Scrisoare către niciunde,

 dintr-o lume doar cu lacrimi şi bani

 

Nicolae Bălașa

 

Dragii mei,

Sfârşit de august şi, totuşi, în această lume a soarelui apune, cald. Parcă prea cald, câtă vreme câinele a scos limba, pisica nu mai ştie unde să se ascundă, iar eu scot flăcări pe nas mai ceva ca balaurii din poveştile copilăriei noastre.  Cu toate astea, simt nevoia să mă destăinui. Într-un fel, să  mă spovedesc ţie, Vali. În definitiv, nu am nimic de ascuns. Da, ţie şi numai ţie! De ce? Păi... Dumnezeu o fi, n-o fi... Şi-apoi, cu El sunt într-un veşnic război de când ai trecut dincolo. În plus, cum şi când să m-asculte tocmai El de-acolo, de niciunde, câtă vreme pârliţii ăştia, pământeni de lângă mine, au surzit definitiv. Da! Lumea în care m-ai lăsat acum, după numai patruzeci de ani, e şi surdă, şi absurdă. Peste tot, muţi şi cocoşaţi! De promisiuni, de una, de alta... Unii au luat deja culoarea pământului. Alţii, cam prea devreme,  au devenit figurile de ceară. Evident, bune de pus la colţ de stradă, pentru câinii rătăciţi într-o lume la fel de rătăcită. Asta e! Câte nu inventează omul, doar, doar, şi-o găsi un loc şi un sens, şi câte nu ar face să rămână măcar un punct, semn pe acest pământ. Din câte îţi aminteşti, chiar şi pe noi ne bântuiau gândurile. Nici nu terminasem şcoala şi mă şi vedeam savant sau măcar un profesor în aura unei universităţi cu renume. Tu, la fel! Ţie ţi s-au retezat drumurile. Of! Când îmi amintesc... Abia aştept să-i zic vreo două! Eu n-am avut talent la discursuri. Mintea mi-o ia şi acum înainte, iar vorbele se împiedică în te miri ce altă încurcătură venită tocmai de la Turnul Babel. Cumva, cumva, însă tot trebuie să-ţi  zic de pe aici. ...Că s-a cam împuţit totul! Ţie! Doar ţie! Cum de ce? Doamne, ce n-aş da să te am alături! Să îţi spun, ca în anii de liceu, după vacanţă, că mi-a fost dor de tine. Să îţi amintesc, că tot nu ţi-am mai spus demult... Intuieşti ce?! Hai, că ştii! Nu? Ei, cum nu?! Sunt sigur că ştii, însă ai vrea să auzi iar de la mine. De! Chiar şi acum, la vârsta mea, am rămas copil. Pe deasupra, de ce n-aş recunoaşte, bărbaţii sunt cam nătângi, iar eu nu fac excepţie. De-asta m-am hotărât să îţi scriu. În definitiv şi scrisorile au fost şi au rămas celebre. Mai ştii?! Mâine, poimâine, ne vor pomeni neamurile, alături de Platon. După unii, se zice că el le-ar fi creat. Dumnezeu ştie! Cert e că Seneca, R. Descartes, Pascal, Spinoza, Leibniz, chiar şi Kant au scris scrisori. La destinatar : pământenii, de-atunci, din prezentul lor, trecut al nostru, şi pentru alţii, din viitor. Avea dreptate Augustin ! Dacă viitorul nu e aşteptarea din prezentul prezent în sufletul omului, vitorul  este un fel de  acum mort, adică fără viitor. E ca şi cum s-ar înţepeni pământul în cer şi distanţa de aici până dincolo ar deveni nimic. Nimic ?! Ne-am mai întrebat noi, în tinereţe, ce e nimicul... Îţi aminteşti? La Bucureşti, pe o bancă, în părculeţul de lângă operă. Atunci când tu, mai tranşant, ai zis : ,,...Şi totuşi nimicul e !’’ ...Când ţi-am zis să schimbi cifrele de la politehnică pe vorbele celor de la filosofie, că tot era facultatea la doi paşi !...  Nu ne-ar fi stricat un gram de înţelepciune, numai că la vârsta aia, pentru amândoi, caii chiar erau cai verzi pe pereţi. Acum ce să mai zic ?! ,,Mai întoarce, Doamne, roata ! Şi probabil ar întoarce-o, însă cu ce folos ? Din lumea ta, nimeni nu s-a mai întors, iar eu n-aş mai vrea să  mă privesc în urmă. E ca şi cum mi-aş întoarce capul spre Sodoma şi mi-aş revedea sfârşitul. Clipa aceea, clipa morţii, clipa despărţiri ! Dezastrul, pentru mine, atunci a început ! Poate era mai bine să fii plecat împreună. Suflete pereche, călătorind spre cer ! Rămânea însă singur  copilul. Soarta ! Musai să o fii purtat şi pe fata noastră cumva în vreo parte, deşi nu cred nici în ea, în soartă. Pentru mine, dincolo de spaima a toţi, stă Echilibrul. Marele Echilibru ! În univers, aici, pe pământ... Chiar şi în lacrima care m-a păcălit şi îmi brăzdează acum, când îţi scriu, obrazul. Iar de aici, nu am încotro, trebuie să îţi dau dreptate :  nimicul e ! E ! Află că ,,E!-ul’’ ăsta înseamnă facere. Chiar facere din primordii! Iar când invers, ,,E’’ nu e... Aci e aci! ,,E’’-ul deja a fost. ...Să zicem, un fel de suflet a tot ce mişcă-n univers. Gândesc şi eu! Cum să-l vezi, cum să-l prinzi?! Vorba lui Cioran:,, tare aş vrea să sărut o sfântă!’’ Şi apoi, poate, poate... Tu ar trebui să ştii.  Acolo, probabil, alte adevăruri, alte perspective... Aici, pe pâmânt, din câte îţi aminteşti, ,,lumea, totalitatea faptelor, lumea este tot ceea ce se întâmplă’’. Şi se întâmplă! Când mă gândesc la chestia asta cu ,,întâmplarea’’, un pumn cât povestea faraonului din Biblie, mă izbeşte, în fiecare dimineaţă, tocmai în creştetul capului. Faptă şi întâmplarea, faptă! Sună ca urletul meu într-un pustiu în care ecoul stă pe gânduri. Ce să-i fac? Nu are răspuns... 

În consecinţă, draga mea, după cum vezi, sunt singur cuc. Nu am înţeles prea bine expresia, dar simt că mi se potriveşte mănuşă, chiar dacă nici măcar ecou acum nu am. Nimeni, evident, un alt fel de nimeni, mai pământean, nu mă ascultă, nimeni nu-mi răspunde. Întrebi guvernanţii... Bălmăjeli! Se lamentează la televizor cu tot felul de... Vai de mamă de om! Apropo, parcă ţi-am mai spus, televizorul color nu mai e o problemă! Mâine, poimâine, o să-l vândă producătorii şi la chioşcul de ziare. Asta dacă mai vor să mai facă între timp câte ceva... Mă rog, cică şi ziarele ar dispărea. Cât de curând! Nu de alta, dar s-au desfinţat ceapeurile. Ascultă-mă, de-aici, din desfinţare,  o să li se tragă multora! Inclusiv mie! Îţi dai seama, ţăranii nu  au de ce să-şi mai învelească bucata de brânză în plenarele tipărite ... Săracii! Au încă din plin de ce să înjure... Aceleaşi bălmăjeli! Congrese? Sunt, nu îţi face probleme!... Ehe, înzecite şi îndesite că... Una, două, pun ăştia de acum, de câte unul. ...Şi ce congres?! Nu te gândi, conducător iubit, la noi, e şi va fi cât lumea, numai că la gazetă apar femei dezbrăcate... Astăzi, se vinde cel mai bine pielea de pe om. ...Aia sclivisită cu tot  felul de zmacuri! Pacostea, pentru cei ce ne conduc, stă cuibărită în scăderea consumului de plumb, pe cap de muritor! Nu se mai face nici măcar ţuică la căzănel. În orice, de la restaurantele de lux până la cea mai prăpădită dugheană, se vinde alcool metilic. Un fel de spirt cu arome  ce păcălesc mintea. Orbeşte al dracului! E,  vezi, de murit tot se moare! Nu asta ar fi problema... S-a inventat mult, sunt alte metode... Cum s-ar zice, moartea a făcut progrese! Să nu gândeşti că voi rămâne pe-aci. Într-o zi, tot ne întâlnim. Locul ne e unde e, însă tare mi-e teamă că, până mâine, poimâine,  când o să închid ochii, vom fi un fel de fosile înfipte în cer. Au apărut tot felul bazaconii! Cianuri, chestii, socoteli... Toate aromate! Nici cu moliftele Sfântului Vasile, făcute vinerea, la Biserica Mare, nu te mai dizolvi! Mai pe româneşte, ca să înţelegi şi tu timpurile mele: morţii în ziua de astăzi nu mai sunt morţi! Ci un fel de momâi ce nu mai putrezesc! În experiment cu omenirea, ăia cu experimentul, aud că n-ar mai fi fost pusă şi întoarcerea în ţărână. Cu gândul că asta ar fi venit de la sine... Cert e că s-a făcut o economie... Acum, mai marii lumii trec totul în contul facerii de bine, omenirii. Cică ne-ar fi pregătit să fim gata îmbălsămaţi, pentru joia de joi când o să  vină judecata de apoi. Mă întreb însă dacă, până atunci, o să avem loc şi noi, ca morţi, aici pe pământ? Că de murit se moare în draci! Nu de alta, dar zice-se că am fi peste zece miliarde. Îţi dai seama? Şi, după mintea unora, ar trebui să rămânem numai vreo cinci sute de mii. Rezervele, gata, strigă... Ăia cu rezervele că  nu mai ştiu cum îi cheamă! Asta e! Suflete călătoare. Plecăm şi în altă parte! ...Ca ţiganul cu cortul, că cerul e mare! ...Însă, vezi tu, e o problemă câtă vreme nu sunt gata trenurile de mutat cadavre de pe Pământ pe Marte. Asta ca ultimă soluţie propusă de naşa. Cum, care naşa? E, nu mă mai trage de limbă, ca securiştii de pe vremea comunismului.  ,,Ia mai zii, tov. Titus, cum e? Cine a furat grâul din vagoane?’’ Statu`, to`arăşul, statu`!’’ Îţi aduci aminte? Pe vremea cînd eram şef la cefere?!... Către alt securist:  ,,Titus? I-azi, tovule, Titus?! Cine ţi-a pus, bă, numele ăsta de Traian roman? Află că ai cam belit-o! Te-arestez pe cale de consecinţă şi motiv de tentativă la statu` de conducător! ...De conducător iubit, futu-te-n cur să te fut!’’ Homosexuali! Nişte nenorociţi! Acum, mă cam umflă răsul chiar dacă o altă lacrimă m-a înşelat iar şi curge pe obrajul celălalt. Atunci?!...

Vali, scumpa mea, lăsând gluma la o parte, nu mi- e în niciun fel bine. Cum de ce? Binele, cel puţin la noi,  încă nu s-a inventat. Povestea e însă alta! Profitând de conjunctură, în vreme ce tu, dusă, eu pe la greci plecat, coana Joiţina... Mitra, de, concubina noastră, după ce s-a îmbuibat, joiţinele şi-a măritat, şi-a luat ceva bocceluţe, lanţuri, brăţări, verzişori şi părăluţe şi la Ţârdel ea definitv s-ar fi mutat. Vorba vine! O ştii doar! Azi aici, mâine în Focşani! S-a dus dracu, a plecat! N-a mai contat că vrând-nevrând, copiii împreună i-am crescut, că lângă mine lumea întreagă a văzut, că alături mie  oamenii îi spuneau ,,doamnă’’ că...! Nu a contat nici că acum sunt mai bolnav, că mama e şi ea la o vârstă... Cu sacii puşi în căruţă, şi-a găsit un alt ogeac. Pe deasupra, ca să vezi şi tu, femeie a dracu, mi-a trimis, în prag de seară, gaşca lui Păsăroi,  cu Ţârdel şi Papanghel, ca să-mi dea cu paru-n cap. Ce să-ţi spun? Nu mi l-au spart, însă coastele mi le-a pisat, ochii mi i-au cam umflat... În spital să tot fi stat... Ce s-o mai cotesc, m-au tăbăcit cât mă ştii tu de bărbat! Cu mama, gata de întâlnirea cu Bătrânul, strada întreagă au măturat. Circ şi circ! Pâine, ca pe vremea împăraţilor, la Roma, nu a existat. Pe la noi, e foamete! Vremurile s-au  mai schimbat. Vorba lui Sorescu, ţi-l aduci aminte, poetul tinereţei noastre? ,,Astăzi, nici mălaiul nu mai este aşa cum îl făcea...’’(...) Şi  avea dreptate! Conotaţiile mălaiului s-au schimbat. Ba în mită, ba în şpagă... După ăştia cu nasu-n vânt, mălaiul cică ar fi comision, adică, mă înţelegi, tot un fel de păsat, dar cu miere şi arome amestecat! Chestiuni de limbaj şi interpretare. Vreme şi vremuri!

Draga mea, cu sau fără vrerea mea, gândurile mi-au dat iarăşi buzna la timpurile alea pe când tu, fată, eu, băiat, vorbeam despre libertatea şi dreptatea ce ne-ar fi  dat demnitatea şi a mea, şi a ta, şi a omului, în general. Află că ne-am înşelat! În oricare regim, la un adică, doar pe ici, pe colo, recosmetizat, omul, muritor de rând, doar slugă, plătitor de taxe către stat. Îţi spun şi ţie ce am văzut cu ochii mei cum: nu eu, ci jumătate din popor, la referendum, pentru marile puteri, parcă nici că a existat. Poporul, democraţie, vot, dreptate, libertate, bună-stare, sunt doar cuvinte-armă de înşelat. Nu contezi ca om al lumii, în faţa interesului celor care o conduc. Celor ce, cum spuneau bătrânii, au şi pâinea, şi cuţitul. Foamea îmblânzeşte şi pe dracu, iar pe om îl bagă în sperieţi. Află că frica domină şi astăzi, ca şi atunci când cu ceaşcă la palat. Ca de altfel în toate  timpurile, dar mai ales acum când justiţia e doar pentru cine trebuie să fie! Şi mai află că aici, în ea, e marea putere.  Doar la vrerea ei, hoţul se face, te miri cum, cât ai clipi, scăpat. Ba mai mult, peste noapte, te trezeşti cu el împins de servicii, în scaunul de împărat. Povestea cu Stalin, tâlhar, nu e chiar poveste! Criminalii îţi dau, ca mie, în plină stradă, când nici nu ai gândi, cu bâta în cap... Criminalul, săgeată fiind, iarăşi nimeni nu a văzut, n-a auzit şi, fireşte, tâlhar liber, prin târg cu aerul celui ce libertatea i-a asigurat. Vali, cazuri de-astea am văzut, ehe... Doamne, te închini! Fac cum fac şi când tocmai se aştepta să i se facă dreptate, vătămatul e condamnat sub pretextul că şi-ar fi dat singur cu bâta`-n cap, că s-a pus, mai apoi, pe marele urlat şi liniştea boierimii  cu interes a deranjat. Puşcariabilii strigă puscăriabilii mai ceva ca hoţul care strigă: hoţii!  Ar fi culmea s-o păţesc la fel! Scuip în sân, mă închin cu gândul că doar tu eşti, oriunde aş fi, cruce celor patru zări. Apoi sper, însă până una, alta, cu tot echilibrul din mintea mea, îndur ce am de îndurat. Ce să fac cătă vreme pe aici, doar lacrimi şi bani? Cum ţi-am spus, justiţie e şi nu e, politicul se luptă pe ciolan, iar boborul beleşte ochii la televizor apoi bate din palme că asta a învăţat. Dumnezeu a obosit sau îl doare în cot. De-aia îmi vine uneori să mă iau iar şi iar cu el de piept şi să-l întreb: Doamne, ce mi-ai făcut? Bine că te ştiu măcar pe tine cumva în linişte. Apropo, uitasem: află că ţi-am comandat statuie. O să fie curând gata. Poate vom fi alături, pe pământ, cândva, cumva, semn. Până atunci, că tot nu am apucat să-ţi spun ce aveam în gând, am să-ţi mai scriu.

Cu drag,

 

Titus

 

P.S.

Dacă-L întâneşti cumva pe Bătrânul, ia-l tu de mustăţi şi zii vreo câteva din partea mea.  Întreabă-L dacă a făcut lumea doar ca să-şi bată dracii ăştia josnici, de aici, de jos, joc de ea?! ...Şi vezi ce zice!  Asta aşa, pentru o vreme şi pentru liniştea  mea. Te rog! Doar până ce ajung eu. Că într-o zi, tot trebuie să stăm faţă în faţă şi să ne sfădim ca de la om la om. ...Că Om, cică după chipul şi asemănarea Sa, ne-ar fi fătat!