Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Servus aus Wien!

Impresii din Viena

Gabriela Căluţiu Sonnenberg, Spania

 

 

Nici nu ne aşezăm bine în fotoliile de avion şi deja ne iau în primire acordurile vesele din mica serenadă mozartiană. Ecranele monitoarelor multiplică zâmbetul irezistibil al lui  Nicky Lauda, şeful în persoană al companiei cu care zburăm, renumit fost pilot de formula I. Într-o germană apăsată, cu puternic accent austriac, ne sugerează plin de umor ce să facem în caz de surprize nedorite. Bineinţeles că nu uită să recomande la final, cu mare căldură, „charmanta” sa echipă de însoţitori de bord şi deliciosul meniu oferit de nici mai mult nici mai puţin renumitul restaurant vienez Demel.

Tinerele stewardese, îmbrăcate în rochii moderne din blue jeans, poartă părul prins în coadă de cal şi sunt foarte discret fardate. Comparate cu clişeul însoţitoarelor de bord atât de migălos puse la punct cu care am fost obişnuiţi până acum, „charmantele” par nişte liceene sprintene, într-o piesă de teatru experimental.

Lista de bucate a furnizorului imperial trezeşte nedumerirea vorbitorilor de germană clasică, majoritatea ingredientelor şi metodelor de preparare nefiind prezente decât în vocabularul austro-ungar: „mere de pământ” în loc de cartofi, „paradisiace” pe post de tomate, „smântâna bătută” ca frişcă iar „melange” drept cafea cu lapte. De botez n-a scăpat nici banala pungă pentru rău de aer, numitul „săculeţ scuipător” în care o mână inspirată a plasat o bombonică Tic-Tac, ca să merite efortul.

 Oraşul ne primeşte cu frig şi cu zăpadă, dar şi cu miresme de iarnă, de vin fiert cu scorţisoară, de vanilie şi ceai cu rom. Radiatoarele duduie de căldură iar mirosul de lemn de prin case aminteşte parcă de vacanţele de iarnă de prin cabanele montane. Pe străzi, puhoi de lume din toate colţurile. Se vorbeşte slovena, slovaca, ceha şi ungara, mult româneşte şi puzderie de alte limbi pe care nu le-am putut desluşi. Şi austriaca, dar mai rar. Ca un arc peste timp, fosta capitală de imperiu continuă să-şi atragă „vasalii” ca un magnet, cetăţeni din toate ţările care înconjoară mica republică alpină.

„Mică-mică, dar ridică!” – îţi vine să exclami a uimire când vezi clădirile monumentale din centrul oraşului cum se întrec în semeţie, care mai de care. Atâtea palate, catedrale şi sedii parcă n-am văzut niciunde în Europa, aliniate curat la apel, proaspăt renovate, cu faţade perfecte, luminate feeric. Acum, de Sărbători, basoreliefurile, coloanele, cariatidele şi portile triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a scăpa nevătămată de bombardamentele celui de-al doilea Război Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii ştiu să valoreze la justa sa valoare aşa cadou făcut posterităţii.

Conturul cercurilor concentrice în care a crescut progresiv oraşul în decursul secolelor se descifrează lesne direct de pe hartă, ca un pendant la inelele din trunchiul unui copac. În jurul ruinelor forului roman Vindobona se închide Ringul, în care pulsează inima oraşului, culminând în renumitul Stephansdom. În locul zidurilor de apărare s-a construit artera cu multe benzi de circulaţie pe care se învârt necontenit în cerc legendarele tramvaie 1 si 2. Te aşezi în tramvai şi ţi se perindă prin faţă oraşul-muzeu, cu clădirile în stil romanic, baroc, biedermeier sau art nouveau. Nu arareori răsare şi strania combinaţie supranumită glumeţ „historismus”, stil pe care puriştii într-ale artei îl privesc cu sentimente amestecate. Dacă vrei mai mult, n-ai decât să cobori şi să te dedai unei plimbări ghidate pe traseul imperial, evreiesc, culinar, alternativ sau erotic. „Vienna walks” apare lunar şi e gratuit, la fel ca şi puhoiul de ziare şi reviste doldora de informaţii, stivuite în suporţi speciali prin staţiile de autobuz. Imposibil să le citeşti pe toate, de aici şi sentimentul că iar ţi-a scăpat ceva important şi, implicit, dorinţa arzătoare de a reveni cât mai curând în oraşul care creează dependenţă.

Dincolo de Ring se întinde Viena medievală şi cea modernă, încinsă temerar de Gürtel (cordon), zidul fostelor fortificaţii de apărare ale cetăţii. Pe astea edilii ingenioşi au preferat să nu le dărâme. Aşa se face că metroul circulă adesea la înălţime, oferind generos vederi citadine panoramice. Liniile de metrou străbat inelul şi cordonul, pornind din centru şi continuând către toate colţurile oraşului, suprapuse peste pulsul citadin care-şi urmează cursul pedestru, fără interferenţe nedorite cu sordida lume a gărilor.

Secantă peste toate, săgeata lichidă a Dunării, sau mai bine zis a Dunărilor, căci sunt două braţe regularizate care închid la mijloc întinsa Donauinsel, paradisul sporturilor în aer liber la umbra skyline-ului UNO-City. La urma urmei, fluviul e cauza şi începutul, „mama” blândă a oraşului. Nu pot să nu zâmbesc amar la gândul traversării înot atât de facile pe care am întreprins-o în vara trecută, pe post de copilarească revanşă târzie pentru aceeaşi albie care la Porţile de Fier punea până nu demult capăt atâtor speranţe.     

Dar nu numai arhitectura Vienei face să lase gura apă multor amatori de frumos. Rezonanţa muzicală a oraşului e la tot pasul: Beethoven, Haydn, Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pândesc ascunşi în detalii, începând cu afişele concertelor şi mergând până la nume de clădiri, muzee, străzi, pieţe şi statui. Ba pe unii îi mai întâlneşti şi-n carne şi oase, mai ales pe Mozart, care pare să aibă program încărcat vânturându-se pe corsoul vienez – renumita Kärntnerstrasse - şi făcând deliciul turiştilor, nu numai japonezi. În costum cu pantaloni-pană, redingotă şi pantofi cu cataramă, bineînţeles cu perucă blondă, e oricand gata să se tragă în chip cu străinii încântaţi de cunoştinţă.

Ametiţi de atâta forfotă şi arhitectură domnească ne-am trezit admirând o construcţie de sticlă şi fier forjat, îmbinate graţios într-un minicastel filigran. N-a durat mult până ne-am lămurit că aveam în faţă o ... staţie de metrou. Ce-i drept, nu una banală, ci însăşi Karlsplatz, continuând secolul de bună funcţionare. Ca să ne mai revenim din şoc, am intrat în învecinata „Schnitzelhaus”, unde în loc de hamburgeri la minut se servesc crocante şnitzele-instant, în trei variante: măricel, mare, şi imens, toate însoţite de o salată orientală ca la mama acasă. Zece metri mai încolo, fără fasoane inutile, intrarea în muzeul altui bun de larg consum: arta. O uşă normală, dincolo de care pândeşte o beţie de mozaicuri multicolore pictate cu pedanterie fotografică, tablouri semnate Gustav Klimt. Vecinătatea dintre artă şi cotidian – era să zic „sordidul cotidian”, dar sordid nu există la Viena; există cel mult scuril, dacă e să cauţi cu lumânarea – vecinătatea asta aşadar ne face să ne credem mai spirituali decât probabil suntem, aşa că ne trezim după cinci zile de sejur, molipsiti de la vienezi, valsând răsfaţaţi în plină stradă. Să te mai miri că vienezii au renume de „închipuiţi” printre conaţionalii lor?!

Vocea dispecerului din tramvai anunţă staţiile încărcate de istorie de parcă ar cita din ghidul muzeal al oraşului: Schloss Schönbrunn, Palais Belvedere, Stephansdom, Rathaus, Volktstheater, Parlament, Hofburg, Votivkirche, Naschmarkt, „atenţie, se închid uşile”. Reţeaua mijloacelor de transport în comun e de-a dreptul grandioasă; nu cunosc oraş european cu un sistem atât de bine pus la punct. E dealtfel lucru ştiut că multi vienezi nu posedă carnet de şoferi pentru că pur şi simplu ajungi mai uşor şi mai rapid în orice colţ al oraşului dacă posezi un abonament universal pentru toate mijloacele de transport. În cazul nostru, „cartonul - minune” de o săptămână s-a potrivit la fix.

            Ori de câte ori aud vocea dispecerului anunţând staţia „Berggasse”, mi-l închipui pe doctorul Freud ascuţindu-şi meticulos creionul în clinica lui de la parter şi aşteptând să-i vină pacienţii la interogatoriu. Mi-am propus să nu cobor la staţia asta, cel puţin deocamdată...

În cafenelele vieneze, specialităţile de cafea - care niciodată nu se cheamă simplu „Kaffee”, ci „Melange”, „Kleiner Brauner” „Bombon” şamdp. - vin însoţite de un pahar cu apă proaspătă de la robinet. În renumita apă vieneză se poate întâmpla să-ţi îngheţe dintii la toaleta matinală, căci e rece ca gheaţa, provenind direct dintr-un izvor de la mare adâncime. Aproape că arde la atingere, de parcă ar zice „hai scularea, că n-avem timp de pierdut!”

Chelnerul ne ia paltonul – „Madam, pe aici vă rog” - şi ne aduce ziarul. Tema la zi e aglomeraţia de Crăciun. Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la graniţa cu Ungaria, pe motiv că era supraîncărcat cu 600 de călători. Bineînţeles că nu trebuiau vândute atâtea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de colegii din est, preocupaţi după modelul post-socialist să demonstreze că nu e vina lor, colegii occidentali s-au concentrat direct pe problemă, rezolvând-o. Naşul austriac nu s-a lăsat până n-a dat jos jumătate din călători - pentru siguranţa traficului - iar societatea austriacă de căi ferate a suplimentat prompt ruta începând cu a doua zi, dublând capacităţile. Văzând şi făcând. În tact de o oră-două vin trenuri din ţările vecine, pline de proaspeţi cetăţeni europeni dornici să-şi facă cumpărăturile pe Mariahilferstrasse.

Pe Mariahilferstrassse (musai să aflu cine a fost eroina asta cu nume de stradă!) s-a închis circulaţia. Cinci sute de poliţişti în civil protejează discret buzunarele cetăţenilor onorabili, de degetele celor mai puţin onorabili care, la rândul lor, au mirosit conjunctura propice, ieşind şi ei la „cumpărături” de Anul Nou. Efectul globalizării!

Îmi compar pe ascuns mâinile şi picioarele cu amprenta unei renumite schioare austriece, a cărei placă de bronz se aliniază în pavajul variantei locale de „hall of fame” alpin, în pavaljul trotuarului inconfundabilei Doamne Maria Hilfer.

Tot din ziar reiese că întreaga naţiune urmăreşte cu sufletul la gură destinul unei salvări miraculoase: după ani de sechestrare, o elevă răpită de un psihopat dată dispărută, a reuşit să se elibereze şi încearcă acum să se adapteze unei lumi cu care aproape că nu mai are nimic în comun. Mama fetei publică profitabil memoriile anilor trecuţi, iar fiica, aflată acum la vârsta bacalaureatului, reia şi absolvă ciclul gimnazial. Aflăm stupefiaţi că forţările fragilei făpturi de a scăpa din vizorul ziariştilor curioşi s-au soldat cu o evadare în sensul opus: sfătuită de un consiliu ad-hoc de oameni de bine de la televiziune, începând cu luna ianuarie, intenţionează să se prezinte cu emisiune proprie, într-un talk show cu invitaţi aleşi pe sprânceană. Intenţia declarată e să „nu mai zgârie ca alţii adevărul la suprafaţă, ci să atingă problemele care ne frământă în profunzime”. Păi dacă e aşa, să-i urăm succes curajoasei Natasha, căci aşa o cheamă.

Îmbujoraţi mai comandăm un „Punsch” şi ne vine greu să alegem din sortimentul vast: de portocale, fructe de pădure, lichior de ouă, cu frişcă (da da, „smantanână batută”), vişinată, cu rom etc. Duhuri aburinde urcă precum Aladin din lampă, necontrolat din cana aburindă, decorată cu motive de iarnă, pe care avem voie s-o luăm cu noi acasă. Mâncăm un cârnat la botul calului, într-una din cele cinci pieţe cu căsuţe din buşteni de lemn, răsărite în oraş ca nişte sate de iarnă de pe felicitările copilăriei. Cârnatul îl primim din mâinile unui slovac inimos care îşi laudă marfa pe bună dreptate. Carnea proaspătă musteşte de seve şi are gust ca de la porcul de casă, sacrificat în ograda bunicilor noştri, acum nu chiar atât de mulţi ani. Să ne mirăm că vânzătorul nu e austriac pur-sânge? Ba bine că nu: se spune că un vienez nu e autentic decât atunci când poate demonstra că are cel puţin o bunică unguroaică, cehoaică sau slovacă. Dovadă stă cartea de telefon, care în Viena e plină de nume cu caractere diacritice imposibil de citit.

Oare porcul din care mâncăm o fi avut bunici ardeleni?

În curtea castelului Schönbrunn se îmbulzesc familii întregi venite să guste bunătăţile de la tarabe sau să observe animalele din Parcul Zoologic. Grădina Zoologică întemeiată de Habsburgi seamănă mai degrabă a parc muzeal, o bijuterie cu pavilioane amplasate în formă de stea, în jurul unui minipalat central. Nicidecum nu par a fi grajdiuri şi, în paranteză fie spus, nici nu miros aşa. Animalele sunt curate şi bine hrănite. Multe au pui, semn bun. Perechea de ursuleţi polari proaspăt născuţi se poate vedea pe ecrane, cuibărindu-se pufoasă pe lângă mama lor. Bineinţeles că au deja nume regale pe măsură: Sissi şi Franz, veşnic tineri.

Fetiţa prietenilor noştri tocmai şi-a serbat ziua de naştere la Schönbrunn; copiii costumaţi ca nobilii de la curte iar sărbătorita în costum de Maria Theresa. Muzeul copiilor din incinta Schönbrunnului fabrică zilnic şarje întregi de nobili în miniatură. Noi ne-am mulţumit cu o plimbare cu caleaşca – vestitul „Fiaker” tras de cai lipiţani sclipind de curăţenie, mijloc de transport frecvent în centrul istoric unde aproape că nu întâlneşti maşini.

Fericiţi sunt şi copiii care vin la primărie să-i dea o mână de ajutor lui Moş Crăciun, confecţionând cadouri mai mult sau mai puţin comestibile destinate vânzării în paviloanele special amenajate din incinta târgului de Crăciun sau ale centrelor de orfani. „Everyone`s invited!”

 Pe stradă trece o coloană de Moşi în harnaşament complet, inclusiv bărbi. Poartă pancarde pe care sunt scrise revendicări. Să sperăm că nu vor lua ... barbă. Din păcate – sau fericire - lumea nu e în dispoziţie războinică. Se aplaudă vesel şi se îngână colinzi. „Moşul tot Moş, ce să-i faci dacă trezeşte dorinţa de armonie? Pace cu noi, pe barba mea!”

Cum adică s-a terminat vacanţa? Păi ce, e după ea?!  Stai puţin, nu se poate. Adică, abia am venit! Cum rămâne cu roata mare din cel mai renumit parc de distracţii, Praterul, cu plimbarea prin grădina cu statuie aurită a lui Mozart cântând la vioară – da, da, aia de pe toate cărţile poştale! -  cu monumentele lui Beethoven, Schubert, Brahms, Strauss, Schoenberg, Stolz si Mozart din cimitirul central, cu birtul grecesc pe ale cărui bolţi se desluşesc semnăturile aceloraşi iluştri muşterii care acum se odihnesc în cimitirul de la punctul anterior? Cum rămâne cu localurile rustice  din Grinzing, unde chelneriţele imbrăcate în costume tiroleze servesc numai vinul casei de anul acesta, Heuriger – interzisă berea! – asezonate cu de-ale porcului, aliniate pe funduri de lemn, în acompaniamentul lăutarilor înfocaţi, obsedaţi de ceardaşul unguresc? Ce te faci cu clădirile concepute de genialul Hundertwasser, unde nu sunt două linii paralele, nici două ferestre la fel, totul pare să curgă în volute moi şi, în ciuda legilor fizicii, nu se surpă? Unde laşi Triunghiul Bermudelor, loc nu tocmai clar delimitat în spaţiu, unde în fiecare noapte se deschide câte un local nou, dar nimeni nu ştie exact care şi unde, zonă înţesată de tineret veşnic pus pe şotii, unde dacă te pierzi nu mai apari înainte de răsărit, „îmbogăţit” sau „falimentat” cu o duzină de noi prieteni? Ce facem cu nevinovatul Áugustin (cu accent pe a), personajul preferat al vienezilor, cetăţean cu domiciliu aproximativ undeva prin evul mediu, cu halba de bere lipită de mână, care a salvat oraşul de epidemia de holeră demonstrând pe exemplu propriu că un corp îmbibat cu usturoi e practic invincibil?!

Da, da, înţeleg că avionul nu aşteaptă, aşa că intrăm în seara dinainte de repatriere, ca de rămas bun, într-una din cele cinci berării ale oraşului care încă mai produc prin tradiţie propria lor bere şi ciocnim o halbă pentru grabnica revedere. Cele două cazane de cupru sclipesc de lustru perfect iar berea proaspătă, cu mai puţin alcool decăt cea ambalată la sticle, aruncă bule de aer sifonate în cerul gurii, explozie de arome care amintesc de gustul studenţiei. Comandăm „o coastă” şi ştim ce facem, în calitate de cunoscători, pentru că ne trezim cu o claviatură întreagă de spare ribs, friptă cu acurateţe într-un sos delicios care ne facem să ne lingem pe degete. Porţia noastră e trecută drept „gustare” în meniu, pentru comesenii vajnici fiind recomandată versiunea „două coaste”, adica o întreaga cutie toracică. Întorc cartonul rotund care ţine loc de suport pentru halba de bere („Biscuitele”) şi tânărul vietnamez care face oficiile de chelner îmi face semn că a înţeles mesajul. Pe dosul cartonului stă scrisă poezioara: „De-ţi întorc cartonu-aşa/ Înc-o bere aş mai vrea”.

Între timp îşi face de lucru la cazane un tânăr blond cu părul prins la spate şi cu obrajii rumeni, clasica fizionomie a monitorilor de ski din Landul Steiermark. Cu o lopată demnă de un miner, răstoarnă fiertura de cereale din cazane şi pregăteşte o şarjă nouă. „Cât timp durează un ciclu complet de fabricat bere?” – îl intreb eu curioasă. „Opt ore de fierbere şi cinci săptămâni de odihnă” – vine răspunsul lui de cunoscător. Direct proporţional cu procesul ăsta laborios creşte şi respectul meu pentru lichidul auriu din paharul aburit. Întrebarea despre frecvenţa cu care deserveşte cazanele se soldează din păcate cu un răspuns diplomatic: „nu pot decât să spun că am o normă de lucru extrem de obositoare, care mă ţine în priză continuă. Dacă ţi-aş spune ce capacitate au cazanele, ai putea calcula consumul total, iar şeful nostru s-ar supăra pe mine”. Aha! Priceput meştere, aşa în ceaţă cum mă situez acum nu-mi rămâne decât să constat toastând: „Prost!”, în traducere liberă echivalentul german pentru românescul „Noroc”, care sper să nu se aplice mot-a-mot în cazul de faţă.

O ultimă seară în cercul prietenilor dragi, răsfăţaţi de o bunică medieşeană care ne îmbie cu ciorbă de potroace şi cu varză cu costiţă afumată de-ţi lasă gura apă. Nu-i de mirare că bănăţenii şi ardelenii care şi-au găsit locuri de muncă în Austria fac naveta săptămânal acasă, căci Orient Expresul şi-a schimbat doar numele dar şi-a dublat viteza, făcând opt ore de la uşă la uşă. Europa e dodoloaţă!

La Naschmarkt, renumita piaţă vieneză despre care se spune că are absolut totul, mă asaltează un  miros suspect care se dovedeşte a proveni de la o putină cu verze întregi puse la murat. Mânată de nostalgia sarmalelor, cer cu demnitate, în cea mai pură gemană care mi-e proprie, o unitate din respectiva. Vânzătorul – un sârb – mă întreabă respectuos în cea mai curată română posibilă: „doriţi cu moare la pungă sau o lăsăm la casoletă pentru sarmale de Crăciun?”... Să ma zică cineva că nu stă scris pe fruntea noastră ce hram purtăm! Cine-a zis că nu suntem internaţionali?

În avion, odată ajunşi la Palma de Mallorca, intră Billy Joel pe lungimea de undă – despre el se spune că îşi vizitează mama în Austria în fiecare an de Sărbători, dar nimeni nu ştie cine e mama lui – şi ne pune pe jar cu cântecul lui penetrant: „Vienna waits for you”.

Că bine zici, maestre!

 

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Benissa, decembrie 2007

 

Comentarii de la cititori

 
 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor şi redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]