Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

SOSIREA ÎN ŢARĂ

 (Fragment din cartea „Jurnal american”)

„Mult mai bine-ar fi, se înţelege, bunul simţ de-ar ţine loc de lege” - La Fontaine

 

Vavila POPOVICI - S.U.A.

 

 

Mentalitatea este felul de a gândi al unui individ, a unei colectivităţi, nu? M-am reîntors în ţară. Ofiţerul de la controlul de paşapoarte îmi spune: „Bine v-aţi reîntors în ţară, doamnă!“ Nu mă aşteptam. Sunt profund emoţionată! Merg mai departe. O senzaţie de zăpăceală, amestecată cu una de oboseală mă stăpânesc. şi gândesc: Dar dacă odată nu mă voi mai întoarce în ţară sau nu voi mai pleca din ţară? Nu poţi şti ce-ţi oferă viaţa şi ce gânduri te pot străbate şi nici ce judecăţi poţi avea în alte clipe ale vieţii… Acum am ajuns, cu adevărat, acasă. Am citit de curând şi am înţeles sensul cuvântului „dachai“ a cărui semnificaţie în limba galică înseamnă „casă, locuinţă“, cuvântul „doch“ înseamnă „patria, ţara în care te-ai născut“, iar „dacha“ înseamnă „cea mai iubită“, cu alte cuvinte „Dacia, pentru antici era adevărata patrie, era acasă, de unde puteai pleca, dar unde totdeauna reveneai, atras de fiorul inefabil al matricei terestre primordiale“.

Obositor, foarte obositor! Nu numai călătoria cu avionul a fost obositoare, dar şi parcurgerea drumului de la Bucureşti la Piteşti. De îndată ce ies din aeroport cu bagajele, mă aşteaptă şoferul maşinii comandate. Are scris numele firmei la care lucrează şi numele meu pe o pancartă. Ne salutăm şi imediat îmi cere bani pentru timpul de parcare. Venise cu două ore mai devreme. Îi înmânez o bancnotă şi nu-mi dă restul. Apoi are o discuţie cu un alt şofer. Nu mă interesează cine este, ce dispută există între ei, nici tonul pe care îl folosesc amândoi. Încă nu realizez că am pătruns în altă lume! Lumea mea, lumea noastră! Sunt prea obosită! Cârâiala dintre cei doi încetează la un moment dat, înainte de a-mi pierde răbdarea. Mă urc în maşină lângă el, să nu adorm, să-l pot controla, eventual ajuta în parcurgerea traseului, adică fac acest gest din lipsă de încredere şi pentru siguranţă. Traversăm Bucureştiul timp de două ore, maşinile circulă bară la bară. Îl întreb dacă nu trebuie să-mi pun centura de siguranţă, mai mult pentru a-i atrage atenţia că nu o poartă. Îmi răspunde că el nu poate suferi să fie încins cu acea centură, aşa că nu este nevoie. Imediat îmi zic: Se cunoaşte că am ajuns în România! Are chef de conversaţie; mă întreabă unde am fost, la cine am fost, câţi copii am, cum mi s-a părut în America, dacă mă bucur că m-am întors, mă rog tot „arsenalul“ de întrebări. Nu lipseşte întrebarea: „Nu-i aşa că nu circulă pe-acolo câinii cu covrigi în coadă?“ Eu fac efortul de a-i da răspunsuri cât mai scurte. La un moment dat mă întreabă dacă nu mă deranjează să-şi aprindă o ţigară. Ce să-i răspund? Dacă aş fi sinceră, se poate enerva, aşa că zic, cu o jumătate de gură: „Nu!“ Îşi aprinde de îndată ţigara, conduce cu mâna dreaptă şi în mâna stângă ţine ţigara pe care o scutură din când în când pe geamul maşinii. Din nou îmi zic: „Doar am ajuns în România!“ După ce îşi termină ţigara, o aruncă peste geamul maşinii. Momentul coincide cu „cântatul“ telefonului mobil. Răspunde şi întreţine conversaţie cu o iubită. Mă enervează, dar încerc să fiu mai conciliantă. Îmi zic: poate îi este dor de ea, să-l iert! Dar, nu! În timp ce maşina este oprită la semafor începe să sune el. Apare semnalul verde, porneşte conversând. Altă iubită, aceleaşi declaraţii de dragoste. Iar o ţigară, iar un telefon... Cinci-şase iubite. Să-i trăiască! îmi zic şi zâmbesc. Mă provoacă la discuţii, despre căsătorie, copii etc. Omul vrea să ştie părerea unei femei în vârstă. „Discuţii bizantine!?“

Închid ochii pentru câteva clipe, să mă pot concentra asupra unei idei fulgurante: cândva, manierele purtau pecetea plăcută a graţiei şi rafinamentului vechii şcoli a politeţii familiale şi şcolare. Acum… şi uite-aşa intrăm pe autostradă. O parcurgem cu viteză redusă. Infrastructura! Bat-o s-o bată… norocul! Se circulă pe un singur sens, fiindcă autostrada este în reparaţii. Îmi amintesc că la plecare era tot în reparaţii. şi au trecut aproape trei luni. Îl întreb pe ce distanţă este restricţionată circulaţia. Îmi spune: „Vreo douăzeci“. Constat puţin mai târziu că nu sunt douăzeci, ci vreo cincizeci de kilometri. De aici maşina îşi ia zborul. Primul meu gând: Vrea să recupereze timpul pierdut. Mă bucur într-un fel! Viteza creşte însă, trece de 180 kilometri la oră. Mă înspăimânt, dar nu sunt în stare să mai deschid gura. Gândurile mi se fac ţăndări, am senzaţia că mă prăbuşesc într-un gol, şoseaua se dezagregă în deschizătura leneşă a pleoapelor şi probabil adorm… Mă trezesc speriată, îmi propun să rămân trează, să fiu conştientă de ceea ce se întâmplă. De data aceasta încerc eu să-l întreb câte ceva, pentru a nu mă fura din nou somnul, dar şi pentru ca şoferul să-mi răspundă şi astfel să fie obligat să micşoreze viteza. Aş! Îi atrag atenţia că merge prea repede şi mă asigură că este obişnuit cu această viteză pe autostradă. „şi cei de la circulaţie ce spun?“ „Se fac că nu mă văd!“

După vreo patru ore de mers cu maşina, ajung acasă, frântă de oboseală. În faţa blocului deşi este un bec care ar trebui să ardă permanent în timpul nopţii, este stins de un locatar „vigilent“, căruia probabil îi place să trăiască în întuneric… şi nimeni nu-i spune nimic, locatarii se complac în această situaţie. Nu văd, mă împiedic de o ţeavă care a rămas neintrodusă în pământ. Îmi amintesc că la plecare era un adevărat şantier aici, deci nu s-a terminat lucrarea. Totul merge încet… Ca la noi! şi nimeni nu e tras la răspundere.

Descui uşa, intru în casă şi simt mirosul unei odăi părăsite. Aprind lumina. Deodată, un vid în faţa ochilor mei. Rămân nemişcată câteva clipe, încremenită ca o stană de piatră. Fac o rugăciune. Apoi, totul recapătă viaţă. Lucrurile încep să strălucească, de parcă ar fi dormit un secol şi acum încep să se trezească. Chiar am senzaţia că se bucură şi bucuria lor intră în sufletul meu. Odaia mi se pare atât de mică şi sufletul meu atât de mare acum! Las geamantanele pe hol, mă închin din nou, deschid ferestrele şi mă aşez în fotoliu, să chibzuiesc bine ce am de făcut. Spălatul pe mâini şi pe faţă – urgenţa numărul unu… Ca întotdeauna, după o călătorie, deschid bagajele şi sortez lucrurile: mă bucur de cadouri, pun lucrurile în dulap, în diferite sertare, unele la spălat etcetera. Urmează duşul şi cufundarea în aşternutul curat, rece, dar primitor. Acasă! Bucuria ciudată a revenirii acasă! Îmi pun întrebarea dacă sunt fericită după asemenea călătorie, după revederea copiilor. Dar ce este fericirea? Poate înseamnă a vedea ceva frumos, a simţi ceva plăcut, a înţelege şi apoi a iubi, a iubi şi iar a iubi… Dar dacă această putere de a iubi scade? În situaţia asta devii un nefericit. Slavă Domnului, simt că posed încă forţe nemărginite… Oricum, „bateriile“ mele s-au încărcat pentru mult timp…

Gânduri vin, pleacă buimace, vin altele… Fără a minimaliza frumuseţea şi originalitatea spaţiului în care am trăit o viaţă, eu cred că pământul este totuşi acelaşi, şi aici şi acolo, oamenii chiar dacă sunt de altă rasă sau aparţin altui continent, şi unii şi alţii au suflete, şi unii şi alţii au aceleaşi nevoi, dorinţe, idealuri. Lumea se împarte peste tot în urâţi şi frumoşi, proşti şi deştepţi, culţi şi inculţi, credincioşi şi atei, morali şi imorali. Decelăm, toată viaţa decelăm, ne străduim să trecem de partea binelui, a frumosului. Ne este greu! În ajutor ne vin credinţa şi arta… Buimăceala încetează şi-adorm…

Mă trezesc în plină zi. Revin obsedant cuvintele spuse de vameş… Oare ştia ceva despre fiinţa mea? Nu! Sunt o fiinţă prea neînsemnată, dar formula pe care o rostea, probabil, mai multor călători, a avut rezonanţă în inima mea. Mi-au spus mai multe persoane de-a lungul vieţii, că am simţ patriotic. Nu era nevoie să-mi spună, eram conştientă de acest fapt. Eminescu al nostru spunea undeva: „Patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară.“ şi cu adevărat, nu mă mai poate lega ţărâna, am încercat să mă leg de ea, dar m-a respins... Mă simt oarecum dezrădăcinată, dar trecutul, viaţa mea s-au desfăşurat aici, în ţara aceasta pe care o ştiu şi o visez cu ochii închişi, din punct de vedere istoric şi geografic… Patriotismul este acea emoţie pe care am simţit-o la intrarea în ţară, la auzul cuvintelor rostite în limba română: „Bine aţi revenit în ţară, doamnă!“ Tinerii pot să aibă această putere de a se desprinde de loc şi de a pleca. Ar fi un semn că nu şi-au pierdut libertatea instinctivă. Dar oriunde ar pleca, să poată duce cu ei rădăcinile credinţei în care s-au născut şi au trăit. Şi poate... să se şi întoarcă!

 

Vavila Popovici  - S.U.A.

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com