Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Scrisoare către Dumnezeu

Emil Proşcan

 

Dragă Doamne,

        

De mai mult timp mă gândesc să-Ţi scriu o scrisoare  în care să-Ţi spun despre mine şi despre ce se mai întâmplă pe aici. Bunicul meu mi-a spus că Tu ai făcut cerul, pământul şi tot ce noi mai avem. Că eşti bun şi să ne rugăm Ţie ca să ne ajuţi.

         Eu stau la bunicul Doamne! Părinţii mei au plecat mai demult în Spania şi încă îi aştept să vină. Mai întâi a plecat mama. La început ne-a trimis bani, apoi  n-am mai primit nimic şi nici nu a mai dat telefon..., Tata a devenit trist. Cei care veneau sa-i ceară înapoi banii împrumutaţi începuseră să se răstească la el. Din ce în ce mai trist devenea tata! La magazin nu ne mai dădea pe caiet şi într-o seară m-a adus aici la bunicul, care l-a certat că a vândut pământul şi „dacia”. „”Era de la bunicii mei pământul şi trebuia să rămână copiilor”, i-a spus tăios bunicul. Tata m-a îmbrăţişat şi a doua zi a plecat..., a plecat şi el. „A plecat după mama, să câştige mai mulţi bani şi să vină mai repede acasă”, spunea bunicul. Amândoi! Amândoi au plecat! Gândul că o să vină  acasă, că o să fim iar împreună, m-a bucurat. Atunci, şi mai multe zile după ce a plecat vorbeam  cu el la telefon..., cu mama niciodată..., apoi n-a mai sunat nici tata. De câte ori îl întreb pe bunicul de ei, de părinţii mei, mă mângâie şi-mi spune să am răbdare că vor veni. Şi el e trist, îl simt eu. Îl aud cum oftează şi suferă Doamne! Prin casă avem multe poze cu ei, de la nunta lor şi cu mine când eram mică. Toţi râd în poze şi sunt fericiţi. Bunicul se uită pe furiş la ele, l-am văzut! Eu nu... Iau fiecare poză în mâini, o duc la piept, o sărut... Aşa sunt şi eu cu ei acum, cu părinţii mei... Seara îmi este greu Doamne şi mai ales noaptea! Mă uit în întunericul camerei goale, mă gândesc la ei şi plâng! Ziua nu pot să plâng, mă vede bunicul şi-l întristez şi mai rău. Cred că şi el plânge, fără să-l văd. Plâng până simt o căldură în mine şi în mâini... Aşa adorm! Dimineaţa privesc pe fereastră şi mă uit la oamenii care trec... Câteodată tresar..., asemuiesc câte o persoană cu unul din părinţii mei şi simt atunci în inimă căldura ca o arsură şi inima cum se zbate... Şi cât de frumos ar începe fiecare zi dacă ar fi şi ei...

         Într-o zi s-a apropiat e mine un coleg şi mi-a spus  că tatăl meu a găsit-o pe mama cu alt bărbat şi că a bătut-o rău, că l-a luat poliţia şi l-au arestat şi acum e în puşcărie acolo în Spania. Am plecat de lângă el fără să-i zic nimic. Mi-a venit să alerg, să fug undeva pe un câmp care să nu-mi ajungă! Nu puteam să cred! „Tata în puşcărie, cu hoţii şi tâlharii! Deja era foarte trist!”... „Ce trist a plecat tata!” Nu plângeam Doamne, dar îmi curgeau lacrimi multe... Parcă vroiau să-mi spele faţa şi sufletul... Îmi curgeau lacrimi multe din ochi şi alergam pe străzi. Nu trebuia să ajung nicăieri,, dar alergam.  În parc mi-am potolit paşii şi m-am aşezat pe o bancă. Totul se vedea strâmb prin lacrimile mele... şi copacii şi oamenii... Ce calde îmi erau lacrimile, aproape că mă frigeau... Mă gândeam la faptul că mama nu a mai trimis bani şi nu a mai sunat..., mă gândeam  că nici tata nu a mai dat nici un semn, mă gândeam cu mare spaimă că poate fi adevărat.”Tata în puşcărie şi mama cu alt bărbat!”... „Tatăl meu, mama mea...unde sunteţi voi acum?” Mă gândeam la cât de singuri şi neajutoraţi suntem..., mă gândeam la zilele când eram împreună, cu toţii acasă, mă gândeam la ei, la mine, la ceilalţi oameni şi la multe lucruri., Un dor de ei m-a cuprins, un dor aşa de sfâşietor încât şi acum îmi e milă. Seara i-am spus  bunicului.

            - Să nu-i asculţi, sunt răi, mi-a spus bunicul strângându-mă tare în braţe. În strânsoarea îmbrăţişării simţeam cum şi el plânge. Nu l-am mai întrebat nimic nici atunci, nici după aceea. E foarte greu Doamne..., Tăcem mai tot timpul! Eu ştiu că bunicul se gândeşte la ei, la mine şi la neputinţa lui de a face ceva. Ştiu că-l doare că nu poate să-mi dea mai mult..., dar nici eu nu-i cer. Şi bunicul ştie că mi-e dor de ei şi că sunt tristă. Şi ştie că eu ştiu durerea din el...!De aceea tăcem mai tot timpul, pentru că ne citim gândurile şi nu vrem să ne minţim..., şi nici n-am putea. Tăcem! Asta facem mai tot timpul!

            Casa bunicului e foarte frumoasă, dar au început să apară crăpături mai ales în camerele nelocuite. O furtună a dezvelit o parte din acoperiş..., l-a reparat bunicul.

            Bunicul are o pensie mică, Doamne şi nu ne descurcăm... şi vecinii noştri se descurcă greu. A treia casă de noi e o femeie cu trei copii, soţul ei e plecat şi el în Spania, dar nu acolo unde sunt părinţii mei pentru că el dă telefon acasă la el şi bunicul a întrebat, dar nu ştie de părinţii  mei. Ca să plece soţul Mariei, aşa o cheamă, au făcut împrumut, să aibă de drum şi pentru taxa care i se cerea de cei care vroiau sa-l ajute să ajungă acolo şi să aibă serviciu. Acolo a muncit câteva luni, şi nu au mai vrut să-i plătească, iar acum nu are bani de întoarcere şi sunt  datori. Maria îi spunea plângând  bunicului că o să-i ia casa cei de la bancă. Şi ceilalţi vecini o duc rău Doamne, sunt şi ei săraci şi trişti. Merg cu bunicul prin oraş şi parcă toţi oamenii intră în toamna asta ce lasă copacii fără frunze şi seamănă peste tot regretul pentru zilele care au fost.

            Acum sunt sărbători de iarnă Doamne! Se va naşte aici pe pământ  Iisus copilul Tău, ca să ne mântuiască, adică să ne fie mai bine, aşa spune bunicul. Acum în aceste zile oamenii ar trebui să fie veseli. Toţi! Toţi! Tot acum oamenii spun colinde şi se roagă Ţie să le fie mai bine, de aceea m-am hotărât să-ţi scriu.

            Am aflat că azi e ziua oraşului nostru..., ştii, eu nu îndrăznesc să Te rog pentru mine ceva, dar pentru bunicul şi oamenii de aici trebuie să faci ceva Doamne! Bunicul e din ce în ce mai trist şi chiar dacă nu-l mai întreb de părinţii mei nimic, el ştie că fac asta să nu-l mai supăr şi ştie că mi-e un dor nebun de ei, de părinţii mei.. Şi el are grijă de mine şi suferă că nu poate să-mi cumpere multe lucruri. Într-o zi m-a întrebat dacă vreau şi eu un calculator, pentru că el ştie că majoritatea copiilor au. Cum să nu vreau un calculator? Dar bunicul meu are o pensie mică şi deja e dator, de unde să aibă atâţia bani? I-am răspuns:

            - Nu bunicule! Nu vreau! Ne-a spus la şcoală că ne face rău, că ne face să nu mai citim şi alte lucruri rele pe care el le face.

            Nu Doamne, chiar nu vreau calculator, nu de asta ti-am scris. Îţi spuneam că e ziua oraşului nostru, deci a tuturor oamenilor de aici... De ziua lor oamenii trebuie să zâmbească, să se bucure să primească cadouri şi totul să fie sărbătoare. Pentru ei trebuie să faci ceva să nu mai fie trişti. Ştiu de la bunicul că oamenii se ajută între ei, dar dacă toţi sunt săraci nu mai are cine pe cine să ajute. Doar Tu ai putea să mai faci ceva pentru noi toţi.

            M-am gândit eu ce-ai putea să faci Doamne: fă să fie şi la noi în ţară multe căpşuni, oamenii să rămână aici să le culeagă şi să nu mai plece nimeni, nimeni! Să rămânem aici cu toţii!

Mulţumim Doamne!

Cu drag,

Ioana

 

EMIL PROŞCAN

MIZIL 7 decembrie 2011

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumănien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumănien)