântesc. Dar el nu i-a răspuns niciodată la scrisori. Aşa că Dora s-a decis să scrie unui nor, şi în cele din urmă a trimis mesaje telepatice chiar către stele. Nu mai credea că acea fiinţă pe care o căuta ea putea exista pe pământ. „Dar acum, în sfârşit...” Reluă scrisul trăgând în poală un nimbus care tocmai zbura deasupra casei:
„După ce trecea pe lângă mine, „Bonjour....” , „Bonjour...” - lâsa în urma lui o senzaţie de lumină caldă, un con însorit în care e veşnic primăvară, care îmi ţine sufletul treaz în plină beţie de zâmbet şi cer senin. Şi mă descopăr râzând singură, scăldată în imaginea lui de om cuminte, cu ochelari şi sevietă, care merge la serviciu la ora 8 si 20, în fiecare dimineaţă. Nimic mai banal decât această imagine, aparent nesărată, a unui om care se grăbeşte la slujbă. Ce forţe, ce interferenţe de câmpuri şi de vibraţii se fac responsabile de aceaste iubiri care dau uneori navală în mine ca mugurii în arbori, primăvara? Nevoia mea de afecţiune care nu vrea să-i dau nici nume nici certitudini, de teama cruntelor dezamăgiri... Nu am nici un prieten în această ţară străină, care va continua să-mi rămână străină atâta timp cât nu voi avea nici un prieten.
Acest infinit pe care noi îl putem cunoaşte doar partial, are el oare vreo legătură cu marele infinit? Cu acel spaţiu, sau timp sau cu acel mare nedefinit pe care nici măcar nu-l putem bănui? Cu atotcuprinzatorul zero, care nu e gol, ci e viaţă stând să-şi spargă coaja?... Ceea ce noi, pământenii, avem la dispoziţie este de fapt o sumă de infinituri, mai mari sau mai mici (cel al sunetelor, al cifrelor, al spaţiului şi al timpului, al materiei). Există oare un punct în eternitate în care infinitul nostru se va atinge cu marele infinit? Am un prieten posibil şi-mi este prieten fiindcă nu-l cunosc. Şi acesta este un anumit gen de infinit, căci în orice om pe care nu-l cunoşti există o multitudine de oameni, aceia pe care ţi-i imaginezi tu, pornind de la acea matrice reală. Un om necunoscut care mi-a reţinut atenţia este o comoară pentru sufletul şi mintea mea. Dar tot ce fac, tot ce clădesc, duce la distrugere. Cu comoara în faţă strig, ca pe un blestem „Sesam, deschide-te!” şi-mi răspunde cutia Pandorei. Atunci toate păpuşile mele devin triste. Toate jucăriile de pe etajeră plâng. Ce bine că pot să plângă! Durerile fără lacrimi sunt ca naşterile fără lichid amniotic.
După acel doliu inevitabil simt nevoia să fug, să mă ascund în mulţime şi să ard doar în interiorul sufletului meu, iarăşi singur. Văd mai clar în mine cu cât mă îndepărtez de lucruri. Dar lucrurile devin cu atât mai clare cu cât mi le apropii. Simt o nevoie chinuitoare să aflu ce am devenit în toţi aceşti ani. Care este rezultatul infinitelor arderi din athanor? Cât de curat a devenit omul nevăzut din mine, cel care mi-a condus paşii în taină? Şi caut o confruntare. Caut sufletele pe care le uitasem de zeci de ani. Copiii cu care mă jucam în ţărână, caut prima iubire.”
Dora s-a oprit din scris şi a recitit în fugă ceea ce notase pe un nor. Ochii i-au căzut pe acel nimbus care îi întoarse fraza „Sunt o clepsidră vie” şi s-a văzut de-odată răsturnată cu capul în jos, curgând anevoie prin sticla ştrangulată. Fiecare milimetru din corpul ei se opintise de-a lungul anilor ca să trecă dincolo. Dincolo? Spre ce anume? Reluă scrisul:

„Sunt o clepsidră vie, în care prezentul se scurge printr-un orificiu minuscul, numărându-şi clipele în fire de nisip ce se adună în celălalt compartiment, acolo unde se zămisleşte din preznt, trecutul. In clepsidră timp viitor nu există. Timpul este tras afară din el, prin cădere liberă şi tors în amintiri. Sus era prezentul, jos este trecutul. Când compartimentul de sus se goleşte, când faptele devin amintiri, se umple celălalt compartiment. Dar camera prezentului se poate umple din nou printr-o simplă răsturnare a clepsidrei.”

A doua zi s-a decis să meargă la şcoală. Acea ultimă picatură crescuse într-un fluviu când albastru când gri (după toanele cerului vieţii), pe care cu greu îl mai stăpânea. Il ţinea pe braţe ca pe o ofrandă adusă zeilor, în acea dimineaţă însorită de marţi, când a păşit pe intrarea profesorilor. A urcat pe scara din stânga, care a dus-o pe culoarul lung din care coborau câteva trepte până la mezanin. Cunoştea perfect acest traseu, doar călca pe propriile-i obsesii care îi chinuiseră nopţile ani de-a rândul. Treptele scăldate de soare (zări geamul pe peretele stâng al clădirii), duceau spre micul hol, la capătul căruia era mereu o uşă încuiată cu cheia. Pe ea scria ceva, dar niciodată visul nu voise să-i dezvăluie acel mister care îi lăsa trăirile incomplete, ciuntite. Avea mereu nişte vise infirme.
Era alături de Doru, şi se plimbau în sus şi-n jos pe scări ca atunci când erau elevi. „Uite vestiarele unde mă căutai după ore; deschideai precipitat o uşă după alta şi erai tare necăjit; credeai că plecasem. Oare ce-o fi la capătul acelui holişor din stânga? Parcă era o uşă...” A fost surprinsă când el i-a răspuns: „Da, era o uşă şi o sală. Sala de proiecţii, nu-ţi aduci aminte? Acolo am cântat Gaudeamus igitur...”
Dora a alergat spre acel mic culoar ca să verifice. A regăsit uşa albă şi-n timp ce ochii citeau cu glas tare „SALA DE PROIECŢII” a alunecat în propriul ei vis, străpungând perdeaua de ceaţă care-i ţinuse tot trecutul învelit într-un cocon. Se uita nedumerită la părul grizonat al omului care o însoţea. „Cine o fi acest domn prezentabil?” Şi-a pipăit buzunarul de la haină, dar n-a găsit cordeluţa albă. „Iarăşi am uitat-o acasă. Dacă mă vede doamna Grigoriu...” Cineva îi vorbea alături, dar nu putea să înţeleagă. Rămăsese captivă în cel de-al doilea compartiment al clepsidrei şi era imposibil să privească înapoi prin micul orificiu. Dar nu-i părea rău. Curând au început să-i picure încet pe creştet, din răscrucea timpurilor, anii, orele, minutele şi secundele ei, una câte una, ca nişte perle minuscule, care i se învârteau împrejur cu viteze uriaşe pe nişte orbite circulare. Vârtej, furtună de nisip şi bolovani o prinseră pe Dora în propriul destin răsturnat ca într-o pânză de păianjen, înapoindu-i într-o singură clipă tot ce crezuse dispărut pentru totdeauna.
Fără a mai putea părăsi clepsidra vrăjită, a intrat pe poarta din spate a şcolii. Aceeaşi uşoară ameţeală... Sufletul se desprinde şi o ia un metru înainte, ca să-i arate drumul. Paşii din ce în ce mai rari trec pe lângă aripa nouă, cu ziduri albastre şi cu perdele albe, la ferestre. S-a oprit ca să privească curtea şi să-şi amintească din ce unghi desena acele ziduri când era copil. Doi oameni săpau o grădiniţă împrejurul bustului lui Ion Neculce, tatăl onorific al şcolii. „Pe cine căutaţi?” „Pe mine.” „A, da... Bine faceţi.”
Tot uitându-se spre zidurile înalte şi gri dinlăuntrul şi din afara ei, care-i cădeau pe umeri şi o striveau sub povara anilor, nici n-a băgat de seamă când sufletul i-a izbucnit în lacrimi. A plecat mai departe cu paşi incerţi, de vis. Fiecare centimetru de asfalt din curtea şcolii îi devenise sacru cu trecerea anilor. Era ea toată ascunsă acolo, în fiecare por al zidurilor. Venise să se reconstruiscă aşa cum faci cu un basm în bucăţele.
Călca încet, ca într-un templu, cu grijă să nu trezească pe careva... pe ea. A ocolit clădirea, aşa cum ocoleşti biserica în Vinerea Mare, înainte de Inviere, cu paşi rari şi ochii atenţi. Un morman de bănci vechi, prăfuite, rupte, stau îngrămădite în curte, puse una peste alta. Intr-una din ele a stat şi ea... A intrat printre bănci, imaginându-se în clasă. Abia şi-a găsit un locşor, atât erau de înghesuite. „ Ce mai faci Ica? Şi tu Anca când mai dai un ceai? De ce nu mă mai tragi de cozi, Adriane? – Dumnezeu să te-odihnească...” Cineva din spatele unei ferestre trebuie că a văzut-o, căci perdeaua s-a mişcat uşor şi o siluetă se ţinea aproape de geam; i s-o fi părut ceva absurd ca o străină – curat îmbrăcată – să stea aşa, fără să facă nimic, în mijlocul unui maldăr de lemne şi fiare vechi.
„Ei, v-aţi găsit, doamnă?” „Da, m-am găsit...” Şi a vrut să iasă din clepsidră. Dar stupoare! Pereţii din ceaţa de sticlă rămâneau surzi la rugăminţile ei. A încercat atunci să se urce pe mormanul de bolovani amestecaţi cu fire de nisip şi să ajungă până la orificiul prin care căzuse în trecut. Dar nisipul mişcător îi zădărnicea orice tentativă, trăgând-o mereu la fund. Bătea cu disperare în corpul translucid care o făcuse prizonieră, dar nimeni nu o auzea. S-a zbătut aşa ore, zile întregi... La un moment dat pe cer a apărut un curcubeu care a învelit-o pentru câteva minute în culorile speranţei. „Poate că el totuşi...” Dar, nu! Totul era o iluzie. In cele din urmă a căzut ostenită pe mormanul de pietre, dându-şi seama că tot ce-i mai rămânea de făcut de-acum încolo era să-şi amintească. Altă cale de supravieţuire nu mai era pentru ea.
Şi-a adus aminte că în urmă cu zeci de ani, pe vreme de seară, s-ar fi întors de la şcoală cu ghiozdanul trăgând-o uşor într-o parte. Ar fi inspirat miresmele de toamnă şi de soare abia apus, care lasă cerul roşiatic şi aerul uşor încălzit, cu miros de praf. Ar fi prins-o aşa, din senin, ca şi în seara aceasta, o uşoară ameţeală, privind către Ras Algethi , steaua ei preferată, supergigantul roşu care strălucea cât zece mii de sori, unde îl căuta pe prietenul ei: omul curcubeu. Apoi, coborâţi din nou pe pământ, ochii şi mintea ar fi avut acelaşi moment de amnezie, nemaiştiind încotro îi era casa. Stătea pe loc, mirată şi perplexă de această evadare din fiinţă. „Ce se va întâmpla cu mine dacă nu voi mai reuşi să revin pe pământ?” – se întreba în astfel de clipe în care nu mai ştia unde era, cine era şi încotro voia sa meragă. Intotdeauna i-a fost teamă de aceste răpiri, care o separau de propria-i conştiinţă, în schimbul unei fericiri nepământeşti. Dar se găsea mereu ceva, vreo voce, vreun claxon sau vreun lătrat de câine care să o redea pământului. Şi atunci îşi regăsea şi direcţia de drum, terestru şi monoton.
Zilele treceau şi Dora începea să albească în spatele ecranului clepsidrei tot amintindu-şi, dar sufletul îi rămăsese tânăr, ca la început. „Oamenii îmbătrânesc tot copii” îşi spunea ea stând în genunchi, şi privind din spatele zidurilor transparente, lumea de dincolo, muiată în ploaia măruntă de noiembrie. Şi deodată iarăşi apăru pe cer curcubeul. Un fenomen ciudat s-a petrecut atunci sub ochii ei. După numai câteva secunde panglicile mătăsoase şi-au împletit culorile, redevenind rază, iar raza s-a făcut fulger. Şi fulgerul a trăznit clepsidra sfărâmând bolovanii în mii şi mii de grăunţe mărunte de nisip, ca făina. Dora le-a luat în palmă şi a suflat peste ele, împrăştiindu-le în lume... „Zburaţi, împliniti-vă destinul...”
Trecătorii de pe stradă vedeau, minunându-se, cum se cerneau din nori, printr-o sită fină, oameni vii, oameni morţi, coloraţi sau incolori, (unii ieşiseră chiar un pic trăzniţi) muşte, vibraţii, câini, stele şi pisici, care creşteau din firele de nisip şi pluteau prin aer, legănaţi şi duşi de vânt ca frunzele toamna.


Şi norii căzând lin spre pământ, înapoi în noroi, făina se făcu iarăşi grâu.

Antonia Iliescu

Belgia
 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.