Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

ŞI TU VEI FI VĂZDUH

(fragment)

ŞTEFAN DUMITRESCU

 

 

Stefan Dumitrescu       Tocmai mă întorsesem în vara aceea din Franţa, unde fusesem invitat să predau Psihologia la Sorbona...Nu mai văzusem România de vreo trei ani…Luat cu studiile şi cercetările, care-mi ocupau aproape toată ziua, abia dacă mai avusesem timp să mă gândesc la cei de acasă. Uneori treceau aproape şi şase luni şi mă trezeam că uitasem cu desăvârşire să răspund la scrisori. Mă urmărea mereu figura luminoasă şi aura aceea extraordinară, de respect şi de admiraţie, pe care o lăsase în urma lui profesorul Nicolae Vaschide. De altfel, şi lucrul acesta l-am simţit de multe ori, marele psiholog îmi deschisese într-un fel calea. Îi eram profund recunoscător. Ori de câte ori eram prezentat în cercurile oficiale, sau în cercurile ştiinţifice, auzeam imediat pomenindu-se numele marelui meu înaintaş. A, român, sunteţi român ? Ca profesorul Vaschide…Domnule, ce minte fantastică era…Păcat că a murit aşa de tânăr. Ar fi fost astăzi unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii.

           Îl simţeam prezent lângă mine, ocrotitor şi privindu-mă de undeva de sus,  într-un fel ciudat, ironic, şi protector în acelaşi timp, ca pe un copil. Obligat, o dată, de o împrejurare, a trebuit să-i fac unuia dintre miniştrii, celebri pe atunci, ai Franţei, o vizită…Am păşit eu în biroul imens al Ministrului…Şi cum mai eram cu încă cineva, ce crezi, că aproape nici nu m-a băgat în seamă. M-am prezentat eu, i-am spus pentru ce am venit. Cum să-ţi povestesc, am fost de-a dreptul mirat ca să-l văd cum tresare şi cum îşi ia o mină protocolară şi cât se poate de respectuoasă, după care s-a ridicat în picioare şi mi-a întins mâna…

      - Sunteţi român, domnule Drăghicescu.

      - Da, zic…Poftiţi, luaţi loc, m-a invitat Ministrul, pe o canapea de piele, alături. Era mai mult decât amabil şi încurcat marele Ministru francez. Am o deosebită stimă pentru domnul Titulescu, Ministrul de externe al Ţării dumneavoastră, pentru marele muzician George Enescu, iar pentru marele sculptor Brâncuşi am o adevărată veneraţie. Vă mai pot spune că am fost foarte bun amic cu domnul  Vaschide, care era un mare spirit. Parcă îl văd şi astăzi, cum ridicase braţele în sus şi cum îşi înălţase chipul spre tavan. Poza aceea a marelui om politic francez mi-a rămas mul timp în minte. În clipa acea îmi aduc aminte că l-am simţit, mai bine zis am simţit spiritul marelui Vaschide cum pluteşte în jurul meu în vastul birou ministerial…Profesorul  Drăghicescu tuşi de câteva ori ducându-şi mâna la gură.

- Aşa, unde rămăsesem?

- Eraţi în cabinetul unui Ministru al Franţei, domnule profesor... Bătrânul profesor tuşi din nou, de data aceasta ţinându-se cu mâinile de braţele fotoliului.

- Aşa, aşa…Mi-am adus aminte. Dar nu de asta te-am chemat, dragul meu. Când te-am lăsat în locul meu la catedră am avut planuri mari cu dumneata. Uite de ce te-am chemat. E o chestiune foarte importantă şi foarte ciudată… Cum să-ţi  spun eu… Stranie…Pe mine mă interesează foarte mult problema aceasta. La drept vorbind m-a interesat încă din tinereţe. Şi pe Vaschide l-a interesat mult. Ştiu că a făcut studii şi cercetări foarte minuţioase de spiritism, despre percepţia şi intuiţia spiritului şi despre posibilităţile de comunicare, procese de percepţie extrasenzoriale.

- Am auzit şi eu, domnule profesor.

- Da, chestiunea am auzit că s-a răsuflat…Însă ce m-a interesat pe mine foarte mult a fost să dau de jurnalul lui, sau de fişele lui de observaţie. N-am avut norocul, deşi am făcut tot ce am putut pentru asta…

        Profesorul Drăghicescu îşi muşcă buza de jos, lăsându-şi o clipă privirea să se odihnească pe biroul plin de tomuri, de la care tocmai se ridicase când venisem eu. Biblioteca, în care ne găseam noi, avea toţi pereţi până în tavan înţesaţi de cărţi. Tomuri vechi, tratate, cursuri, cărţi de filozofie, de psihologie, de pedagogie, de sociologie. Îmi aduc aminte momentul când intrasem pentru prima dată în biblioteca Profesorului. Să fii fost în anul doi sau trei de facultate. Nu bănuiam că mai târziu aveam să-i devin asistent şi că o să ne lege o prietenie adâncă şi durabilă.

- Acum, fii atent, te rog…Dacă vrei poţi să iei ceva să-ţi notezi… Voi încerca şi eu să nu scap nimic din tot ce am auzit. Deci asta a fost acum doi ani, mai precis pe la începutul lui august. Mă întorsesem din Franţa şi dădusem peste un Bucureşti mai încins decât un cuptor…Simţeai asfaltul cum se topeşte şi cum ţi se prinde de tălpile pantofilor. Aş fi avut nişte treburi de rezolvat în Capitală, şi aş mai fi întârziat măcar o săptămână…Profesorul Rădulescu Motru era plecat  la Butoieşti, iar Gusti era pe undeva prin Ardeal. Nici de Davidescu n-am dat…Ce mai, fugiseră toţi ca potârnichiile de căldură, care pe unde apucaseră… N-am stat mult pe gânduri şi m-am hotărât să plec şi eu acasă, să-mi văd părinţii, mai ales că nu-i văzusem de aproape trei ani. M-am suit în tren şi a doua zi dimineaţa eram în Drăgăşani. De aici am luat o căruţă către Zăvoieni, unde-şi aveau părinţii mei moşia. Pe drum îmi simţeam sufletul bucuros dar şi strâns, îngrijorat. Cum se strânge puiul de pitulice sub mama lui. Îmi era teamă să nu se fi întâmplat ceva rău acasă…Ori fi sănătoşi ai mei, ori fi avut necazuri ? Trebuie să spun că nici nu le-a venit să creadă când m-au văzut. Parcă picase din cer însuşi Iisus Hristos. Am fost tare bucuros că i-am găsit bine. Numai mama mi s-a părut îmbătrânită, ca şi cum de la plecarea mea ar fi trecut zece ani, nu trei. Între timp mai murise cineva din neamul nostru, o mătuşă, care atinsese aproape suta de ani…A doua zi plăcerea  mea cea mai mare  era să merg în zăvoi, pe malul Cernei, şi să citesc întins pe spate, privind când şi când prin frunza de arini cerul spălăcit de vară. Asta a fost una din puţinele mele plăceri pe care mi le-am permis în viaţă…Încolo nici n-am ştiut când  a trecut timpul.

        Asta să fi fost a treia sau a patra zi de când sosisem la Zăvoieni. Tocmai mă întorsesem acasă de la râu, înainte de căderea apusului…O luasem prin grădină în sus. Mama prăşea nişte cuiburi de fasole… Îmi spune că mă aşteaptă un coleg…Măi să fie !…Asta era o veste cât se poate de bună, dar care era prietenul acela care-mi făcuse pustiul de bine să-mi facă o vizită tocmai aici, la Zăvoieni ?…Mă grăbesc eu către casă. În odaie mă aştepta un domn, cam de vârsta mea, avea părul puţin încărunţit pe la tâmple şi purta barbă. Nu-l văzusem în viaţa mea. M-a salutat cât se poate de respectuos, cerându-şi scuze de deranj, şi bineînţeles, l-am salutat şi eu, căci cum era să ne îmbrăţişăm dacă nu-l văzusem în viaţa mea…

- Domnule Profesor, zice, am fost colegi de facultate…Numai că eu eram mai mic cu un an decât dumneavoastră. Prin anul doi v-am împrumutat Cursul domnului profesor Maiorescu, lucru de care mă bucur acum, căci Cursul a rămas la dumneavoastră, şi poate vă aduceţi astfel aminte de mine…Parcă îmi aduceam aminte, este adevărat, de Cursul lui Maiorescu, pe care nu-l mai restituisem celui care mi-l împrumutase…Asta pentru că nu mai dădusem de el, căci făcusem tot ce îmi stătuse în putinţă ca să-l găsesc pe binefăcător…L-am invitat să se aşeze şi să se simtă ca acasă…Am vrut să-l reţin şi în zilele următoare căci m-aş fi bucurat nespus să am cu cine tăifăsui în plictiseala aceea care se aşternea după primele zile de stat la ţară. Aşa păţeam mereu când mă duceam şi stăteam mai mult timp la Zăvoieni.

- Domnule Profesor, îmi răspunde omul, mai bine notează-ţi numele, dragul meu, Alexandru Vizantidis, îl chema, grec după tată. După mamă era român şi se trăgea din familia Brâncovenilor, mi se pare, dacă nu mă înşel o spiţă colaterală care mai reuşise să supravieţuiască la începutul secolului acesta…Profesorul Drăghicescu făcu o pauză ca şi cum şi-ar trage sufletul.

- Domnule Profesor, zice, vă mulţumesc foarte mult pentru invitaţie…În noaptea aceasta s-ar putea să fiu oaspetele dumneavoastră, căci nu ştiu dacă mai pot găsi o ocazie care să mă ducă la Drăgăşani sau la Craiova… dar mâine, vă cer scuze  dacă vă voi părăsi, căci mă mână din urmă treburi importante…L-am invitat, cum lesne îţi închipui, la masă…Apoi ne-am retras în odaia mea unde am stat până târziu, către dimineaţă, povestind şi luând faptele pe toate părţile, mai mult vorbind el căci ceea ce povestea sau ceea ce povestise făcuse să mi se ridice părul măciucă în cap, fiind în acelaşi timp captivant şi nespus de interesant.

- Domnule Profesor, zice, am terminat Facultatea cu mult timp în urma dumneavoastră, după răscoala din 1907, care ne-a adus multe nenorociri. Între timp a trebuit să-mi întrerup studiile, din cauza unei boli căreia nici un doctor nu reuşise să-i dea de leac. După ce am terminat Facultatea, Literele şi Filozofie, după cum ştiţi că era pe vremuri, am mers profesor într-unul din marile oraşe din estul ţării. Am ales Brăila pentru că fiind fiu de angrosist, tatăl meu s-a ocupat mulţi ani cu vânzarea grânelor, şi înainte de război, până a începe să ne meargă rău, familia noastră era una dintre cele mai bogate familii din România. Schela Brăilei ne oferea prilejul să ne facem negustoria cum se cuvine. Unchiul meu dinspre tată era de asemenea un negustor foarte priceput. Ce mai, familia noastră era cunoscută la Viena  ca şi la Istambul…Am predat întâi la Pensionul de Fete al doamnei Claubz, o nemţoaică despre care se dusese vestea în toată peninsula Balcanică. Era o femeie deosebit de cultă, de milităroasă, cunoştea bine vreo şapte limbi şi avea idei pedagogice foarte înaintate pentru vremea aceea. Astfel se face că Şcoala de Fete a doamnei Claubz, cum i-a rămas şi numele, era una dintre cele mai căutate Şcoli de Fete din România şi din Orient. Prinţi şi oameni foarte bogaţi din Rusia şi din Balcani îşi aduceau fetele la Şcoala doamnei Claubz. În zilele libere îl ajutam desigur pe tatăl meu în treburile gospodăriei şi la afaceri, mai ales la ţinerea socotelurilor negustoreşti, a intrărilor şi ieşirilor mărfurilor şi banilor. Nu am fost un tânăr  deosebit de înzestrat, cum probabil vă aduceţi aminte, dar cultura, cât şi un anume fel respectuos şi înţelept al meu de a fi, m-au făcut să fiu agreat de sexul frumos. Eram în al doilea an de când predam la Pensionul  de fete, când m-am îndrăgostit de fiica unul bogat armator rus din Odessa, care-şi adusese fata la Pensionul doamnei Claubz. O chema Iulia Alexandrovna Maronova, şi se trăgea dintr-o veche familie de prinţi, care sărăcind se apucaseră de negustorie. În neamul Maronovilor erau câţiva prinţi scăpătaţi. De la ea am auzit că din neamul lor s-a născut unul din marii pictori ai ruşilor, Nicolai Maximovici Maronov, dacă aţi auzit cumva. Mai târziu am fost la Petersburg şi la Moscova şi i-am văzut în Muzee tablourile care m-au impresionat. Cum să v-o descriu eu, domnule Profesor, pe Iulia Alexandrovna Maronova ? Poate dacă aş avea talent de orator, ori de scriitor aş reuşi întru câtva să vă creionez portretul ei. Era, domnule Profesor, de o frumuseţe tulburătoare şi în acelaşi timp plină de măreţie. Când te uitai la ea rămâneai înmărmurit, ca şi cum te-ai fi găsit în faţa unei statui de o frumuseţe şi perfecţiune  cutremurătoare, sculptată de un geniu. În ochii ei erau întinderile nesfârşite, de o albăstrime care te îngheţa, ale stepelor ruseşti. Vorba îi era dulce ca elixirul. O dată am văzut-o când s-a înfuriat pe birjar, căci avea birja ei care o aducea la Pension. Am văzut fulgere albastre ţâşnind din ochii aceia mai senini decât cerul Balticii… Era, domnule Profesor, de o frumuseţe care te făcea să înmărmureşti. Ce mai, eram îndrăgostit cum nu mai fusese un alt om pe lume...Mi-aduc aminte perioada aceea, umblam pe pământ ca şi cum aş fi umblat pe altă lume…Ajunsesem slab ca scândura patului...Numai cum o vedeam, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul şi nu ştiam pe unde să intru în pământ…Ce mai, ştiţi şi dumneavoastră, ce cumplite sunt chinurile dragostei când eşti tânăr şi te îndrăgosteşti pentru prima dată ! Ai mei observară că ceva nu este în regulă cu mine. Într-o zi tata m-a dus la un doctor evreu, un doctor bun, uns cu toate alifiile meseriei, ştiind tainele cele mai adânci ale trupului şi ale sufletului omenesc. Eram galben ca ceara şi uscat ca un ţâr.

           Domnule Vizantidis, zice evreul, nu-ţi iau nici un ban, căci eu nu am nici o putere şi nici un leac asupra lui. Da mergi dumneata liniştit acasă că băiatul nu are nimic la trup…Boala de care suferă el am suferit cu toţii în tinereţe…Băiatul dumitale este îndrăgostit, şi încă rău de tot... Când faceţi nunta să mă chemaţi şi pe mine. Ne-am luat noi rămas bun de la evreu, aşa era, citise bine în sufletul meu. Bucuros, tatăl meu i-a lăsat destui bani ca să fie bogat, dar el nu a vrut să primească un sfanţ. Acasă, îl văd pe tata că pune să ne aducă şampanie şi nişte vin de Rodos…ne închidem într-o odaie şi începe tata, aşa ca la un pahar de vin, ca bărbaţii când se adună, şi când sufletul ţi se pierde în mărturisiri, să mă descoasă ca între prieteni. Eu tot ca între doi buni prieteni, i-am povestit şi eu oful care mă rodea…  În loc să mă aştept la reproşuri, unde nu-l văd pe tata că mă îmbrăţişează şi mă îmbărbătează şi îmi dă curaj, învăţându-mă cum şi ce să fac, s-o prind şi eu pe cea care mă adusese în prag de moarte în laţul dragostei.

      Aproape, dragul meu, că nici nu mă mişcasem cât timp povestise Alexandru Vizantidis necazul dragostei lui. Povestea frumos, mai frumos decât mine, că şi eu am plăcerea povestitorului şi a ascultătorului. Îmi e dor să mai ascult pe cineva povestind cum îi ascultam în copilărie şi în adolescenţă pe ţăranii de pe valea Cernei povestind, dar n-am mai întâlnit lucrul acesta.

      Profesorul Drăghicescu tuşi de câteva ori, şi gândindu-mă că lucrul acesta îl văzusem la el de mai mult ori, acum cred că amănuntul acesta trebuie să facă parte din ritualul unui povestitor de talent, cum a fost profesorul Drăghicescu.

- Îmi aduc aminte, parcă îl văd în faţa ochilor, trecuse de miezul nopţii, doar câte un cocoş îşi mai înălţa trâmbiţa la cer, parcă din lumea ailaltă, satul se scufundase în apele nopţii, din când în când mai auzeam sunete ciudate, o cumpănă scârţâind în noapte, lătratul unui câine. Alexandru Vizantidis, se sprijinise cu spatele de lacra mamei în care îşi ţinea şi acum lucrurile de fată, lumina lămpii vărsa în odaie o penumbră pierdută şi bolnăvicioasă. Parcă văd cum îşi înălţa chipul lui de om îmbătrânit, trecut prin multe.

- De ce vă povestesc lucrurile acestea, domnule Profesor, a continuat Vizantidis, pentru că în povestea aceasta aproape fiecare amănunt îşi are locul lui miraculos. Către miezul nopţii, tot tăifăsuind cu tata, şi povestindu-mi şi el aventurile din tinereţea lui, aproape că nici n-am ştiut când am adormit…Trebuie să-i mulţumesc mult, odihnească-l Dumnezeu în pace, că a fost un om care a făcut mult bine la viaţa lui, tatălui meu, pentru că din seara aceea m-am simţit stăpân pe mine.       De acum eram fericit, şi chiar a doua zi prinzând un moment mai bun, când am văzut-o singură, retrasă într-un colţ, pe frumoasa Iulia Alexandrovna, i-am strecurat în mână un bileţel de dragoste, cum trebuie să fi făcut toţi adolescenţii îndrăgostiţi. Până a doua zi n-am mai văzut-o, dar noaptea n-am închis un ochi…O vedeam în minte ca şi cum ar fi fost aevea în odaia mea, ca şi cum chipul ei ar fi ars ca o făclie lângă patul meu. Vorbeam în gând cu ea, şi tot trupul îmi era o fierbinţeală ciudată... A doua zi ce credeţi, domnule Drăghicescu, minunata şi neasemuita Iulia Alexandrovna, îmi răspunde la biletul meu de dragoste. Şi cum îmi răspunde…?

      O, Doamne, şi acum începe inima să-mi bată în piept şi trupul să mi se cutremure. În ziua aceea am simţit cum îmi pierd minţile. Parcă mi se înălţa o vâlvătaie din creieri, şi tot trupul îmi era numai jar. Nu mai ştiam pe unde calc, ce este cu mine, pe ce lume mă aflu. Este puţin zis că mă aflam în al zecelea cer. Tatăl meu, trebuie să fi observat fericirea mea, care parcă-mi luase minţile, că l-am văzut zâmbind pe sub mustaţă… Ei, bravos, ce mai stai, cere-o în căsătorie, parcă-mi spuneau ochii lui. Şi a doua zi ce credeţi că am făcut ?

(va urma)

ŞTEFAN DUMITRESCU

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)